Penitenciarul Văcărești, văzut prin ochii deținutului ”trădător” Tudor Arghezi. Lăutarul care fura rufe întinse la uscat, criminalul-legător de cărți și cadourile deținuților la primul botez din pușcărie

România intra, în anul 1916, în Primul Război Mondial, iar Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu), împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – printre care se aflau Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu –, milita pentru ca țara să rămână neutră. Opiniile lor au deranjat autoritățile, astfel că toți au fost reţinuţi, în anul 1919, şi încarcerați la Penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzați de ”trădare şi colaboraţionism”. După un an de închisoare, Tudor Arghezi era eliberat, prin decret regal, împreună cu ceilalţi ziarişti, colegii săi de detenţie.

Experiența trăită în Penitenciarul Văcărești de Tudor Arghezi – pseudonim luat de la vechiul nume latin al râului Argeş, Argesis, în îmbinare cu numele de familie al tatălui, Theodorescu-Tudor – l-a determinat să scrie ”Poarta Neagră”, carte în care a strâns o serie de povești, imagini și portrete ale deținuților penitenciarului.

Era o lume dură la Văcărești, pestriță, cu problemele și istoriile sale spumoase, cu tragedii și bucurii mărunte, una pe care scriitorul a pictat-o, practic, prin cuvinte, oferind posterității informații despre deținuți transformați în personaje – Șchiopul, Legătorul de cărți, Mitică Lăutarul sau Măria Nichifor, cea care a adus pe lume primul prunc al penitenciarului. 

ACTUALITATE Sute de polițiști PROTESTEAZĂ în fața penitenciarelor din mai multe orașe și refuză să intre în tură

11:45

POLITICĂ De la 1 ianuarie 2025, PAȘAPOARTELE vor fi trimise solicitanților, gratuit, la orice adresă din țară

11:35

Dar la Văcărești au fost întemnițați și alți deținuți ”celebri” ai unor vremuri tulburi, unii dintre aceștia fiind Brandabura – zis ”criminalul cu chip blajin”, Colea Marinarul, ”cunoscut și temut de întreaga Rusie de Sud”, Jurubița, Omul cu șarpele în burtă, Frunzoiu, Vereș Micloș sau ”Automobiliștii morții”.

Tudor Arghezi în 1963 – Arhiva MNLR

Cum s-a transformat Mănăstirea Văcărești în penitenciar și când a fost ”condamnată la moarte”

În anul 1736, Mănăstirea Văcărești se întindea pe 18.000 de metri pătrați și era considerată cea mai frumoasă și cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei.

Povestea acestui așezământ spiritual începuse în 1716 și, după incendiul, foametea și epidemia de ciumă care ”asediaseră” Bucureștii în 1718, domnitorul Nicolae Mavrocordat a decis că lucrările de construcție a mănăstirii trebuie continuate. Ctitoria Văcărești a fost finalizată în 1722, iar Nicolae Mavrocordat a specificat și rolul așezământului:

”Streinii să-i primească, pre goli să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniți să-i cerceteze cu milă”.

Mănăstirea Văcărești

Ciuma l-a răpus pe Nicolae Mavrocordat, în anul 1730, iar acesta a fost înmormântat chiar la Mănăstirea Văcărești, acolo unde se îngrijise, de altfel, să fie înființate o școală, o bibliotecă impresionantă și o tiparniță. Urmând la tron, Constantin – fiul domnitorului – a îmbunătățit, până în 1736, așezământul spiritual, fiind construite un paraclis, un sistem de canalizare, dar și o nouă incintă, formată din câteva clădiri, ridicate pe latura de vest, potrivit bercenidepoveste.ro.

În anul 1848, liderii revoluției au fost aduși la Mănăstirea Văcărești, iar în 1864, așezământul se transformă, oficial, în închisoare. De-a lungul timpului, aici au fost încarcerați oameni politici sau reprezentanți ai mediului cultural, printre care pot fi amintiți – alături de Tudor Arghezi sau Ioan Slavici – Liviu Rebreanu și Corneliu Zelea Codreanu, primul lider al mișcării legionare.

