Psihiatrul Gabriel Diaconu dezvăluie adevăratele probleme ale persoanelor vârstnice vulnerabile. „Ajungem să-i vedem ca pe un balast”

România este o țară din ce în ce mai îmbătrânită. Vârstnicii noștri sunt din ce în ce mai uitați, mai neiubiți, pentru că societatea se află într-un delir de dezumanizare continuă. În cazul în care se crede că pensia, cuantumul ei, este problema majoră, aflați în interviul realizat de Gândul cu reputatul medic psihiatru Gabriel Diaconu care sunt, de fapt, lipsurile majore ale sistemului, ce nu au cei care, ajunși la senectute, se confruntă cu boli de sănătate grave și ce ar trebui să facem noi, dar mai ales statul pentru ei.

Problema vârstnicilor și a modului în care aceștia sunt tratați nu a suscitat mari dezbateri pe arena media. Păcatul acesta aparține fiecăruia dintre noi.

„Sunt oameni care plătesc un psihiatru doar ca să aibă cu cine sta de vorbă!”

Ce s-a întâmplat cu societatea după pandemie? De ce însingurarea, izolarea, au devenit o problemă medicală, de sănătate mintală? Relațiile de familie se devalorizează din ce în ce mai mult, tinerii sunt din ce în ce mai preocupați de ei înșiși și interesele lor și se implică din ce în ce mai puțin măcar în îmbunătățirea vieții rudelor lor vârstnice. Statul nu excelează deloc în măsurile pe care alte țări le-au luat de multă vreme pentru ca cei care au nevoie de sprijin în perioada cea mai grea a vieții să îl primească și să nu simtă atât de acut suferințele pe care le-au căpătat de-a lungul timpului.

Psihiatrul Gabriel Diaconu, care se ocupă de ani de zile și de astfel de pacienți, a fost întrebat la Gândul Exclusiv ce se întâmplă, în general, cu societatea.

“Cu societatea se întâmplă mereu câte ceva, întâmplător și de fapt, în consecință directă a acestora de care vorbești, cred că ne-a fost tras vălul de pe ochi vis-a-vis de lucrurile de care vorbeai, de exemplu cât de singuri sunt mulți oameni, cât de fragili sunt oameni care ajung la un moment dat singuri în viață, dar și cât de puține resorturi sau resurse au acei oameni după ce trec printr-un episod oarecare de singurătate, să revină cu fața spre lumină, să revină cu fața spre comunitate, spre familie, prieteni, spre o viață în contact cu semenii lor.

În ultimii doi ani, în practica mea am văzut oameni care au fost profund marcați de pandemia de COVID și nu oricum sau prin impactul direct al infecțiilor sau al internărilor, cât mai degrabă indirect, dată fiind solitudinea în care au fost trimiși cu cele mai bune intenții, cele mai bune motive, dar în care s-au trezit că stau și mult timp după ce pericolul a trecut. Ba unii și în aceste zile când vorbim noi, când pandemia a fost declarată a fi închisă, când coronavirusul a ajuns să fie un germen care este cumva endogen, mult mai puțin patogen decât a fost inițial, încă sunt oameni care muncesc în regim hibrid, care trăiesc mult timp fără să vorbească de fapt cu nimeni, își fac munca în fața unui ecran și care sunt cu adevărat niște Robinsoni moderni, pe o insulă pustie, așteptând cumva, între ghilimele, să-i salveze și pe ei cineva și de multe ori primul contact pe care îl au, în cele din urmă, este cu un medic care îi trimite la psihiatru și oamenii rămân cumva suplimentar deziluzionați într-o primă fază, pentru că nu știu ce anume – cu ghilimele și păstrăm proporția, ce anume i-a înnebunit și ce anume i-a adus în starea de depresie în care se regăsesc și ce anume i-a adus în stare de anxietate. Și spun ceva totuși, că… de ce zic că pe undeva ne-a fost ridicat un val de pe ochi. Mult înainte de pandemie erau bătrâni care trăiau într-o într-o singurătate și știu că vorbeam și public.

