O sociologie muzicală a Festivalului Enescu

Festivalul internațional de muzică clasică George Enescu a intrat în ultima săptămână de organizare. Mai sunt doar câteva zile până duminică, 24 septembrie 2023, când ne vom despărți. Cu mari regrete. Timp de o lună, Bucureștiul a deținut, aproape fără să știe, titlul atât de onorant de capitală mondială a muzicii clasice.

Recent, am vorbit despre această prețioasă nestemată culturală pe care o produce România – aproape fără să fie conștientă de strălucirea internațională a acesteia – într-un interviu acordat domnului Ovidiu Nahoi pentru RFI Romania. De altfel, după mintea mea, Festivalul Enescu este singurul produs cultural care are puterea de a se impune drept brand de țară (pentru România).

Pentru cei care-i suntem aproape acestui minunat fenomen bucureștean, urmează o perioadă de lungă așteptare. Până la următoarea ediție din toamna anului 2025. Până atunci, ne rămân amintirile sonore și acordurile plăcute. Ne rămân emoțiile vibrante și admirația profundă pentru desăvârșirea artistică. Și pentru că, deja, memoria muzicală începe să se estompeze, odată ce ne apropiem de închiderea sezonului concertistic, am să încep să vă povestesc despre ultimul meu weekend (15-17 septembrie 2023), petrecut în cadrul Festivalului Enescu, în care Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, aflată sub conducerea muzicală a dirijorului Tugan Sokhiev, a dublu-concertat – vineri (pe 15 septembrie 2023) și sâmbătă (pe 16 septembrie 2023) – la Sala Palatului (asemenea tuturor marilor orchestre, de altfel).

LIVE UPDATE Război în Orientul Mijlociu, ziua 443. ȘOC la Damasc: cine va fi noul ministru al Apărării!

07:44

ACTUALITATE 22 DECEMBRIE, calendarul zilei: Silviu Prigoană ar fi împlinit 61 de ani/ Andreea Marin împlinește 50/ Ceaușescu fuge din București cu un elicopter

07:15

Vineri, 15 septembrie, după Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, m-am întors pe jos acasă, plutind parcă, asemenea trenurilor japoneze de mare viteză, cu propulsie pe bază de levitație magnetică. Nu-mi mai amintesc bine traseul pe care l-am urmat, dar știu că am fredonat la nesfârșit, asemenea unui copil fericit, traversând Parcul Operei și Dâmbovița bătrână, elegiacul solo de corn din partea a doua a simfoniei ceaikovskiene. Cred că am citit pe undeva că este considerat cel mai prestigios – dar și atât de delicat – solo de corn din întregul repertoriu muzical clasic. Mi s-a mai întâmplat să trăiesc o asemănătoare euforie muzicală după superbul bis final al concertului de miercuri, 13 septembrie, când Orchestra Operei de Stat din Bavaria a interpretat, la Sala Palatului, atât de suava Arie pe coarda Sol din partea a doua a Suitei orchestrale nr. 3 de Bach.

Revenind la Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, mă gândesc de fiecare dată, cu neasemuită uimire, la destinul absolut fabulos pe care l-a avut această lucrare. Am mai ascultat-o, în cadrul actualei ediții de Festival Enescu, pe 30 august, în interpretarea Orchestrei Filarmonice din Cehia, sub bagheta maestrului Manfred Honeck. Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, una dintre compozițiile mele preferate, este copleșitoare atât prin ciclicitate tematică (soarta omului înțeleasă, la început, ca supunere totală în fața hotărârilor irevocabile ale providenței se transformă, către final, în victoria finală a omului obținută prin luptă), prin compoziție (celebrul solo romantic interpretat de corn în partea a doua), prin orchestrație (grandoarea fastuoasă a întregului edificiu sonor), dar mai ales prin contextul istoric (interpretarea din timpul Asediului Leningradului) și instrumentalizarea politică (Ceaikovski conturează un tablou măreț pentru ceea ce înseamnă, până astăzi, strălucitorul – dar atât de înfricoșătorul – concept neo-imperial de Lume rusă / Russkiy mir / Русский мир, care transcende cu mult definiția civilizațională de bază). Tocmai această temă obsedantă a destinului – recognoscibilă nu doar în repertoriul ceaikovskian, ci și în cel beethovenian, într-o aceeași Simfonie nr. 5 –, înțeleasă, în cele din urmă, ca luptă a omului (rus) până la victoria finală, avea să-i aducă Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski celebritatea universală, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în contextul Asediului Leningradului (8 septembrie 1941 – 27 ianuarie 1944). Probabil că cea mai dramatică interpretare a Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski a avut loc pe 20 octombrie 1941, în timpul Asediului Leningradului, când Orchestra Simfonică a Radioului din Leningrad a continuat să cânte, la ordinul autorităților sovietice, pentru a menține moralul ridicat populației locale, în ciuda bombardamentelor germane neîncetate. Concertul a fost transmis în direct de BBC Londra, astfel încât publicul britanic a putut asculta, pe fundal, inclusiv bombele germane care cădeau peste sclipitoarea de odinioară capitală imperială țaristă (Sankt Petersburg). Este de reținut și de luat aminte, totuși, ce fel de muzică se asculta în Leningradul sovietic, până și sub Stalin, în plin război.

