POVESTEA profesorului care a făcut din elevi campioni la NASA și studenți la Harvard și Cambridge. ”Școala nu prea mai are «căutători»”

„Am devenit profesor de fizică fără să știu nimic despre meseria de profesor”

Reporter: Aș vrea să ne povestiți cum a început drumul dumneavoastră ca profesor și de ce ați ales această meserie?

Ion Băraru: Este o poveste lungă. A fost o aventură provocatoare în a-mi alege cariera profesională, încă din perioada adolescenței, mai ales spre sfârșitul liceului. Condiția mea socială din anii ’60 și frământările familiale m-au determinat să îmi urmez o anumită chemare interioară, destul de neclară, dar mai aproape de visare decât de constrângeri. Experiențele timpurii în mijlocul naturii, fascinația lumii vii și relațiile cu colegii și prietenii, care în acea perioadă parcă erau mai sensibili, mai umani decât astăzi, mi-au fost repere pe care acum le reconsider ca fiind semnificative pentru alegerile din acea vreme. Pe atunci, doar visam …

Dorința de a înțelege natura, chiar natura umană, m-a făcut să mă apropii la început de psihologie: dezastru! Manualele erau catastrofe medievale. Nu am înțeles ce este psihicul uman, chiar, elevii de azi înțeleg din manualele actuale ce este acesta? Am căutat rezolvarea nedumeririlor în biologia studiată în liceu, cu rezultate foarte slabe. Era pe atunci un soi de culegere de certitudini cu privire la descriere și clasificare. Nimic despre esența viului. Și acum este la fel!

În final, am decis: abordez studiul fizicii, care este cea mai ofertantă în privința înțelegerii naturii, apoi voi reveni la cele lăsate, pentru a-mi satisface visul din tinerețe: înțelegerea naturii umane. Deci, am urmat facultatea de fizică și am devenit profesor de fizică, fără să știu nimic despre meseria de profesor. Dar surprizele au fost uriașe: am găsit ceea ce îmi doream cel mai mult – contactul cu oamenii în formare, cu tinerii de vârstă școlară.

Experiența profesională mi-a dezvăluit un secret uriaș: cunoașterea înseamnă participare. Mă simțeam important, util. De aceea cred că am rămas cu spiritul la momentul marii mele alegeri din adolescență. Ce a urmat a fost o aventură furtunoasă, o viață plină, pentru care mulțumesc partenerilor de viață și îndrumătorilor spirituali, de a căror apropiere m-am bucurat.

„De obicei, rezistă cei care fac o opoziție nezgomotoasă prostiei”

Cum este să fii profesor în România anului 2024 și ce mai face profesorul Ion Băraru? Întreb asta pentru că am văzut că ați avut și aveți realizări uriașe cu elevii dumneavoastră la concursurile NASA și sute de premii câștigate la competițiile Agenției Spațiale Americane. Mai mult, am văzut că sunteți cunoscut ca fiind  părintele „galacticilor” NASA, o titulatură care mă face să vă cer mai multe detalii.

Pe fondul bulversării totale a învățământului de după 1989, cei mai promițători tineri profesori au părăsit sistemul, mai ales din cauza remunerației mizere. Au rămas și oameni determinați și atașați de profesie, dar sigur motivați de situația din familie, în primul rând, sau de nesiguranța condițiilor din perspectiva oarecum incertă în alte domenii. Azi, să fii profesor în România înseamnă să aparții unui grup profesional din ce în ce mai restrâns numeric, esențial pentru societate, dar fără să fie apreciat așa, ci atacat permanent din toate pozițiile de persoane fără nicio autoritate sau expertiză în domeniu.

De obicei, rezistă cei care fac o opoziție nezgomotoasă prostiei și care, fără a fi dezinteresat de ceea ce se întâmplă în societate, își văd de evoluția educației așa cum consideră că este potrivită pentru români. Am considerat că este bine să ne oferim nouă, profesori și elevi, perspective reale și nemaiîntâlnite prin promovarea, la nivelul acelor ani, a unui soi de educație în  afara orelor de curs. Așa că am inventat un Centru de Cercetări al Elevilor – un nume cam pompos, îmi dau seama acum – în cadrul căruia să lucrez împreună cu elevii la toate proiectele care ne trec prin minte, folosind cunoștințe din toate domeniile: matematică, științe, tehnologii, inginerie, artă… Sună cunoscut?

