Republica Moldova, trei decenii de independență. ”Copilul înfășurat în sârmă ghimpată” pășește către Europa

Pe 27 august 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova – acest ”copil înfășurat în sârmă ghimpată”, așa cum scria Grigore Vieru – și-a declarat independența, înfășurată în tricolor și transformându-și speranțele în realitate.

La doar câteva ore după acest moment istoric, România-Mamă a recunoscut independența Moldovei, fiind primul stat al lumii care a salutat ieșirea de sub o dureroasă și înlăcrimată ”tutelă” sovietică.

”A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele «Basarab» şi «Basarabeni» exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”, puncta poetul național Mihai Eminescu, cel care se închina Basarabiei ca în fața unei icoane.

Istoria Basarabiei a fost cruntă. Ruptă de Țara-Mamă, s-a aflat la dispoziția ”dominației rusești” după Al Doilea Război Mondial, în perioada 1940 – 1941 și 1944 – 1953, sute de mii de locuitori ai ”Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească” fiind uciși, închiși în lagăre de muncă sau deportați în Siberia. Iar acesta a fost doar începutul, fiindcă politica de deznaționalizare a continuat. Potrivit istoricului american Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane – în mare parte români – au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, dintre care 703.000 au fost ucise.

Făcând un simplu – dar dureros – calcul, concluzia este înspăimântătoare, reprezentând o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Drumul către independență al Moldovei și ”Republica Moldovenească Nistreană”

Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar și învinșii au dreptul de a-și lua destinul în propriile mâini.

Pentru Basarabia, noul drum a început după anul 1985, atunci când politica de ”glasnost” (n.red. – ”deschiderea”) dusă de Mihail Gorbaciov a întredeschis o portiță către afirmarea identității naționale a statelor strânse în menghina nemiloasă a URSS.

În 1986 se formează Mișcarea Democratică din Moldova, transformată în Frontul Popular din Moldova. Pe data de 27 august 1989 este organizată o mare adunare națională, în urma căreia, pe 31 august, limba română a devenit limbă de stat și s-a revenit la alfabetul latin.

După ce Parlamentul de la Chișinău a adoptat declarația suveranității RSS Moldova – iar Mircea Snegur a fost ales președinte -, pe 23 iunie 1990 este adoptată și noua denumire a statului – Republica Moldova.

Dar lacrimile au continuat să curgă. Mâna lungă a fostei Uniuni Sovietice a pălmuit, din nou, obrazul Moldovei, iar regiunea Transnistria s-a transformat într-un ”cal troian” al Moscovei.

”Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe uşor şi rusul”

Grigore Vieru

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată așa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană (RMN)”, iar Sovietul Suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici (25 august 1991).

Pe 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. În acel moment, Parlamentul moldovenesc a cerut Guvernului URSS ”să înceapă negocierile cu Guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

O Moldovă independentă, o Rusie care și-ar dori controlul absolut

Dar criza din Transnistria nu s-a încheiat nici până astăzi, chiar dacă, în 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul de rezoluție propus de Republica Moldova privind ”Retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine (n.red. – rusești) de pe teritoriul Republicii Moldova”.

Din păcate, Moldova avea să fie obligată, din nou, să devină – oficial – un ”satelit” ascultător, captiv pe orbita Rusiei. Noul Parlament, ales pe data de 27 februarie 1994, a ratificat tratatul din 1991 de aderare la Comunitatea Statelor Independente (CSI), s-a renunțat rapid la imnul național ”Deșteaptă-te, române!”, iar limba de stat a devenit ”limba moldovenească”.

Prin noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, Transnistria și Găgăuzia s-au transformat în ”răni deschise” – regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova.

Și, astfel, cu toate că Republica Moldova și-a câștigat oficial independența, Rusia a reușit ca pe toată această perioadă să mențină țara sub un control absolut, beneficiind de sprijinul partidelor pro-ruse, punând presiune militară constantă în Transnistria, utilizând ”șantajul” economic (vezi, de pildă, furnizarea de gaze în Moldova), jucând cu dexteritate demnă de o cauză mai bună cartea ”corupției” la cel mai înalt nivel.

”Nu putem concepe existenţa neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne despartă de elementul slav. Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei noastre”

Gheorghe Brătianu

Acordul de retragere al trupelor GOTR, o sintagmă lipsită de conținut

În Transnistria, presiunea militară a Moscovei este permanentă, iar regiunea s-a transformat, de-a lungul timpului, în mijloc de presiune și șantaj (militar, economic – vezi datoriile la gaz pe care Moldova le plătește Gazprom, în numele regiunii autonome) la adresa guvernului de la Chișinău.

Este drept, există un acord de retragere a Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR), care staționează în regiune fără a avea acceptul Chișinăului, dar drumul de la teorie la practică este ”pavat” cu adevărate pietre de moară, iar acestea atârnă greu în balanță.