În urmă cu șase, șapte ani am avut un caz care pe mine personal m-a impresionat, al unei persoane vârstnice care venea la mine și care periodic îmi spunea: «Știți domnul doctor, în ultima perioadă de când n-am mai venit, cred că au fost și patru, cinci zile la rând în care n-am vorbit cu nimeni», în condițiile în care persoana locuia într-un apartament de bloc. Era ca și cum ar fi fost primul om pe lună. Eu nu puteam să-mi imaginez în perioada respectivă – și continui să mă lupt cumva cu genul ăsta de vizualizare – cum e să treacă zile întregi fără să scoți un cuvânt și nu dintr-o intenție spirituală sau personală sau ce știu eu, cât prin forța împrejurărilor. Drept urmare, nu degeaba am ajuns să vorbim din ce în ce mai des de singurătate. Pentru că în mod obișnuit, singurătatea n-ar trebui să fie un diagnostic medical sau n-ar trebui să fie patologică. Dar ea devine patologică și subjugă, îmbolnăvește. În cele din urmă ne declarăm noi în sine psihologi, psihiatri, relativ neputincioși în fața ei, pentru că, dă-ți seama, și asta am trăit-o, sunt oameni care ajung să plătească un psiholog doar ca să aibă cu cine sta de vorbă. Sunt oameni care vin la psihiatru și sub pretextul sau, folosind subterfugiul că au anxietate, insomnie. De fapt, pentru alea cinci minute cât mai schimbă o vorbă cu mine ca medic, deși au oxigenul acela asociat necesar, lucrurile acestea sunt profund descumpănitoare”, a explicat Gabriel Diaconu.

Bătrânii, văzuți ca un balast! Soluțiile nu se limitează la pensii

Întrebat despre modul în care ne ocrotim persoanele vârstnice, medicul Gabriel Diaconu a precizat că este suficient pentru a caracteriza starea de civilizație a unui popor să te uiți la felul în care își tratează copiii, bătrânii și deținuții.

“Dacă stai să te uiți la starea de civilizație a unui popor, e suficient să te uiți la cum își tratează copii, bătrânii și deținuți. Acum, noi despre deținuți avem multe programe. Despre copiii tot timpul e ceva de făcut. Mai facem o școală, mai închidem o latrină în curte. Dar în orice caz e ceva acolo. Dar când vine vorba de bătrâni, dincolo de ipocrita asta compasiune și lacrima pe obraz și poeziile cu celebrați-i pe părinți… de fapt avem puține, spre zero soluții în ceea ce înseamnă ocrotirea vârstnicilor și ajungem să-i vedem ca pe un balast. Sau când vine vorba de conversația cu și despre ei, filtrul este al pensiei. Cuantumul de pensie, să ne crească pensia, ne-a crescut pensia, avem pensie mai mare, ergo o duce mai bine. Dar de multe ori pensia este, evident, țarcul în care se întâmplă tocmai această singurătate”, a spus medicul.

„Ocrotirea socială în cazul unui deficit cognitiv trebuie să plece de la legislație!”

Demența senilă, cu toate formele ei, este o boală cruntă. Și ireversibilă. Degradarea vine cu uitarea totală de tine și de viața ta, vine cu ștergerea memoriei, a amintirilor, a tot ceea ce ai însemnat. O viață uitată înainte de a se sfârși. Cifra bolnavilor de Alzheimer a crescut, an de an, la nivel global și, mai mult, există persoane cu acest diagnostic îngrozitor la vârste la care nici medicii nu se așteptau în urmă cu 20 de ani. Mulți dintre vârstnicii cu Alzheimer sau altă formă de demență au comorbidități, dizabilități, chiar și imobilitate totală, dar câți dintre ei au parte de îngrijirea de specialitate pentru ca acești oameni să nu fie executați de vii de un sistem, de o societate din ce în ce mai indiferentă? Răspunsul dat de specialistul Gabriel Diaconu este unul zdrobitor în ce privește asigurarea suportului necesar pentru astfel de pacienți, la acest moment, în România.