Mugurii acestor activități au apărut în urmă cu un sfert de veac. Acum, acest tip de educație se numește STEaM  ( n.r. – Science, Technology, Engineering, Arts and Mathematics) și primesc sfaturi și îndrumări de la persoane ”în specialitate” care îmi explică și ”cum se face”.  În acel minunat cadru, dominat de spiritul științific specific tinerilor, am considerat necesar, chiar la presiunea lor, să abordăm și conceptul ”Future by Design” și astfel, un eveniment unic inițial, a devenit cu timpul o normă  de curaj creativ: imaginarea societății viitorului apropiat, inclusiv modalitățile umanității de a se extinde în spațiul generos al Sistemului Solar. De aici, participarea la concursurile de proiecte de așezări umane în spațiul extraatmosferic.

„Te gândești să faci totul să atingi performanța, iar obstacolele sunt ceva firesc”

Cât de greu este, domnule profesor, drumul către performanță și câtă muncă există în spatele acestor realizări?

Păi … să ne imaginăm așa: câțiva tineri determinați pornesc din fața blocului în care locuiesc, echipați zdravăn cu tot ce le trebuie, străbat drumuri accidentate prin păduri virgine și, după o vreme, ajung la o plajă pe malul unui râu, unde vor face o tabără. Întâmplarea poate fi considerată o performanță. Am făcut astfel de expediții (în regim de supraviețuire) zeci de ani. Niciodată nu am auzit vreun elev că drumul a fost greu, dar întotdeauna s-au bucurat de performanță.

Așa și cu orice altă performanță, odată atinsă, nu realizezi, nu reții cât de greu a fost drumul, pentru că în timpul parcurgerii lui, te gândești să faci totul să atingi performanța, iar obstacolele sunt ceva firesc, nu ceva greu sau imposibil. Dar în pregătirea ”expediției”, da! Aici este multă muncă, proiectare, executare, cooperare, repetare, finisare, visare…

„Da, fizica te face OM, dar sunt mulți care astăzi nu înțeleg asta”

Cât de greu este să stârnești interesul unui elev – să luăm fizica, obiectul pe care îl predați dvs – în era tehnologiei, când deja a călători în spațiu nu mai este atât de greu?

Este foarte simplu, dacă ai noroc să găsești un interlocutor nealterat de mediu – părinți, colegi ”mai mari”, media, internet etc. Altfel, este o muncă de Sisif! Deși fizica este o știință a naturii, atât de frumoasă și cuprinzătoare ca și natura însăși, încât un copil în formare se consideră în al nouălea cer când o studiază, există ”dăunătorii copiilor” care le șoptesc la ureche: «La ce-ți trebuie ție legea asta? Ce, îți dă de mâncare? Te plătește cineva să o știi? Lasă că găsești pe Internet? Îți ia mama un telefon mai bun! Ce, fizica îți dă mașină și vilă, te face om? »

Da, fizica te face OM, dar (astăzi) sunt mulți care nu înțeleg asta! Cei care se plimbă prin spațiu au ajuns acolo tocmai pentru că au studiat, între altele, și fizica, dar ca bază. Revenind, interesul pentru fizică este nativ, pentru că înțelegerea naturii este în firea omului.

Iar un profesor dedicat trebuie doar să-l ferească pe tânăr de agresiunile subculturale din mediul în care trăiește, respectiv să mențină acest interes printr-un dialog permanent, prietenos, creativ, generator de puncte de vedere noi, de prilejuri delicate care să presupună investigații. Adică profesorul să și-l facă prieten pe elev și să caute împreună zilnica descifrare științifică. Restul vine de la sine.

„Eu încă mă bucur că mai sunt în contact cu grupuri de elevi care pot constitui un filon prețios”

Se vorbește mult despre tinerele generații și despre faptul că au cu totul și cu totul o altă abordare a lucrurilor, o altă perspectivă asupra vieții și chiar asupra școlii. Dumneavoastră lucrați cu tinerii și sunt convinsă că îi cunoașteți foarte bine. Cum sunt, cum este această generație?

Este dificil să faci o evaluare obiectivă asupra unei generații. Și  chiar problematic: părerea unei persoane poate fi foarte diferită de a unui grup mare de alte persoane, chiar dacă o abordare sociologică reală, cu instrumente cât de cât obiective, ar da dreptate persoanei singulare. Este ciudată sintagma utilizată adeseori în zilele noastre, cum că cei mai mulți au dreptate.