Întorcându-mă la weekendul precedent, sâmbătă, 16 septembrie, euforiile mele infantile au continuat să prindă aripi, în cadrul Festivalului Enescu, căci începutul părții a treia din Simfonia nr. 1 Titanul de Gustav Mahler include o versiune reinterpretată (în cheie funebră) a melodiei populare Frère Jacques (sau Brother John în versiune engleză), care a marcat copilăria mea francofonă. Așa cum Simfonia nr. 5 de Ceaikovski conține un fabulos solo de corn (despre care am vorbit anterior), la fel și Simfonia nr. 1 Titanul de Mahler conține, la începutul părții a treia, unul dintre cele mai fermecătoare solouri de contrabas din muzicologia cultă universală. Mai mult decât atât, transformarea unei melodii populare pentru copii în marș funebru este o mișcare – făcută de marele compozitor austriac Mahler – unanim acceptată drept genială. Nu mă grăbesc să abandonez tematica macabră fără să amintesc de faptul că, pe 12 septembrie, un toast funerar sublim a fost înălțat, la Ateneul Român, de Camerata Bern, condusă de Patricia Kopatchinskaja. Violonista chișinăuiancă a propus auditoriului o reflecție asupra diferitelor fațete înfricoșătoare, dar și seducătoare, ale morții, din Evul Mediu și până în contemporaneitatea recentă.

Duminică, 17 septembrie, am fost la Teatrul Odeon împreună cu fiul meu, unde am urmărit fascinați Simfonia jucăriilor de Haydn, în cadrul concertelor pentru familii și copii, o noutate excepțională a acestei ediții de Festival Enescu, chestiune asupra căreia voi reveni, către final.

Acum, când îmi rememorez senzațiile resimțite în cadrul Festivalului Enescu, îmi dau seama că retrăirea emoțiilor copilăriei a fost starea dominantă. Realizez acest aspect exact acum când scriu aceste rânduri. Îmi amintesc că am plecat fermecat de la concertul susținut, pe 29 august, la Ateneul Român, de Orchestra Simfonică WDR din Köln, dirijată de Cristian Măcelaru, actualul director muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Am fost fascinat de povestea Prințului cioplit în lemn de Béla Bartók, care ne reamintește basmele copilăriei transilvănene a compozitorului maghiar. Povestea Prințului cioplit în lemn ne reapropie de lumea fantastică a copilăriei, marcată de povești cu prinți, prințese, zâne și care, bineînțeles, are întotdeauna un final fericit. Această lucrare a fost precedată de selecțiuni din liedurile care compun Cornul fermecat al băiatului de Gustav Mahler. Este o antologie de poezii folclorice germane, publicate în 1808, pe versurile cărora Mahler a pus muzica și și-a retrăit propria copilărie. Vă mărturisesc că habar n-aveam de opera Vulpea cea șireată, compusă de Leoš Janáček, din care Orchestra Filarmonică din Viena a interpretat o suită, dar am aflat în data de 11 septembrie, la Sala Palatului.