„Se poate trăi decent cu demență în România, ca și în altă țară, acolo unde ai un sistem bun de suport, dacă n-ai acest sistem bun de suport, nu se trăiește decent cu demență nicăieri. Mă întrebi de România? Dacă noi avem acest suport? Nu. Nu, și zic gâtuit acest nu, pentru că în mod evident o să iasă o sumă de oameni care fac treabă și care fac muncă în domeniul acesta al demenței și care o să arate un pic din puținul pe care îl fac. Și o să spună: «Dar uite că!» Da, România are un program național de demență și care cu chin și cu destul de multă evlavie este păstrat în viață. Și asta presupune medicație. Dar o bună seamă din medicația pe care o dăm în demențe în mod particular, nu face decât să întârzie decăderea sau alunecarea sau, într-un fel sau altul, fragilizarea suplimentară a individului. Ocrotirea socială în cazul unui deficit cognitiv trebuie să plece de la legislație.

În primul și în primul rând, România abia anul trecut a schimbat legea ce privește impunerea, respectiv stabilirea anumitor măsuri de protecție, ceea ce înseamnă persoane cu dizabilități psihosociale. Înainte era momentul acela critic. Dacă vorbim de demențe când persoana înceta să mai aibă competență, atunci era pusă sub interdicție, sub o formă de tutelă. Chiar și așa, foarte puține persoane cu demență în România erau puse sub această, vezi Doamne, pseudo-măsură de protecție juridică. Majoritatea trăiau într-un limbo în care deciziile erau diferite de fapt familiei și de aici începeau o groază de probleme. Legea cea nouă, cel puțin, deschide un drum pe care să mergem și metodologia care vine odată cu ea deschide un drum, scoate practic persoana vulnerabilă din zona medico-legală, acolo unde în mod tradițional ar trebui să meargă mai mult penal și cazurile civile care poate că au conotație penală. Ca să schimbi calitatea oamenilor este foarte, foarte greu”, a precizat medicul psihiatrul.

Noua legislație și discernământul ca formă de capacitate psihică

Subiectul persoanelor vârstnice vulnerabile, cu boli cognitive, este extrem de complex, mai ales că aici lucrurile pot fi defalcate ținând cont de existența a două categorii: bătrânii cu și fără aparținător.

„Hai să începem cu prima parte și apoi continuăm cu cea de-a doua parte, plecând de la noua lege privind aceste măsuri de protecție. De ce spun că e greu să schimbi mentalități? În primul rând, ar trebui să definim mentalitatea veche. Mentalitatea veche este de inspirație sovietică și e categorică. Este alb negru. Până la momentul la care nu mai ai discernământ care va să zică îl ai sau cel mult, e o inflexiune. Este parțial abolit, deci e prezent abolit sau parțial abolit în luarea de decizii sau în oferta nuanțată, personalizată de măsuri de protecție, dimensiunea sovietica, aia tradițională și care a fost valabilă și în România nu există, pentru că statul oricum protejează pe toată lumea. Deci de ce ar trebui ca să personificăm vârstnicii? În realitate, nimeni nu făcea nimic. Oricine a avut un părinte sau un bunic cu demență în România știe despre ce vorbesc. La momentul la care trebuia să semneze acte, dacă nu era flagrant capacitat, trecea. La momentul la care oamenii și-au dat seama și au intervenit litigii, procese în instanță, testamente, proprietăți, revendicări etc , subiectul demenței a apărut din nou. Și a fost acel moment. Sunt deja mulți ani de atunci în care notarilor li s-a cerut să obțină certificate A5 pentru stabilirea din nou a discernământului, termen care, între noi fie spus, apare pe aici, pe colo, în legislația românească. Absolut aberant. Pentru că, de fapt, nu vorbim de discernământ.

Discernământul este o problemă pe care o discutăm în raport cu o faptă penală săvârșită. Dar în fapt, și de drept, în orice alt domeniu, vorbim de competență, de capacitate psihică. Și aici intervine, de fapt, discuția cum poți operaționaliza rezerva de competență a unei persoane, chiar și la momentul la care devine, să zicem, relativ patinat cognitiv, relativ incompetent. Poți să iei atât de ușor unui om dreptul de semnătură, de exemplu, dacă nu mai știe în ce zi a săptămânii este sau nu-și mai aduce aminte ce a mâncat acum 3 zile, dar care, cu toate astea, știe că este proprietar și consimte să-și înstrăineze proprietatea aceasta”,  a zis Gabriel Diaconu.