Tudor Arghezi, trimis la Văcărești pentru articolele scrise în ”Gazeta Românească”

Viața scriitorului Tudor Arghezi a fost una demnă de a fi prezentată pe o peliculă cinematografică. A fost poet, prozator şi gazetar, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice, dar biografia sa este încă necunoscută, pe deplin, conținând și episoade controversate.

Arghezi a pornit pe drumul consacrării din postura ingrată de tânăr fără studii liceale încheiate. La un moment dat, scriitorul a intrat în rândul monahilor, devenind călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica. A fost diacon, a muncit în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, a fost deţinut în două rânduri din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist – la Penitenciarul Văcărești și la cel din Târgu-Jiu -, a fost și tatăl unui copil ilegitim, Eliazar Lotar Teodorescu.

S-a întreținut singur, de la vârsta de 11 ani, și mărturisea, la un moment dat, că nu ar mai dori să fie vreodată copil.

“Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”, spunea Arghezi, rememorând acea perioadă a vieții sale.

Tudor Arghezi, deranjând prin opiniile pe care le exprima constant, în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, este etichetat drept ”trădător” și – în perioada 1918-1919 – cunoaște viața de detenție în Penitenciarul Văcărești, intrând în contact direct nu numai cu deținuții pe care îi transformă în personaje în ”Poarta Neagră”, dar, firește, cu funcționarii Penitenciarului.

Intrarea Penitenciarului Văcărești

Directorul Penitenciarului Văcărești, chip de ”idol deranjat”. Contabilul părea ”proprietar de moșie”

Ochiul de gazetar efervescent al lui Tudor Arghezi a surprins obiceiuri și reacții diverse ale funcționarilor pușcăriei, descriindu-l chiar și pe directorul de la Văcărești.

Acesta primea raportul, în fiecare seară, conform regulilor, având o atitudine superioară, de ”idol deranjat”, așa cum scrie Arghezi. Situat în vârful lanțului trofic al Penitenciarului Corecțional Văcărești, directorul era suveran.

„Primește, seara, raportul primului gardian, cu o înfățișare de idol deranjat și ochii lui, privind pieziș, măsoară vârful mustăților urcate la nivelul pleoapelor și încheie acest act de autoritate, primitoare de omagiul celor mici, cu blagoslovenia unui sacramental:

-Bine! poți să pleci.

La care, adeseori, adaogă în șoaptă o dojană referitoare la ceea ce se cheamă în stilul decent mama și capătă în genul apostrofal forma lexică mă-tii.”

Pe treapta imediat superioară a ierarhiei din penitenciar se plasa contabilul închisorii. Dacă directorul avea înfățișarea ”idolului deranjat” de muritori insignifianți, contabilul se comporta ca și cum ar fi fost proprietar al unei moșii aflate la cheremul său, având și girul permanent și necondiționat al divinității.

”Contabilul se bucură de o situație independentă în închisoare și atârnarea lui de directorul local este iluzorie. Trece și salută, de la birou acasă și de acasă la birou, printre copacii închisorii, întotdeauna pe același drum, fără o abatere de un pas în dreapta sau stânga. E ca un proprietar de moșie care a contractat cu Dumnezeu o recoltă constantă și care se simte garantat”, scria Tudor Arghezi.

Alături de cei doi, în schema Penitenciarului mai figurau grefierul – ”înalt cât o scară de zugrav de fațade, cu picioarele imens de lungi, ras la față și pletos în creștetul capului, e un cumulard care iscălește registrul de ieșire, cântă din mandolină și scrie poezii” -, dar și telefonistul de noapte, cel despre care Arghezi scrie că era ”o păpușă cu mustăți, cu capul de faianță, se bucură de farmecul unui nume de insectă sau de societate anonimă medicamentoasă, Mandravela”.

Viața din Penitenciarul Văcărești. O crimă din gelozie și primul prunc născut în închisoare

Lumea penitenciarelor este și va rămâne, permanent, una a destinelor alăturate forțat. Fiecare deținut încearcă să-și păstreze o ”personalitate” în timpul detenției, iar poveștile de viață ”din spatele gratiilor” sunt, întotdeauna, cel puțin incitante, viața urmându-și cursul chiar dacă personajele din scenariu trăiesc în celule.

Tudor Arghezi povestește cum s-a născut primul prunc în Penitenciarul Văcărești. Măria Nichifor era o slugă care fusese acuzată că ar fi furat haine de la stăpâni.