Păstrând aceeași linie tematică – a muzicii culte care exploatează poveștile și basmele copilăriei – mi-a plăcut enorm ideea sopranei Olga Peretyatko, pe care am admirat-o, pe 1 septembrie, în seria concertelor de la miezul nopții de la Ateneul Român, de a interpreta, într-o manieră de înaltă ținută artistică, cântece de leagăn pentru copilași și bebeluși. Acum câțiva ani, în plină pandemie, când spectacolele se suspendaseră pretutindeni, marea soprană rusă a hotărât să îmbine creator viața privată (era însărcinată și urma să devină mamă) cu cariera artistică. După ce a cercetat zeci de partituri, selectând cântece pentru copilași din diverse epoci istorice, genuri muzicale și spații geografice, marea soprană le-a înregistrat pe discul Songs for Maya, lansat în 2021. Între timp a venit pe lume fiica ei, Maya, aceasta fiind prima beneficiară a minunatelor aptitudini muzicale ale mamei. Dacă aveți un copilaș sau un bebeluș, vă recomand să ascultați împreună fabuloasele înregistrări ale sopranei Olga Peretyatko. Mai ales că sunt foarte puține lucruri, pe lumea aceasta, pe care un adult împlinit (ajuns la vârsta deplinei maturități) și un bebeluș (aflat în leagăn sau la sânul matern) le pot face în condiții de egală satisfacție, plăcere și entuziasm.

Părăsind registrul muzical candid al copilăriei, pentru mine, însă, cea mai instructivă, din punct de vedere intelectual, a fost prima parte a concertului din 1 septembrie, în care tenorul Marius Vlad Budoiu a interpretat, la Ateneul Român, o serie de lieduri romantice, cântece vieneze, valsuri, tangouri și arii de operetă. Șlagăre celebre, cum ar spune românul care și-a trăit tinerețea prin anii 1980 sub Ceaușescu. Toate acestea aparținând spațiului cultural de limbă germană (pe care eu prea puțin îl cunosc) și fiind fixate cronologic în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX. În acord cu preocupările mele de cercetare științifică, axate pe perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, m-a interesat, în mod deosebit, muzica interbelică din spațiul de limbă germană, dar anterioară instaurării regimului național-socialist la Berlin (deci, înainte de 1933). Dintre toate, m-a emoționat, până la lacrimi, tangoul Ich küsse Ihre Hand, Madame / I Kiss Your Hand, Madame / Îți sărut mâna, doamnă, compus de evreul austriac Ralph Erwin. A devenit un șlagăr celebru în Europa anilor 1930, cunoscând multiple interpretări naționale și chiar parodieri. Tangoul lui Erwin a fost și coloană sonoră a unui film german omonim din 1929. Ralph Erwin a fost un fel de Jean Moscopol al spațiului de limbă germană, cu mențiunea că evreul austriac nu a reușit să scape cu viață din ghearele regimului național-socialist german și și-a găsit sfârșitul la 46 de ani, după o internare într-un lagăr de concentrare nazist, deși se stabilise în Franța, după ajungerea la guvernare a partidului condus de Adolf Hitler. Totuși, numele său se găsește în baza de date a victimelor Holocaustului de la Memorialul Yad Vashem. Europa interbelică pe care o cânta șăgalnic Erwin, în preajma anilor 1930, avea să se prăbușească, în curând, sub bocancii regimurilor totalitare și dictatoriale revizioniste. Tocmai de aceea, având proaspătă în minte povestea acestui destin artistic tragic, mi s-a părut emoționantă interpretarea Rapsodiei române nr. 1 de Enescu tocmai de către Orchestra Filarmonică din Israel, pe 7 septembrie. A fost, cumva, uimitor ca una dintre compozițiile muzicale definitorii, în cel mai înalt grad, pentru identitatea națională românească, să fie interpretată de orchestra simfonică a unei popor care a avut atât de mult de suferit, mai cu seamă în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, tocmai ca urmare a afirmării xenofobe și antisemite a diferitelor tipuri de mișcări naționale, în cadrul unor regimuri dictatoriale interbelice, inclusiv în România. Am apreciat nespus alegerea făcută de Orchestra Filarmonică din Israel, chiar dacă interpretarea propriu-zisă, deși excelentă, nu a fost întru totul desăvârșită (am în vedere onomatopeele muzicale enesciene, inspirate din folclorul românesc, care sunt mai greu de interpretat de un muzician care provine dintr-un alt spațiu cultural, ceea ce este de înțeles).