„Asistența socială, o Cenușăreasă a sistemului de protecție”

Toți pacienții cu demență au mare nevoie de tratament paliativ, tratament care presupune îngrijiri medicale, psihologice, psihiatrice, dar și multă blândețe și empatie. Intervievat pe această temă, medicul psihiatru Gabriel Diaconu a explicat de ce sistemul de protecție a vârstnicilor cu sau fără aparținător este unul în care funcționează “găina fără cap”, iar instituțiile cu atribuții în acest domeniu sunt “un cap fără găini”.

„Asistența socială continuă să fie o specie pe cale de apariție în România, deși cunosc mulți asistenți sociali și sunt oameni fabuloși care lucrează cu populații vulnerabile. Dar de ce spun că e o specie pe cale de apariție? Pentru că ea continuă să fie o altfel de Cenușăreasă a sistemului de protecție în care, de fapt, funcționează găina fără cap și sunt prea multe instituții cap fără găini. Există o disjuncție la nivel central, guvernamental între autoritatea de protecție sau mai bine zis, formele de autoritate de protecție, nivelul care este imediat dedesubt, prăpastia asta dintre instituții și care este nivelul regional la nivel de județe unde funcționează direcții de asistență și apoi zona teritorială administrativă, că vorbim de primării, de comune, de mici orașe unde funcționează servicii de asistență socială, dar care nu sunt legate. Trecând, dacă vrei, prin prăpăstiile instituționale. Prăpastia instituțională este că în anumite momente ai nevoie de un om, dar omul are prea puțină rezervă de acțiune și nu se poate coordona sau nu se poate lipi la alte entități și în cele în urmă, integrarea protecției psiho-sociale așa cum e făcută în România devine la limită, nu doar sisifică, dar și imposibilă din felul în care am definit psihologic ca fiind cu adevărat liberal.

Și atunci, târziu ne-am dat seama că mai greu îi putem lipi la instituții care sunt totuși bugetare social etc și felul în care-și exercită munca e în continuare un subiect de dezbatere. Ne-am trezit că nu prea putem să lipim la practica medicală și, în urmă cu șapte-opt ani, am decretat noi, ca țară, că ar trebui să fie servicii considerate conexe, pe care le plătim. Și dacă este să facem echipe mobile, ei bine, această chestiune continuă să fie un deziderat pe care îl discutăm și am să spun unde e cel mai mare punct de inteligență transguvernamentală în România. Ale cui să fie? Ar trebui să fie ale spitalelor, ar trebui să fie ale primăriilor? Ar trebui să fie ale DGASPC-urilor? Unde ții parcul auto? Cine e șef? Pentru că România are balast.

Cine este șef? Murim de atâția șefi, simțindu-ne tot subalterni. Pentru omul vârstnic, lucrurile, în schimb, n-ar trebui să fie așa. Dar există în țara asta inițiativă privată și sunt multe servicii de îngrijire la domiciliu contra cost. Statul, când vine vorba de îngrijire la domiciliu, s-a jucat, a inventat, a avut inclusiv liste. Listele există, dacă vrei, la companii și firme care subcontractează cu casele de asigurări pentru îngrijire la domiciliu.

Atenție! Am vorbit de liste, n-am vorbit de fapte. Și asta este o chestiune care periodic, ar trebui revizuită. Oferta de îngrijire la domiciliu, în contractul cadru și în negocierile care sunt periodice, uneori a fost tras de ea, după Colectiv, de exemplu, pentru că era o situație punctuală, dar de mare impact social și pentru că era vorba de îngrijiri la domiciliu, pe partea de fizioterapie, bandaje, ș.a.m.d. A fost întinsă de la 90 la 180 de zile, după care s-au succedat miniștri, secretari de stat, țârcovnici și în zilele noastre suntem într-o zonă care deocamdată e staționară, este relativ stabilă, dar nu știm, din perspectiva unei politici publice de sănătate, dacă acele 180 de zile sau 90 de zile, de la caz la caz, sunt în primul și în primul rând utile persoanei vulnerabile, dacă există un impact pozitiv al unor astfel de intervenții, dacă nu cumva intră pe traiectorie de coliziune cu o instituție fabuloasă a asistentului personal, care este subsidiat de stat.

