Roboţii

Sună a titlu de poezie sau de film artistic, cu efecte speciale bogate, cu idei nemaiîntâlnite până acum. Sună a scenariu din care copiii noştri ar putea începe să creadă în lumea de dincolo de lume sau în extratereştrii care, spun câţiva pasionaţi, ar putea să ajungă pe pământul nostru drag, mult mai repede decât ne-am fi imaginat ieri.

Dar nu e. E o realitate a zilelor care ni se par, de multe ori, pline de rutină şi plictis. Zilele trecute, adolescenţii României au dat o simulare a examenului de clasa a VIII-a. Evaluare naţională, sau cum îi mai spune, după atâtea schimbări de miniştri, reguli, idei, norme, programe. Pe vremea mea – am ajuns să spun şi eu asta, deşi nu sunt chiar o bunică – se numea „capacitate”.

Se rotesc denumirile, se modifică și conținutul, nu mai putem cere mult de la tineri, pentru că nu le oferim destul, în cei opt ani de școală care îi pregătesc de prima testare serioasă, în urma căreia ajung la un liceu mai bun sau la o unitate de învățământ cu pretenții mici și ofertă la fel.

Așadar, anul acesta, pentru prima dată, testările elevilor, din această simulare, urmau a fi corectate automat, de ceva roboți care știu mai bine, se pare, decât omul, să aleagă binele de rău. Așa sunau știrile pe care, cu siguranță, câțiva dintre noi le-au crezut. Care e, de fapt, adevărul?

Explică o doamnă profesoară, întrebată și rugată să descoasă sistemul: „În momentul în care un elev termină lucrarea, ea va fi scanata de față cu el. Lucrarea se fixează în dreptul scannerului și se scanează fiecare pagină în parte de față cu elevul. Trebuie să fim atenți să fixăm în acest cadran lucrarea, trebuie să se vadă toată lucrarea, să fie totul lizibil, să nu lipsească vreun cuvânt, pentru asta trebuie să fie atent și elevul. Odată ce am scanat lucrarea, și elevul o s-o vizualizeze o dată cu mine pe ecran.”

Apoi, continuă explicația, acea lucrare e trimisă către doi oameni, doi profesori, din județe diferite, care urmează să puncteze, ținând cont, firește, de un borderou. În cazul în care există diferențe prea mari între cele două note, lucrarea este retrimisă către alți doi profesori, spre corectare.

Așadar, nu-s roboți cei care dau note copiilor noștri. Corectura digitalizată nu înseamnă decât că lucrările elevilor nu mai sunt trimise cu duba, spre evaluare, dintr-un județ în altul, ci prin internet. Sigur că există școli – nu puține! – care nu au internet. Care nu au nici căldură în sălile de clase! Acolo ce se întâmplă? Găsește, desigur, cineva din minister un răspuns cum se cuvine. Dar problemele rămân.

Nu e rău că se digitalizează corectura, nu e rău că se caută răspunsuri la întrebările dureroase, dar ar fi ceva mai constructiv să se înceapă de jos reparațiile.

Să nu mai stea copiii în frig la ore, cu geci închise și căciuli îndesate. Să nu mai facă naveta, pe jos, între sate, acolo unde nu există soluții de transport către o unitate școlară deschisă. Să nu mai fie profesori oameni care n-au habar de materia pe care o predau și care n-au trecut nici prin vis pe la modulele de psihopedagogie, unde mai înveți, cât de cât, cum să ai grijă de sufletele copiilor. Să nu mai existe școli fără toalete, fără apă curentă, fără acces nelimitat la energie.

Uitați-vă în jur! Problemele se văd repede! Încruntați frunțile și găsiți soluții! Nu suntem chiar ultimii oameni de pe continent. Nu suntem ultimii la rând! Concentrați-vă și o să reușiți! Nu toate se pot rezolva prin digitalizare. Apoi scanăm și noi lucrarea voastră, îi dăm zoom, o verificăm de greșeli de încadrare și o trimitem poporului la corectură. Secretizat, bineînțeles!

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?