În tot cazul, pe scenele concertistice ale Festivalului Enescu au putut fi admirate câteva dintre cele mai importante lucrări simfonice din patrimoniul clasic al umanității: Simfonia Destinului nr. 5 de Beethoven (interpretată de Orchestra Filarmonică Würth, dirijată de Anu Tali, în data de 11 septembrie), Simfonia nr. 2 Resurecția de Mahler (interpretată de Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino, dirijată de Zubin Mehta, în data de 29 august), Simfonia nr. 9 de Mahler (interpretată de Orchestra Simfonică din Londra, dirijată de Sir Simon Rattle, în data de 30 august), Simfonia nr. 1 de Brahms (interpretată de Orchestra Filarmonică din Israel, dirijată de Lahav Shani, în data de 7 septembrie).

În mod special, Simfonia nr. 1 de Brahms m-a fermecat prin faptul că este considerată, ca valoare artistică și continuitate stilistică, a X-a de Beethoven. La această monumentală simfonie, Brahms – obsedat de perfecțiunea atinsă de înaintașul său pe care îl venera – a lucrat mai bine de 20 de ani pentru a îndrăzni să o prezinte publicului. Din această cauză, în partea a patra din Simfonia nr. 1 de Brahms avem o fabuloasă parafrazare sau reinterpretare a ariei Oda bucuriei din Simfonia nr. 9 de Beethoven, prin care Brahms își exprimă admirația nețărmurită și omagiul deschis față de ilustrul său înaintaș. Ceea ce face Brahms în Simfonia nr. 1 este un exemplu absolut excepțional de respect față de ideea luminoasă de perfecțiune (reprezentată de Simfonia nr. 9 de Beethoven, în cazul de față). Simfonia brahmsiană reprezintă, în opinia mea, un uriaș monument ridicat în primul rând muncii asidue și îndelungate, dar și inspirației de geniu, care sunt ingrediente obligatorii pentru realizarea unor capodopere.

Pentru cei care au – ca mine – pasiunea mersului pe munte și a cățăratului pe vârfuri înalte, este imposibil să nu vibreze la Simfonia Alpilor de Richard Strauss. A fost interpretată, la Sala Palatului, pe 14 septembrie, de una dintre cele mai vechi orchestre simfonice din lume – Orchestra Operei de Stat din Bavaria (aflată sub conducerea muzicală a dirijorului Vladimir Jurowski) –, care împlinește anul acesta 500 de ani de la înființare. Renunțând la structura tradițională a unei simfonii (în patru părți), Richard Strauss recurge la o succesiune de 22 de momente descriptive pentru a exemplifica muzical ideea ascensiunii unui vârf montan din Alpii bavarezi. Aceste 22 de părți muzicale sunt intitulate sugestiv: noaptea, răsăritul soarelui, ascensiunea, în pădure, drumul pe lângă pârâu, la cascadă, apariția, pajiști înflorite, poieni, pe ghețar, clipe pline de primejdie, creasta, viziunea, se ridică ceața, soarele se întunecă, elegie, liniștea dinaintea furtunii, coborâre, furtună, soarele apune, noaptea. Așadar, pornind de la aceste indicații care însoțesc muzica, ideea care stă la baza Simfoniei Alpilor este spectaculos de simplă: urcarea și coborârea muntelui de către compozitorul german în perioada tinereții. Mi-am amintit – nostalgic – de ascensiunile mele montane făcute alături de prieteni apropiați. Îmi amintesc că am tresărit când orchestra a interpretat sunetele tălăngilor vacilor care pășteau la poalele Alpilor și pe lângă care alpinistul trece la începutul ascensiunii sale (secvență care mi-a amintit de plaiurile mioritice mai bine cunoscute).