Tinerii de azi pot fi împărțiți în două categorii. Un grup mai mic procedează ca orice tânăr considerat altă dată normal: învață destul de bine, deoarece asta este caracteristica stadiului lui de evoluție la această vârstă. Restul, grupul cel mare, consideră școala inutilă și învață să se descurce în viață. Influența transatlantică și internetul și-au spus cuvântul. Analfabetismul funcțional a atins cote critice pentru actuala generație de adolescenți.

Practic, societatea noastră se va baza pe un mic grup de oameni instruiți și pe un mare grup de oameni ”buni la toate”, fără calificare, dar acceptând ”un job”. Pericolele sunt încă departe de a se termina: am văzut în lumea presei destui care spun că tinerii ar trebui să voteze de la 16 ani, iar alții plusează: de la 14 ani va fi excelent. Acești formatori de opinie nu au auzit despre manipulare? Le recomand să citească „Împăratul muștelor”, de William Golding, laureat al premiului Nobel. Este ciudat cum nu se publică și nu se dezbat date statistice privind nivelul de educație al tinerei generații. Sunt jenante? Din ce cauze?

Acum se văd urmările atitudinii față de educație a clasei politice din ultimii 30 de ani. Știați că nu prea mai avem cadre didactice calificate? Iar perspectivele sunt sumbre. Eu încă mă bucur că mai sunt în contact cu grupuri de elevi care pot constitui un filon prețios pentru o posibilă revigorare a priorității educației de pe la noi.

„Spre sfârșitul liceului am început să mă întreb serios ce aș vrea să fac”

M-am documentat puțin și am văzut că ați învăţat la aceeaşi şcoală unde sunteți acum profesor de fizică. Cum ar fi fost elevul Ion Băraru, dacă ar fi învățat în zilele astea?

Normal, ca și atunci. Nu știam de ce învăț, dar învățam, că era interesant. Citeam, povesteam, făceam ”expediții” prin crângurile extravilane, mergeam la pescuit, făceam scufundări, scrimă… Abia spre sfârșitul liceului am început să mă întreb serios ce aș vrea să fac. Fizica? Ha-ha! Ne scotea la tablă câte cinci elevi și ”spuneam lecția.”Dacă se termina la al treilea elev, următorul o lua de la început.

Am intrat de două ori în laborator, odată am văzut un diafilm și cealaltă dată am făcut eu, demonstrativ, un experiment: am alimentat un bec de lanternă cu o baterie, adică am realizat un circuit electric. În tot liceul! Dar normalul de acum ar fi să lucrez tot timpul în laborator, să investighez, să inventez, împreună cu elevii.

„Identitatea școlii românești a dispărut aproape definitiv”

Spuneați într-un interviu că profesorul este asemenea unui chirurg. Cât de mult mai avem „profesori-chirurgi” în zilele noastre, într-o perioadă în care școala românească pare să fie așa într-o continuă căutare a unei identități?

Oi fi zis, nu mai țin minte chiar tot ce am zis. Dar cred că sintagma este oarecum potrivită.

Școala românească nu caută identități, nu prea mai are ”căutători”, dar primește ordine! Identitatea ei a dispărut aproape definitiv. Integrarea noastră pe unde ne-am integrat a fost însoțită (condiționată) de pierderea identității. Nu se pot spune prea multe, că devii paria.

Iar ”chirurgia” ca artă pedagogică cred că mai există pe ici pe colo (cunosc cazuri), chiar sub forma evoluată de chirurgie spirituală. Învățătorul salvează prin metode subtile tezaurul de disponibilitate a tânărului pentru cunoașterea profundă a naturii.

„Nu există un lot NASA, există un spirit NASA”

Sunteți coordonatorul lotului NASA şi fondator al Centrului de Excelenţă din Constanţa. Care sunt lucrurile pentru care simțiți că a meritat să fiți profesor, pentru care nu ați schimba pentru nimic în lume această meserie?

Nu există un lot NASA. Am participat cu multe echipe de elevi la competiții de proiecte spațiale organizate sau sponsorizate de NASA, la început (anii 2000 -), apoi NSS (National Space Society) mai târziu. Și a fost o experiență uriașă! Există un ”spirit NASA.” Am primit odată un premiu semnificativ de la o fundație binecuvântată de Dumnezeu, pe la începutul activității în domeniul proiectelor spațiale, și m-am angajat să perseverez în cele începute, care pe atunci au impresionat domeniul educațional de la noi.

Mi-am propus să generez un curent  care să atragă mii de elevi români și profesorii lor, prieteni ai creativității, la această manifestare internațională. Cred că am reușit, cu ajutorul îndrumătorilor binecuvântați. Cercetați formatul actual al concursului și veți vedea că ai noștri, din toată țara, sunt în top.