Femeia a născut primul prunc al închisorii, notează Arghezi, iar cu această ocazie a fost organizat un… botez la Văcărești. Bineînțeles, la evenimentul inedit au participat toți deținuții, fiecare aducând copilului un cadou, în funcție de ”posibilitățile” avute.

Astfel, Mitică Lăutarul – cel care fusese încarcerat pentru că fura rufele întinse la uscat pe sârme – a dăruit pruncului o vioară. Un falsificator de bani a oferit un ”ban de argint adevărat”, iar alți deținuți au adus copilului ”mărgele din miez de pâine, colorate cu scursoarea burlanelor de pe acoperișurile vopsite”, și linguri de lemn scobite la ocnă. Din păcate, copilul Măriei Nichifor a murit în închisoare, din cauză că – după ce fusese găsită, totuși, nevinovată -, femeii i-a întârziat mandatul de eliberare cu 15 zile.

Unii deținuți își fumau scrisorile pe care le primeau de acasă, alții furau, constant, mâncare. Era închis la Văcărești și un legător de cărți care își ucisese amanta. Acesta, din cele scrise de Arghezi, avea o singură satisfacție, aceea că nu fumase niciodată în viața lui. Cât despre remușcări pentru crima comisă din gelozie, nicio vorbă…

În penitenciar se afla și un deținut zis Șchiopul, posesor de ”ciorapi ostentativi” și ”mare crai: ”Când îi dă jos, fața lui exprimă «o bucurie de curmală care și-a evacuat sâmburele ce-o înțepa»”, scria Tudor Arghezi.

A existat, mai scrie Arghezi, și un fel de ”grevă a foamei” în Penitenciarul de la Văcărești, așa cum ar fi numită azi. Un țăran, Petre Gatui, a murit după 14 zile de post negru, fără pâine și fără apă, iar în registrul închisorii s-a specificat că a murit ”de melancolie”.

Brandabura, criminalul cu chip de înger, lucra în atelierul de covoare al Penitenciarului Văcărești

Penitenciarul Văcărești era unul ”corecțional”, așa cum scria pe frontispiciu, iar cei ajunși în spatele gratiilor – pentru crime, furturi, dar, așa cum se întâmpla în cazul oamenilor politici sau ziariștilor, și pentru opinii ”deranjante” – erau ”reeducați” prin muncă.

În revista ”Ilustrațiunea Română” au apărut fotografii senzaționale cu deținuții de la Văcărești, una dintre ele înfățișându-i pe Brandabura, criminalul cu chip de înger, pe Frunzoiu – un complice -, dar și pe Vereș Micloș, un bărbat “scund, brunet, cu barba mare, nerasa, cu aer de haimana sau mai curând de negustor ambulant”, așa cum a scris reporterul Ion Tic, în 1936, care a stat o vreme la Văcărești, dar nu din postura de condamnat, ci pentru că a dorit să realizeze un reportaj de efect.

”În atelierul de covoare, condamnații lucrează liniștiti la rãzboi. Unele covoare ieșite din mâinile lor arată ca niște țesături fermecãtoare, dar în imagine puteți vedea depănând fire trei criminali vestiți în perioada interbelică: Vereș Micloș, un bărbat scund, brunet, cu barbă mare, nerasă, cu aer de haimana sau mai curând de negustor ambulant, Brandabura, un criminal cu chip blajin, și Frunzoiu, ultimul său complice, un om întunecat și aspru”, preciza reporterul Ion Tic.

”Și eu sunt bandit celebru. Mai ales celebru prin marele număr de crime ce mi se pun în sarcină. Dar toate aceste crime – în afară de cea din str. Știrbei Vodă – îmi sunt străine. Sunt necăjit. De ce să mi se atribuie atâtea crime, când eu n-am săvârșit decât o singură crimă?”

Declarație a criminalului Vereș Micloș

Jurubița, ”amanta spărgătorilor”, și Constanța Anton, “decana hoțoaicilor de buzunare”

Pe lângă Măria Nichifor, deținuta care a născut primul prunc al penitenciarului, după cum povestea Tudor Arghezi, la Văcărești au fost ”găzduite”, la diferite intervale de timp, și alte infractoare ale vremii.