Îmi amintesc cum am așteptat cu sufletul la gură data de 4 septembrie, când Orchestra Tonhalle din Zürich urma să interpreteze inegalabila Simfonie nr. 9 Din lumea nouă de Antonín Dvořák. Simfonia compozitorului ceh – una dintre preferatele mele de suflet – este considerată a fi printre cele mai populare lucrări din repertoriul clasic universal, fapt la care a contribuit și astronautul Neil Armstrong, ducând cu el în spațiu, în timpul faimoasei misiuni Apollo 11 din 1969, o înregistrare a acesteia. Ultima oară am audiat-o, într-o interpretare perfectă – pe 3 septembrie 2021, adică exact cu 2 ani în urmă –, magistral efectuată de Filarmonica della Scala din Milano, în cadrul aceluiași minunat festival bucureștean de muzică clasică, la ediția precedentă. Numai că, în locul Simfoniei Din lumea nouă de Dvořák, am avut parte de Simfonia Ro-Alert de Raed Arafat. Concertul a fost compromis de sunetul în cascadă, în continuu, al mesajelor Ro-Alert. Și, astfel, ajungem și la neîmplinirile Festivalului Enescu. Care sunt mai puțin ale organizatorilor, cât mai curând ale spectatorilor. Desigur că în cazul Simfoniei Ro-Alert de Raed Arafat se poate înțelege că primul val de mesaje a luat pe toată lumea prin surprindere, dar este cu totul inacceptabil să nu-ți închizi telefonul sau să nu-l treci pe modul avion, după această primă întâmplare. Astfel că, mergând pe logica jemanfișistă, de-a lungul întregului concert, au răsunat fără oprire semnalele Ro-Alert, acoperind orchestra care interpreta magnific Simfonia Din lumea nouă de Dvořák. Nici după apelul făcut de organizatori la pauză, prin instalația de sonorizare a Sălii Palatului, pentru închiderea telefoanelor mobile în timpul concertului, situația nu a fost corectată, iar mobilele au continuat să primească mesaje de urgență în neștire, demonstrând atitudinea cel puțin ireverențioasă a unei bune părți din spectatori. În condițiile în care, la pauză, toată lumea s-a putut informa în mod direct în legătură cu urgența care a provocat mesajele Ro-Alert, neînchiderea ulterioară a telefoanelor mobile este nescuzabilă, iar perturbarea întregului concert este scandaloasă. În opinia mea, este, așadar, acceptabil că numai primul val de mesaje – care au umplut inițial sala cu sunetul lor strident în timpul concertului – este oarecum scuzabil. Totuși, în aceste condiții, l-am descoperit cu încântare pe extrem de talentatul violoncelist Andrei Ioniță, care a cucerit sala, în confruntarea sonoră cu mesajele Ro-Alert, interpretând Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de George Enescu. În tot cazul, din experiența concertelor audiate de mine la Sala Palatului, nu a existat nicio situație în care să nu răsune cel puțin odată măcar un telefon mobil uitat deschis. O singură mențiune este de făcut în ceea ce privește afectarea sonoră a spectacolului din motive neimputabile spectatorilor: este adevărat că scaunele scârțâie în mod deranjant (atât la Ateneu când și la Sala Palatului) când te miști chiar și ușor. În continuare, rămân de actualitate aplauzele acordate în mod inadecvat în pauzele dintre părțile concertistice ale unei lucrări simfonice. Ar fi suficient ca spectatorii să se uite peste program, care se distribuie gratuit la intrare, și să observe câte părți conține o anumită compoziție. Lipsește, în mod evident, pentru o bună parte din spectatori, o minimă educație muzicală clasică. Nu am să pot înțelege niciodată în viața mea de ce se ridică și de ce dau bir cu fugiții o parte din spectatori în timpul binemeritatelor aplauze finale care sunt acordate orchestrei și dirijorului. Nici nu s-a risipit bine în eter ultima notă muzicală a orchestrei că o bună parte din spectatori (de ordinul zecilor) se grăbesc să rupă ușile alergând spre ieșire. M-am întrebat uluit de atâtea ori: unde s-or grăbi, Doamne? De ce nu rămân așezați ca să le tihnească concertul? Este atât de nepoliticos să părăsești sala înaintea orchestrei, mai ales când îi ai pe scenă pe cei mai buni instrumentiști și soliști ai acestei lumi. Unii dirijori sunt la vârsta senectuții. Cât de ciudat este ca niște persoane adulte, aflate în putere, să părăsească sala fără să aplaude performanța artistică excepțională a unui dirijor trecut de 80 de ani! La fel cum românii se ridică în mod aberant în picioare de îndată ce un avion a atins cu roțile pista aeroportului la aterizare și încă rulează, în același mod se petrec lucrurile și la Festivalul Enescu când dirijorul începe să lase bagheta jos indicând sfârșitul unei opere. Și este oarecum de înțeles acest comportament similar, chiar dacă este avut în contexte diferite, fiind vorba despre același popor. Inutil să mai spun că, aproape întotdeauna, urmează cel puțin un bis, după fiecare concert. De ce să pleci și să ratezi bisurile finale? Acesta este, după părerea mea, momentul de ridicol absolut, căci urmează cea mai caraghioasă secvență pe care o văd recurent în sălile de spectacol din România. Persoanele care părăsesc sala în timpul aplauzelor finale își caută în mod haotic un loc pe care să se așeze atunci când orchestra decide să acorde primul bis. Este un spectacol grotesc care îmi amintește de unul dintre jocurile copilăriei mele, în care există un număr mai mic de scaune decât participanți. Toți copilașii aleargă haotic să prindă repede un loc liber, căci cine rămâne fără scaun urmează să fie eliminat. La fel se întâmplă, de fiecare dată, în timpul aplauzelor finale când o parte din spectatori părăsesc grăbiți sala în timp ce orchestra acordă un bis. Toți aleargă grăbiți înapoi în sală spre puținele locuri disponibile din dreptul ieșirii, spre care se înghesuiau cu câteva secunde înainte. În altă ordine de idei, am văzut oameni care stau cu capetele acoperite într-o sală de spectacole: n-am înțeles niciodată la ce-ți folosește șapca sau pălăria pe cap la Sala Palatului, atâta vreme cât – încă – nu plouă înăuntru. Alții vin încălțați în sandale (la bărbați mă refer), îmbrăcați în pantaloni scurți sau chiar în tricouri sau cămăși cu mânecă scurtă. Am văzut persoane care încearcă, fără succes de altfel, sa înțeleagă lucrările simfonice interpretate de orchestră folosind aplicația Shazam a smartphone-ului, deși ar fi fost mai simplu să citească programul care se distribuie gratuit la intrare. Nu sunt puțini oamenii care întârzie la spectacol și care încearcă să-și ocupe locul trecut pe bilet, mult timp după începutul concertului. Iarăși discutăm de necunoașterea unei reguli elementare, potrivit căreia rezervările s-au anulat la momentul la care primul membru al orchestrei pășește în aplauzele publicului pe scenă. Să ai tupeul să ridici, la 10 minute de la începutul spectacolului, tot rândul, doar pentru a-ți ocupa tu locul trecut pe bilet, este curată nesimțire. Nu înțeleg, în acest context, de ce se mai permite accesul în sala de spectacol pentru persoanele întârziate. O altă problemă pe care am remarcat-o constă în faptul că sute de locuri, mai cu seamă cele pentru studenți, rămân neocupate la Sala Palatului. La toate spectacolele au rămas sute de locuri goale la Sala Palatului, ceea consider că este inacceptabil. Și trebuie să recunosc adevărul trist că nu existau persoane fără bilet care să dorească să intre chiar după începerea unui spectacol și pe care să le refuze organizatorii.