Nu aș schimba profesia mea deoarece nu am ajuns la un palier limită, de la care nu mai pot evolua. Din contră! În această profesie, pe măsură ce evoluezi mai mult (sub toate aspectele), orizonturile se sparg și apar noi perspective de evoluție în domeniu – o bucurie imensă, un dar dumnezeiesc!

Singurele elemente refractare la dezvoltarea benefică a corpului educațional de la noi o constituie factorii de decizie din domeniul educațional, care acționează coordonați de consultanți numai de ei cunoscuți, sau fără consultanți, dar complet nepotrivit, astfel  încât strălucitul edificiu educațional de odinioară a fost corodat până aproape de colaps. Dacă vom mai avea ani de funcționat, vom asista la acest declin accentuat. Despre ce vorbesc acum am discutat în urmă cu 25 de ani, și s-a dovedit a fi îngrijorător de adevărat.

„Noii veniți nu au înțeles că temelia unei nații puternice este educația”

Avem tehnologie, avem noi deschideri, avem posibilitatea să participăm la concursuri la capătul lumii, dar se vorbește tot mai mult că nu mai avem profesori. Chiar așa, de ce „fug” tinerii de astăzi de învățământ, sau cel puțin așa spun din ce în ce mai multe voci?

Tinerii nu fug! Ei nu sunt atrași! Practic sunt împinși către neantul joburilor fără consistență, specifice societăților dezorganizate. De la învățătorul satului sau profesorii respectați de pretutindeni, statutul educatorului a fost atacat permanent, începând cu salariile mizerabile, la limita subzistenței, și continuând cu politica economică dezastruoasă de la noi, după 1989. Noii veniți nu au înțeles că temelia unei nații puternice este educația.

Acum suportăm consecințele. Cred că pentru refacerea sistemului educațional este necesară o perioadă cam cât o generație, cu mult noroc. Iar participarea la concursuri va deveni o amintire estompată. Avem tehnologii, dar circuitele electrice nu pot înlocui circuitele spirituale.

Mesajul lui Ion Băraru pentru profesorii tineri: „Muncește în rugăciune și roagă-te muncind”

Cum ar trebui să fie în viziunea dvs. profesorul zilelor noastre?

Un om educat, curajos, cu viziune, determinat, spiritual, plasat prin statut în conducerea societății (sfatul înțelepților), la toate nivelurile, remunerat semnificativ.  În primul rând, un prieten al elevilor.

Ce i-ați spune unei dascăl tânăr care începe activitatea în învățământ, ce l-ați sfătui?

Bine ai venit aici, unde nu primești nimic și trebuie să dai totul, ca ziditor, doctor și preot! Muncește în rugăciune și roagă-te muncind, respectă puritatea ființei umane așa cum este ea și nu o sminti. Și fericirea va fi de partea ta!

„Modestia este apanajul celor cu adevărat avuți

Mai țineți legătura cu foștii elevi? Știu că unii au ajuns în elita mondială, și o dau aici exemplu pe Andra Stroe, cercetătoare în astrofizică. Sunt convinsă că ne mai povestiți dvs. și despre alți elevi. Ce simțiți când cei cărora le-ați fost dascăl ajung la asemenea performanțe?

Sunt atât de bucuros de drumul lor încât nu vreau să îi opresc din zborul lor, cu obligația de a mă asculta. Legăturile edificate în timpul petrecut împreună sunt atât de solide încât transcend timpul și stimulează o percepție subtilă, mereu proaspătă. În timpul meditațiilor cotidiene, trec ca printr-un tunel temporal, în care îmi apar scene din viața parcursă până acum și văd personaje din experiența mea, cu precădere din mediul educațional, care m-au marcat de-a lungul timpului.

Schimbăm vorbe uneori, ca și cum ne-am contacta și fizic după lungi călătorii în Univers, ceea ce nu este prea departe de adevăr. Parcă pentru a venera ceea ce am clădit împreună. Uneori, foștii elevi îmi povestesc cu o oarecare sfială despre succesele lor. Modestia este apanajul celor cu adevărat avuți. Recent, o minunăție de fată m-a sunat să mă invite la cununia religioasă cu un băiat pe care mi l-a prezentat în urmă cu doi ani. Nu e minunat?

„Suntem un colectiv sănătos de profesori, adevărați colegi, iar elevii merg la orice proiect doresc”

Cum stați cu participarea la concursuri, la ce proiecte lucrați alături de elevii dumneavoastră?