În luna iulie s-au împlinit nu mai puțin de 26 de ani de când GOTR – care are aproximativ 2.500 de militari – s-a ”așezat” în Transnistria. Mai mult, cu această ocazie au fost înmânate medalii și diplome, au avut loc înaintări în grad și, firește, o paradă.

GOTR numără în jur de 2.500 de militari ruși și organizează, în fiecare lună, aplicații și exerciții militare împreună cu forțele paramilitare transnistrene. După ce autoritățile moldovene au interzis rotația militarilor prin Aeroportul Chişinău, Moscova a început să recruteze pentru contingentul său din Transnistria locuitori din stânga Nistrului care au cetățenia rusă, potrivit moldova.europalibera.org.

Guvernul de la Chişinău solicită, insistent, retragerea trupelor și munițiilor ruse din regiunea transnistreană, dat Moscova și administrația de la Tiraspol susțin că prezența GOTR este necesară pentru ”paza depozitelor de muniții de la Cobasna și menținerea misiunii de pacificare de pe Nistru, condusă de Federaţia Rusă”.

”Amazoanele de peste Prut”, ”drumul european” și pericolul ambuscadelor

În luna noiembrie a anului trecut, Republica Moldova a spus ”NU” unui Est unde Rusia ”nu uită și nu iartă”, alegând drumul către Vest. Maia Sandu a devenit președinte al Moldovei, învingându-l pe un Igor Dodon, care a felicitat-o cu jumătate de gură.

În luna iulie a acestui an, partidul Maiei Sandu (PAS) a câștigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, iar ”îndepărtarea” de Rusia și apropierea de Occident nu au mai fost doar o speranță încă neîmplinită a pro-europenilor moldoveni.

”Aceste alegeri sunt despre puterea oamenilor, nu despre puterea politicienilor. Astăzi, cetățenii se pot elibera de cozi, pot alege un Parlament cinstit care să lucreze în interesul tuturor cetățenilor. Noi putem să facem ordine în țară, am votat pentru un Parlament cinstit, cu care să pot lucra, trebuie să curățăm Parlamentul și celelalte instituții ale statului”, declara Maia Sandu.

Republica Moldova, după 30 de ani de independență, privește cu optimism către Europa, iar Maia Sandu și Natalia Gavrilița, premierul moldovean, pot fi privite ca niște adevărate ”amazoane de peste Prut”.

Totuși, nu le va fi deloc ușor, cu atât mai mult cu cât Rusia este, practic, cu un picior în ”casa moldoveană” și nu va renunța la ceea ce consideră că îi aparține.

Iar o Moldovă Europeană în pragul ”Casei Rusia” induce, cu siguranță, insomnii și ”naște” scenarii perfide care sunt croite în spatele ușilor închise.

Maia Sandu: ”Problema armatei ruse, problema conflictului transnistrean”

Maia Sandu a declarat, de altfel, că și-ar dori o întâlnire cu Vladimir Putin, tocmai pentru a discuta ”probleme fierbinți”. Nu pot fi neglijate problemele economice, iar soluțiile ar putea fi găsite dacă ”ambele părți” doresc asta.

Trebuie găsită, totodată, și o soluție în legătură cu armamentul rusesc care se află pe teritoriul Republicii Moldova, iar ”problema conflictului transnistrean” rămâne una nerezolvată.

Maia Sandu a mai declarat că este ”deschisă” la un dialog cu președintele Vladimir Putin, iar soluțiile trebuie căutate ”împreună”.

”Avem probleme pe segmentul economic pe care trebuie să încercăm să le rezolvăm. Soluțiile depind de bunăvoința ambelor părți. Avem probleme care țin de acest armament, care este pe teritoriul țării noastre, și care reprezintă un pericol. În anul 2019, am auzit o anumită deschidere din partea Federației Ruse pentru a începe lucrările de lichidare a acestui armament. Totodată, problema armatei ruse, problema conflictului transnistrean sunt subiecte complicate, dar care trebuie discutate. Eu sunt deschisă să discut aceste subiecte și să căutăm soluții”, a punctat Maia Sandu, președintele Republicii Moldova.

Este, într-adevăr, momentul unor discuții care să aibă și rezultate. Totuși, semnele de întrebare rămân, iar ele nu pot fi trecute cu vederea. Cu atât mai mult este dificil de anticipat ce ”mutări” va face Vladimir Putin în contextul relațiilor cu Republica Moldova, ce ”pioni” de sacrificiu va folosi pe ”tabla de șah” și cât de mult va conta Transnistria în tot acest sceanariu pro-european al Moldovei.

O Moldovă care se află, iată, la ceas aniversar, după trei decenii de independență și, parcă mai intens ca niciodată, dincolo de Prut înflorește, din nou, SPERANȚA.