Dacă Festivalul Enescu s-ar fi desfășurat după 1 octombrie aș fi făcut cu plăcere propagandă culturală în rândul studenților mei, ca să participe la concerte. Consider că organizarea Festivalului Enescu în timpul vacanței universitare de vară reprezintă un prejudiciu pentru posibilitatea de formare muzicală a studenților. Ar fi de dorit ca, pe viitor, Festivalul Enescu să conțină, măcar și parțial, o perioadă ulterioară începerii anului universitar. De altfel, sutele de locuri libere de la Sala Palatului ne indică și gradul insignifiant statistic de răspândire în rândul populației a pasiunii pentru muzica clasică. Adevărul extrem de trist este că melomanii din România nu reușesc să umple Sala Palatului la niciun concert. Atât de puțini suntem. De aceea, este absolut necesară ideea de educație muzicală făcută tinerelor, prin concertele de la Teatrul Odeon pentru familiile cu copii, prin concertele stradale mono-instrumentale din week-end (când Calea Victoriei este închisă) sau direct în Piața Festivalului George Enescu de pe Calea Victoriei. Dacă educația muzicală se face la fel precum educația generală, adică într-o manieră disfuncțională, muzica clasică va rămâne un fenomen cultural izolat cu totul și chiar ciudat. Într-atât de ciudat, încât o babă i-a oferit ceva de mâncare unui violonist care cânta pe Calea Victoriei, în timpul Festivalului Enescu, crezând că o face de foame sau ca să cerșească. Căci a cânta în spațiul public este asociat în mod automat în România cu sărăcia și cerșetoria.