Este cazul Jurubiței, cea care era iubita unui spărgător (dar i se spunea ”amanta spărgătorilor”) și primise șase luni de închisoare. Era topită ”din dragoste” pentru respectivul spărgător și devenise prietenă cu celebra Constanța Anton, supranumită în oraș “decana hoțoaicilor de buzunare”, aflată la cea de-a șaptea condamnare, semn că ”năravul din fire nu are lecuire”. Și ele au fost surprinse într-o fotografie sugestivă, atunci când stăteau de vorbă cu Maria Turcan, o deținută care spunea, continuu, că nici măcar nu știa unde se petrecuse spargerea pentru care era acuzată.

”Omul cu șarpele în burtă”, Colea Marinarul și ”Automobiliștii morții”

La Văcărești au fost închiși și alți oameni certați cu legea, criminali care au ucis cu sânge rece, lipsiți de scrupule, ”haiduci” ai perioadei interbelice, dar și membrii unei bande supranumite ”Automobiliștii morții” sau ”Banda de la Otopeni”.

Și-a ispășit pedeapsa în celebrul penitenciar însuși Colea Marinarul, cel care speriase ”întreaga Rusie de Sud” și care fusese subjugat iremediabil de farmecele Natașei, ”prima tovarășă de dragoste și de tâlhărie”. După ce aceasta fusese împușcată pe graniță, atunci când se afla în fruntea unei bande de contrabandiști, Colea Marinarul a dat lovitură după lovitură și și-a tatuat pe piept chipul iubitei sale.

Se spune că ar fi dorit să scoată tatuajul, după eliberare, fiind condamnat la 15 ani de temniță pentru crimă.

Colea Marinarul și tatuajul cu Natașa, marea sa iubire

Un alt deținut care a devenit emblematic pentru Penitenciarul Văcărești a fost Ion Gurău, ”Omul cu șarpele în burtă”, numai că această etichetă apăruse în urma propriilor declarații.

Borfașul se tăvălea pe jos, în repetate rânduri, și urla de foame. De fapt, porecla apăruse pentru că încerca să-și convingã tovarășii de temnițã că îi intrase un pui de șarpe în burtă, în copilărie, și de aceea era veșnic înfometat.

Cât despre ”Automobiliștii morții”, se spune că aceștia nu omorâseră niciodată pe cineva. Printre ei se afla și Elisabeta Ciugureanu – fetișcană ”vioaie, isteață si destul de familiarizatã cu viața de închisoare, bună de gură, care-și da cu părerea despre ce vrei și ce nu vrei”, după cum notează reporterul Tic.

Elisabeta Ciugureanu atacase împreună cu ceilalti membri ai bandei – Penciuc si Chirița – mașina în care se afla un conte străin, dar ea nu fusese înarmată decât cu o sticlă de rachiu… în formă de revolver.

Buldozerele regimului comunist au ”mușcat” fără milă din Văcărești

Prin intermediul lui Tudor Arghezi, dar și cu ajutorul reporterului Ion Tic, unele dintre legendele romanțate ale deținuților Penitenciarului Văcărești au ajuns până în zilele noastre.

Nicolae Ceaușescu a condamnat Mănăstirea Văcărești la moarte (în 1986), iar buldozerele au ”mușcat” fără milă. Arhitectul Gheorghe Leahu – cel care condusese cu câțiva ani înainte proiectul de restaurare a ctitoriei – a prezentat, în cartea ”Distrugerea Mănăstirii Văcărești”, un tablou întristător:

”Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate”, scria arhitectul, fără a-și putea ascunde dezolarea.

Citește și:

• Jafuri celebre. Cum a dispărut un miliard de dolari din Banca Irakului și cine este hoțul care a furat 239 de opere de artă în șase ani
• Telefonul mobil împlinește 38 de ani. Cât a costat primul aparat și cine este ”tatăl telefoniei mobile de mână”
• Secretele Cazinoului din Sinaia. Tunelul prin care erau trecuți banii și amantele, sinuciderile ascunse și arginții din fântâna arteziană
• Subteranele Bucureștiului. ”Porțile Timpului”, pasajele energetice și tunelurile de fugă ale lui Nicolae Ceaușescu

Autor

Cristian Lisandru

S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole ... vezi toate articolele