Bine. Sunt atât de multe competiții încât este bine să nu le enumăr. Unele, da. Anul acesta, elevii mei au participat pentru a zecea oară la CanSat European Competition, un concurs internațional organizat de European Space Agency, în care elevii trebuie să construiască un mini satelit funcțional de dimensiunile unei doze de suc.

O lucrare dificilă pentru vârsta lor, presupunând fizica fluidelor, electronică de vârf, proiectare, construire, programare , 8 – 12 senzori controlați prin programe, colectarea de informații din mediu și trimiterea lor prin unde electromagnetice la o bază de la sol, o altă structură electronică controlată prin softuri adecvate, dar pe care au realizat-o de fiecare dată la parametri demni de prestigiul liceului meu.

De fiecare dată, ne-am calificat la etapa națională, de două ori la cea internațională. Nu e minunat? Să vă spun ceva: prin elevii mei trebuie să se înțeleagă elevii din liceu cu care am lucrat, dar nu întotdeauna elevii de la clasele mele. La noi în școală nu există această separație: elevii mei, elevii tăi… Suntem un colectiv sănătos de profesori, adevărați colegi, iar elevii merg la orice proiect doresc, indiferent ce mentor conduce proiectul. Bucuria finală este colectivă. Dacă este așa și pe alte meleaguri, felicitări!

Multitudinea de concursuri la care participăm constituie o treaptă pe calea evoluției către excelență.

„Elevii mei au înțeles că profesorul este un prieten al lor cu o experiență puțin mai mare”

Ce vă întreabă elevii dumneavoastră, nu doar despre fizică, așa în general despre viață?

Câte în Lună și în stele! Pentru că au înțeles că profesorul este un prieten al lor cu o experiență puțin mai mare și vorbește necenzurat, dar civilizat. Practic, fiecare lecție de fizică de la școală este însoțită de referiri la viața cotidiană. Uite, am început acum la o clasă studiul oscilațiilor și le-am spus elevilor că oscilațiile stau la baza existenței Universului, cuprinzând undele seismice, foșnetul frunzelor din păduri, sunetele minunate ale instrumentelor muzicale, dar și vocile umane cu toate nuanțele lor, undele electromagnetice (radio, lumina etc.), superstringuri … Cred că nu există pictor care să reproducă imaginea ochilor fascinați ale elevilor, profunzimea așteptărilor lor.

Da, despre viață! În toate expedițiile din munți și din Delta Dunării, momentul culminat al fiecărei zi era întâlnirea la focul de seară: la început cu participarea mea și a altor colegi, apoi doar elevii între ei, sub cerul liber… ce minunăție! Au fost ani de mare spor spiritual, în care se discuta absolut orice, deschis, cinstit, dar în limitele decenței. Mi-ar trebui foarte multe clipe să redau discuțiile și întâmplările din acele întâmplări. Una peste alta, am observat, nu de puține ori, că elevii vorbesc cu mine mai multe chiar decât cu părinții lor. Minunat pentru un învățător!

În acea perioadă le-am spus copiilor că, dacă vor să-și aleagă un partener pentru restul vieții, să meargă împreună într-o expediție în regim de supraviețuire, unde se vor ivi toate calitățile partenerului. Știți ce? S-a întâmplat de mai multe ori, dar una din chestii a fost emblematică. O fostă elevă a venit cu un tânăr interesant din Anglia, doctorand în fizică cuantică! A făcut impresie bună expediționarilor, nu mai știu dacă și ei.

Eu stimulez elevii să adreseze întrebări simple, dar esențiale. Le ofer următorul exemplu. Eram cu elevii în Munții Apuseni. Am oprit lângă o ciurdă de vaci, păstorită de un baci bătrân. L-am întrebat: ”baciule, câte țâțe are o văcuță de-a matale?” Baciul a schițat un zâmbet și a zis sigur pe el: ”patru.” Apoi a rămas stană de piatră și, cu o voce de sufleur a spus: ”…șase… ”Noi eram spectatori! S-a aplecat la o joiană să vadă ce și cum, dar noi am plecat, cu nedumerirea în ființă. Lecția a fost dezbătută mult timp pe Poiana Padiș din Munții Apuseni, în vecinătatea căreia a avut loc evenimentul. Este posibil să trăiești o viață în vecinătatea unei realități, despre care să nu știi totul, dar nici măcar esențialul?

Care au fost lucrurile care v-au transformat într-un dascăl longeviv, iubit, apreciat?