Știu că ceea ce voi scrie în continuare urmează să fie interpretat greșit, dar nu am văzut în sălile de spectacole decât politicieni – foști sau actuali – din PSD. L-am văzut de mai multe ori pe fostul prim-ministru Adrian Năstase (alături de soție), pe Ionuț Vulpescu (fost ministru al culturii și actual deputat), pe Robert Cazanciuc (fost ministru al justiției și actual senator), pe Victor Opaschi (fost consilier prezidențial și actual consilier de stat). Cu Mircea Geoană (fost ministru de externe și actual secretar general adjunct NATO) m-am întâlnit la toaletă. Doar Laura Scântei (fost senator PNL și actual judecător la Curtea Constituțională) și fostul viceprim-ministru George Copos (alături de soție) nu erau de stânga dintre persoanele publice pe care le cunosc eu. Mă abțin cu greu de la câteva întrebări retorice și comentarii acide. Totuși, ca să fiu elegant, vreau să spun că n-am văzut, la Festivalul Enescu, reprezentate foarte multe categorii socio-profesionale, care se dau de ceasul morții că mănâncă cultură pe pâine de trei ori pe zi și care sunt extrem de guralive, altfel, în spațiul public pe orice subiect. Dar, n-am putut să nu remarc că lojile oficiale sunt pline de persoane necunoscute (aș putea folosi o formulare dură), în vreme ce personalitățile politice ocupă locuri modeste în sală, la fel ca toți ceilalți spectatori. Festivalul Enescu este demonstrația vie că după ce nu mai ești la putere într-o țară ca România, rămâi nimeni. Nici măcar un loc în loja oficială nu primești. Ceea ce este totuși prea mult, după gustul meu. Recunosc că populismul deșănțat nu este pe gustul meu. Știu, de pildă, de ce onoruri aveau parte un fost ministru, un fost viceprim-ministru sau un fost prim-ministru în România interbelică: astăzi, aceste funcții nu mai înseamnă nimic.

Dincolo de toate aceste considerente – care pot părea derizorii pentru majoritatea covârșitoare a românilor care nu interacționează în nici un fel cu cel mai prestigios eveniment cultural al țării lor –, mi-au rămas întipărite pe retină câteva imagini cu mari artiști aflați la vârsta senectuții și care sunt încă în mare formă profesională (sau poate chiar la apogeul carierei). Este neverosimil, dar Herbert Blomstedt (96 de ani), Zubin Mehta (87 de ani) și Charles Dutoit (86 de ani) tocmai au dirijat acum câteva zile la București. Ar fi merit să-i vadă o țară întreagă și să-i admire. Poate chiar să-i ia ca model de senectute serenă. Pianista argentiniancă Martha Argerich (82 de ani) a interpretat magnific Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Prokofiev. În ce domeniul de activitate mai cunoașteți o asemenea longevitate și serenitate profesională? Se pare că muzica clasică ne ajută să îmbătrânim frumos.