Da, pentru că sunt persoane care, mai ales în caz de dizabilitate, au posibilitatea asta să devină asistent personal sau însoțitor al vătămatului, al vulnerabilului. Și atunci evident că intri într-un conflict. Tu, stat, plătești și cu o mână și cu alta pentru chestiile alea care trebuie să decizi, vine îngrijirea mobilă acasă, se consfințește cumva fișa postului a asistentului sau a ajutorului personal și lista poate să continue…

Acest diabolism birocratic pe mine mă exasperează perpetuu, dar în anii aceștia de muncă la centru, am început să să-mi dau seama de chestie la care recunosc că din viața publică sau din viața civilă nu mă gândisem anterior. Unul dintre marile motive pentru care există și n-am să arunc mâța moartă în grădina vecinului, dar este o realitate, este pentru că trăim într-o lume care speculează breșe. În ce zonă speculează breșe încât să monetizeze astfel de vulnerabilități. Îți dau un exemplu care, cumva, e desprins din «O mie și una de nopți», e un lucru de notorietate publică. După ce a început războiul în Ucraina, România, pe măsuri de protecție pentru refugiații din calea războiului, au oferit asistență financiară celor care veneau din statul vecin și prieten. Faimoasa formulă 50-20. Nu o judecăm, dar o dau cu titlul de exemplu, cu titlu de studiu de caz, când vorbesc de breșă și de exploatare, până la urmă, a unui fel în care banul statului curge într-o anumită direcție”, a explicat medicul.

Cunoscutul medic psihiatru Gabriel Diaconu a vorbit și despre scandalul azilelor groazei.

“Știi bine că a fost scandalul anul trecut, în vară, al azilelor groazei. A fost situația de la Ilfov în care, în cele din urmă, premierul a declanșat o evaluare națională a centrelor pentru persoane vârstnice, centre rezidențiale și au fost închise undeva la un 10% inițial, pentru diverse probleme, 10% din centrele care erau în funcționare. Altceva voiam să spun. La momentul la care a început toată discuția de la Ilfov, unul dintre lucrurile care a suscitat mai puțină vâlvă, dar care este cât se poate de adevărat și oribil, este felul în care persoane vulnerabile, cu competență mai mult sau mai puțin afectată, ajungeau să fie exploatate în ceea ce privea dreptul lor de proprietate de curator sau tutor, persoane juridice care de multe ori ajungeau să fie cei de la centre sau cei care au astfel de afaceri, fără nicio tresărire. Maximă impunitate. Oameni care se alegeau cu apartamente, care se alegeau cu terenuri, care se alegeau cu bunuri, în virtutea faptului că bătrânul contractase serviciile acelui cămin, spre exemplu. Ei bine, instituția protecției în România, după cum spuneam, continuă să fie sângerândă. Și actul de creație a unei protecții eficiente a vârstnicului, mai ales dacă are deficit cognitiv, e greu. Și asta pentru că noi, ca țară, constituțional, încă nu ne-am hotărât, pe bune, pentru că și noi, dacă avem un pic de noroc, o să fim într-o zi bătrâni.

Cam cum vrem să ne tratăm bătrânii? Vrei să-i tratăm spartan, adică să-i punem pe barcă și să le dăm drumul în larg de la o vârstă încolo? Sau vrem să fim cu adevărat un stat social? Și dacă vrem să fim cu adevărat un stat social, asta presupune o întreagă rețea și care, din două, una, ori să pună accentul pe bătrânul în familie, comunitate, ori să pună accentul pe bătrânul în centrul rezidențial. Alte țări, filozofic, au mers pe o strategie sau pe alta”, a conchis Gabriel Diaconu.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV VIDEO | De ce a fost 2022 anul divorțurilor? Gabriel Diaconu: ”Restricțiile din pandemie au pus oamenii într-un context rigid și efectele nefaste au fost psihotraumă, depresie, anxietate. Era previzibil că unele mariaje nu vor rezista”

EXCLUSIV VIDEO | Frica și anxietatea în contextul războiului și al cutremurelor. Medicul psihiatru Gabriel Diaconu: ”Dacă îi lași în plata lor, oamenii pot avea o suferință care va fi urmată de sechele”