Habar nu am, dar îmi aduc aminte: contactul spiritual cu elevii. Să fie clar: nu are legătură cu regimul alimentar, regimul de somn, educația corporală prin sport!

Dacă ați avea posibilitatea să o luați de la capăt și să vă schimbați meseria, ați face aceeași alegere?

Păi, dacă ar fi să o schimb, nu poate fi aceeași! Dar am înțeles sensul întrebării, aș face tot ce pot să mă pregătesc să promovez educația STEaM, dar așa cum o văd eu, și nu cum se teoretizează acum. Aș promova IBL (Inquiry Based Learning) asociată cu ceva elemente de comunicare nonverbală, asociată cu o pregătire mai temeinică a profului în domeniul cuprinzător al științelor, tehnologiilor etc.

„Eu nu dau meditații pentru elevii care vor să participe la examene de admitere pe ici, pe colo”

Când a fost mai greu să fiți dascăl, cu 20 de ani în urmă sau acum?

Profesional ar fi la fel de ușor sau de bine. Achizițiile profesionale realizate de-a lungul timpului nu se pierd, practic se îmbunătățesc. Dar din punct de vedere social, aș putea, că în urmă cu 20 de ani eram în categoria de meseriași aflați în bătaia de joc a unor ”categorii  sociale”, dar și mai tragic, al unor entități media, având o remunerație jignitoare, iar acum aproape că sunt neglijat/ uitat de toată lumea, mai puțin de unii părinți cu dare de mână, care solicită meditații.

Eu nu dau meditații pentru elevii care vor să participe la examene de admitere pe ici, pe colo. Pregătesc în taină, la nevoie, elevi care vor să acceadă la marea performanță în fizică și absolut fără nicio remunerație. Și sunt foarte selectiv.

„Ați văzut vreun rezultat remarcabil din paradigma ”România educată”? Vă spun eu: nici unul!”

Vedem că fiecare ministru al Educației vine la pachet cu ceva schimbări ale legilor din învățământ, ale școlii în ansamblu ei. Ce îi lipsește în acest moment școlii românești și ce ar trebui schimbat la maniera de predare, la interacțiunea elev-profesor?

De vreo 15-20 de ani, miniștri vin pe criterii politice. După ce ”am intrat în Europa”, o vreme, miniștrii au rezistat presiunilor externe, dar acum procedează complet de neînțeles. Apar modificări substanțiale în logica ministerului cu privire la educație, schimbări radicale în planurile de învățământ, în regulamentele școlare, în competențele inspectorilor școlari… peste tot. Și nu există argumente pentru nimic.

Pare că un ”Cineva” dă ordine și ministerul se conformează. Nu este consultat corpul profesional, oamenii cu experiență profesională. Așa-zisele ”Comitetele de părinți”, de la orice nivel, cu membri specializați în fabricarea cârnaților, sunt lipsite de pricepere și elaborează judecăți de valoare cu titlu de obligativitate care ar deranja orice cadru didactic rațional.

S-a ajuns ca elevii să aibă numeroase drepturi și puține obligații, ceea ce a condus cadrele didactice într-un spațiu derizoriu din complexul educațional.

Ați văzut vreun rezultat remarcabil din paradigma ”România educată”? Vă spun eu: nici unul! Doar o deteriorare a celui mai important domeniu al unei nații, pas cu pas: educația.

Aș vrea să mai spun ceva: poate răspunsurile și comentariile de mai sus vor determina îndepărtarea mea din sistemul educațional de stat actual. Simt asta. Voi fi fericit dacă se va întâmpla, semnificația fiind aceea că am avut dreptate. Vă mulțumesc!

CITEȘTE ȘI:

Locul neștiut din România unde se trăiește ca în ”ZONELE ALBASTRE” din Japonia, Grecia și Italia. Secretele satului cu cei mai longevivi oameni

De ce ÎMBĂTRÂNIM și cum să nu o mai facem? Provocarea „Tinerețe vs. Bătrânețe”, concurs lansat de Fundația Dan Voiculescu

POVESTEA Xeniei, fetița minune care la cinci ani face performanță pe acorduri de vioară. „Orice copil pe lumea asta are un har al lui”

Invenție REVOLUȚIONARĂ. Povestea tinerilor care transformă Pet-uri în plastic pentru imprimante 3D. „Totul pornește de la o sticlă”

POVESTEA micului pictor care a impresionat New York-ul, cu lucrarea care ilustrează Mănăstirea Radu-Vodă. „Dumnezeu lucrează prin oameni