În încheiere, nu trebuie să uităm că toată această muzică mare a umanității s-a făcut datorită talentului și geniului unor compozitori excepționali, datorită unor sisteme de educație muzicală funcționale la nivel social, dar mai cu seamă pentru că a existat un public, suficient de numeros, care să asculte și să plătească pentru această muzică. Vreau să fie foarte clar: noi nu avem nici astăzi un astfel de public (meloman), pe care Occidentul îl avea cu multe sute de ani în urmă. Nu vreau să mai insist acum asupra unei idei fundamentale, pe care am detaliat-o într-un interviu acordat, mai demult, pentru Gândul, când am publicat o listă a sponsorilor (finanțatorilor, patronilor, angajatorilor) compozitorului german Ludwig van Beethoven. Când ascultam, pe 10 septembrie, la Ateneul Român, Anotimpurile de Vivaldi mi-am amintit că lucrarea este dedicată contelui von Morzin. Toată marea nobilime occidentală (mai ales în Imperiul Habsburgic, dar nu numai) – care avea nu doar forță politică, ci și putere economică, rafinament intelectual, pasiune artistică și distincție culturală – a susținut financiar muzica clasică, dar și pe marii compozitori. Marile opere ale umanității nu s-au scris pe burta goală. Poate părea neverosimil astăzi, dar aristocrația occidentală a întreținut din propriul buzunar orchestre simfonice private și i-a angajat pe sume impresionante pe marii compozitori. Toată istoria muzicii clasice este plină de asemenea exemple. Pentru că marii aristocrați de la Viena nu ascultau manele precum boierii de la București. De pildă, poate părea șocant, astăzi, faptul că, între 1755-1790, adică de la 23 de ani până la 58 de ani, Joseph Haydn – a cărui Simfonie nr. 104 am ascultat-o la Sala Palatului, pe 6 septembrie – a fost angajat ca director muzical în serviciul unor aristocrați proeminenți ai Imperiului Habsburgic: baronul austriac Karl Josef von Fürnberg (1755-1759), contele ceh Ferdinand Maximilian von Morzin (1759-1761), prințul maghiar Nikolaus Joseph Esterházy (supranumit Magnificul) (1761-1790). Toată perioada matură a vieții sale, Haydn a fost angajat și plătit de niște particulari (nobili). De pildă, în serviciul prințului Esterházy, Haydn conduce o orchestră privată de circa 30 de instrumentiști. Toți acești muzicieni sunt întreținuți, timp de aproape 30 de ani, pe cheltuiala magnatului maghiar. Astfel de exemple sunt nenumărate, dar mă opresc aici din lipsa spațiului. La fel stau lucrurile și în cazul lui Mozart și așa mai departe. Marea cultură nu se poate face fără bani și fără un public educat. Noi nu avem nici astăzi întrunite aceste două condiții.

Vă recomand, în încheiere, să mergeți, în fiecare seară a acestei săptămâni, în ultimele zile ale Festivalului, împreună cu membri de familie și prieteni, dar mai cu seamă alături de cei mai tineri, în Piața Festivalului George Enescu de pe Calea Victoriei. Nu doar că este gratis și accesibil. Dar, în opinia mea, este fundamental necesară, pentru dezvoltarea culturală a tinerilor, expunerea sonoră a acestora la muzica clasică. Căci este cea mai înaltă formă de expresivitate sonoră pe care a fost în stare umanitatea educată să o elaboreze până în momentul de față. În plus, trebuie profitat de această șansă, căci sistemul de educație din România nu se poate lăuda încă cu o prezență semnificativă a muzicii clasice în școală, după cum se întâmplă în Elveția, de pildă.

Să luăm aminte, în încheiere, la ceea ce face Camerata Bern – care a concertat la Ateneul Român în data de 12 septembrie – pentru cantonul Berna. În programul Festivalului, Camerata Bern este prezentată ca desfășurând o activitate semnificativă în domeniul educației muzicale pentru copii, realizând turnee în școlile din cantonul Berna. Din 2010 și până astăzi, în peste 250 de concerte, aproximativ 18.000 de elevi au putut experimenta muzica la cel mai înalt nivel, într-un mod accesibil, în propriile clase. Fundația Camerata Bern este subvenționată de orașul Berna, de cantonul Berna și de conferința regională Berna-Mittelland. De asemenea, Fundația primește sprijin din partea Burgergemeinde Bern, a Fundației Ursula Wirz, precum și din partea altor fundații, parteneri și sponsori. Dacă există un model de dezvoltare a aptitudinilor tinerilor pentru muzică, atunci acesta este prezentat mai sus.

Autor

Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA București

Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA București și este specializat în sociologia istorică a României interbelice. Este autorul volumelor Cartea ... vezi toate articolele