MOARTEA jurnalistei Iulia Marin. Psihiatrul Gabriel Diaconu: „N-ar trebui niciodată să vorbim despre sănătatea mintală la priveghi”

Psihiatrul Gabriel Diaconu afirmă, în contextul morții jurnalistei Iulia Marin că, „e o dramă că n-avem un premiu Nobel pentru sănătate mintală, (…) pentru o chestie de bun simț cum e depresia”. El adaugă că „n-ar trebui niciodată să vorbim de sănătate mintală la catafalc, priveghi sau dând moartea drept exemplu”.

Jurnalista Iulia Marin a fost găsită fără suflare în apartamentul din București în care locuia. Pe 30 aprilie, ea ar fi împlinit 33 de ani. Cauzele decesului vor fi stabilite de medicii de la Institutul Național de Medicină Legală (INML) în următoarele zile.

Iulia Marin a lucrat, de-a lungul timpului, la Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul și, în ultimii 3 ani, la Libertatea.

Tânăra jurnalistă suferea de depresie și scria adesea pe pagina ei de socializare despre această boală.

„Ochi în lacrimi. Drum lin în lumină. Furie neputincioasă. Proteste și degete imaginare pe un ton acuzativ.”

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu este de părere că, după ce emoția va trece, oamenii își vor vedea de traiul lor ca înainte și oferă varianta lui pentru o viață mai bună, să ne acordăm „mai mult timp pentru trăit”.

„Am aflat că a murit o jurnalistă. Și n-am aflat oricum. Am aflat de la ziar. Ziarul unde scria.

Am aflat de la colegi de-ai ei care-o știau. O știau cum se știu oamenii prin meserii. Doctorii știu doctori. Jurnaliștii cunosc jurnaliști. Electricienii, electricieni. Bucătarii, bucătari. Groparii, gropari. Oamenii, oameni.

Am aflat pentru că, mai nou, nu-i destul să mori. Nu-i destul să mori anonim, sau să mori bolnav, să mori accidental, sau pur și simplu să mori. Să mori cum se cuvine, privat. Că erai sau nu de murit, să mori. Să mori ca deznodământ inevitabil al vieții. Să mori prevenibil sau – infailibil – să mori. Nu mai e destul.

Am aflat că a murit o jurnalistă, am aflat opinii despre moartea jurnalistei. Ba, mai mult, am aflat – căci erau detalii făcute publice chiar de persoana în sine – despre istoricul ei medical.

Psihiatric.

Ochi în lacrimi. Drum lin în lumină. Furie neputincioasă. Proteste și degete imaginare pe un ton acuzativ. Apologetică. Un ferpar de orientare voit occidentală. Într-o țară voit conservatoare”, notează psihiatrul Gabriel Diaconu, într-o postare pe Facebook.

„E greu să pui depresia într-o conversație”

„Lumile sunt profund, adânc și insurmontabil, despărțite.

Pe de o parte e depresia trăită de depresiv. De cealaltă parte e impresia, percepția, folclorul depresiei. Care e foarte divers, frecvent dăunător și – pe alocuri – motiv pentru care problema fascinează, dezgustă sau pur și simplu exasperează.

Ce-i aia, până la urmă, depresia? Mai suferă omul, dar mai bea și apă. Mai suferă omul, dar mai are și voință. Mai suferă omul, dar mai miroase și o păpădie.

Domne, eu nu înțeleg – spun oamenii. Și ar merita să se oprească fix, fix la asta. Să admită că nu înțeleg.

Nu e nicio rușine să nu înțelegi. E fapt că oamenii nu înțeleg majoritatea zdrobitoare a lucrurilor care se petrec împrejurul lor. Uite, nici tu nu înțelegi. Îți promit că nu înțelegi. Nu înțelegi clima, sau mecanismul de formare a ploii, sau ce e aia o axă cu came, principiul de funcționare a liftului, cum de există internetul, cum e posibil ca telefonul să n-aibă fir, tehnologia sateliților, care-i diferența dintre polistiren și polipropilenă, chestii. Nu înțelegi.

Nimic în neregulă să nu înțelegi. Ai putea să afli. Ai putea să studiezi. Și s-ar putea că ai să știi, ceea ce nu propune că ai să înțelegi obligatoriu”, continuă psihiatrul.

„Uneori oamenii își revin din boală, sau din suferință. Alteori nu. Uneori oamenii mor”

„Eu sunt psihiatru. Cu asta mă ocup. Să știu despre depresie, să tratez depresie, și continui să am pauze când admit că sunt lucruri pe care nu le înțeleg. Iar, de-o parte și de alta a abisului, pacienții mei și cu mine discutăm. Eu le spun ce știu. Ei îmi spun ce trăiesc. Eu le spun care-ar putea fi motivele pentru care ei trăiesc și ce putem face despre ele. Ei convin că poate modelul meu s-ar putea să-i ajute. Și viața merge înainte.

Foarte important de punctat. Viața merge înainte. Oamenii trăiesc cu depresie. Oamenii își revin din depresie. Tratăm simptomele depresiei. Uneori tratăm și cauzele ei. Pentru cei mai mulți oameni, aproape trei sferturi dacă nu și mai bine, există soluții. Există remediu. Există un instrument de redresare a sănătății și calității vieții, care o fi acela (până la urmă).

Există totuși umbra. Uneori oamenii își revin din boală, sau din suferință. Alteori nu. Uneori oamenii mor. E foarte dureros când oamenii mor. Când mor prin orice mecanism. Mor, și doare. Poți să te superi pe motivul pentru care au murit. Sau poți să te împaci cu motivul pentru care au murit, să celebrezi viața pe care au dus-o.

N-ar trebui – mă gândesc – niciodată să vorbim de sănătate mintală la catafalc, priveghi sau dând moartea drept exemplu. Ar trebui să dăm viața drept exemplu.

Pentru că oamenii au dreptul la viață. Și au și dreptul la moarte. S-ar putea că ce au trăit ei, sau ce i-a omorât în cele din urmă, să fie la fel de obscur precum locul unde se mănâncă cea mai bună plăcintă cu carne din lume. Dar să reduci existența lor la boala lor, asta nu e neapărat potrivit”; scrie specialistul.

Depresia e marele „killer” al umanității

„Drama – nu doar în România – cât mai peste tot, e că sunt oameni cu depresie care nu știu că au depresie. Sau sunt oameni cu depresie care știu că au depresie, dar n-au acces la tratament sau / și terapie (probabil și în comunitatea ta e la fel). E o dramă că – deși depresia e marele ”killer” al umanității – toată lumea cască ochii și li se aprind beculețele când nu-știu-ce operație sau nu-știu-ce mare șmecherie fiziologică mai e identificată. E o dramă că n-avem un premiu Nobel pentru sănătate mintală. Avem pentru chimie, pentru fizică, pentru pace. N-avem pentru o chestie de bun simț cum e depresia.

Femeia aceasta tânără, care-a încercat și pomul lăudat, și nu s-a dus cu sacul, care a luat medicamente (multe deja vechi de zeci de ani pe piață, că altele mai deștepte n-au inventat cercetătorii), care-a stat de vorbă și cu niscaiva psihologi (și ăia învățați din cărți să fie empatici și ascultători), s-a prăpădit.

După un pic de scandal și vâjâială – de fapt – n-o să facem mare lucru. N-o să facem ceva ce n-am mai făcut până acum. De fapt n-o să schimbăm nicio prioritate”, punctează Gabriel Diaconu.