Tradiții mai puțin știute. În ce ordine se ciocnesc ouăle de Paște și ce pățește cel care nu ”renunță” la oul spart

De secole, românii obișnuiesc să înroșească ouă de Paște, dar în diferite zone ale țării, această tradiție este însoțită de obiceiuri mai puțin cunoscute, cum ar fi ordinea în care se ciocnesc ouăle între membrii familiei. Într-una dintre cărțile sale de tradiții și obiceiuri românești, Radu Anton Roman descrie și ce pățește cel care nu ”renunță” la oul care i-a fost spart.

Încă din anii ’70, scriitorul Radu Anton Roman a început să cutreiere România în lung și în lat pentru a-i descoperi gastronomia și tradițiile, care încă mai erau păstrate în diverse sătuce și prin te miri ce familii neaoșe. Iar toate descoperirile, cu istorii și istorisiri de secole purtate din gură în gură, fără a li se mai ști originea și menirea, au fost așternute într-o serie de cărți dedicate bucatelor, vinurilor și obiceiurilor românești.

Astfel, descoperim că în unele zone se respecta cu sfințenie o anumită ordine, dată în special de etate și gradul de rudenie, în care membrii familiei aveau voie să ciocnească ouăle de Paște.

”Sosind acasă, atât cei ce au fost la Înviere cât și ceilalți, se pun cu toții la masă și, gustând mai întâi din pască, din ouă și celelalte obiecte sfințite împreună cu pasca, încep a mânca apoi și din celelalte bucate până ce se satură. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roșii, și anume mai întâi soții între olaltă, apoi copiii cu părinții și părinții cu celelalte neamuri, amici și cunoscuți. Făcând-o aceasta, cred că toți cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume”, scrie Radu Anton Roman în cartea sa.

Un alt obicei mai puțin știut este ordinea, în funcție de zile, în care trebuie ciocnite ouăle și părțile cu care se lovesc acestea. Astfel, în prima zi se lovesc doar cap în cap, a doua zi de Paște, se poate ciocni cap cu dos și abia în următoarele zile se pot da fund în fund (huscă în huscă, cum se mai zice în unele zone).

Cel mai mic de ani ține oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocnește cu oul său, și anume tot cu capul, zicând: «Hristos a înviat!», iar cel mai mic răspunde: «Adevărat c-a înviat!».

Unii, înainte de ciocnire, cearcă ouăle în dinți şi în frunte, adică le ciocnesc puțin de dinți sau de frunte, ca să vadă și să aleagă care îs mai tari. Și se zice că ouăle ce sună mai deschis sunt mai groase la găoace, prin urmare și mai tari.

Mai departe se crede și se zice că al cărui ou se ridică sau se sparge mai întâi, acela e mai slab, prin urmare are să și moară mai degrabă sau i se iartă păcatele”, mai scria Radu Anton Roman în cartea sa.

Ce pățește cel care nu ”renunță” la oul spart

În această carte cu obiceiuri românești străvechi descoperim că, în unele zone, se puteau ciocni ouă colorate sau încondeiate în primele trei zile de Paște, în timp ce alții obișnuiau să o facă până în ziua de Ispas (înălțare) și chiar până în Duminica Mare (Duminica Rusaliilor), dar niciodată, nicăieri, mai târziu de Rusalii.

Un alt obicei era ca cel al cărui ou a fost spart să îl dea învingătorului, adică aceluia care a avut oul mai tare, altfel o gravă boală se va abate asupra lui.

Fiecare ciocnitor, căruia i s-a spart oul, este obligat a-l da celui ce i la spart, celui cu oul mai tare, adică învingătorului. Cel ce nu voiește a da oul celui ce, ciocnindu-l, i l-a spart, acela se zice că-l va mânca pe cealaltă lume împuţit sau cu păcură. La Paști, când ciocnesc ouăle, dacă nu dă pe cel spart celui ce l-a spart, face buboaie”, zicea datina.

Blestem mistic pentru cei ce foloseau ouă de lemn

Nu puține erau dățile când, din dorința de a brava sau a fi printre cei mai breji, unii foloseau lemnul sau ouă de la alte păsări, cu coaja mai tare, pentru a câștiga cât mai multe dispute. Așa că, pentru a-i pedepsi, asupra lor era aruncat un blestem puternic care să-i urmărească până în viața de apoi.

”Sunt însă o seamă și de aceia care nu se mulțămesc numai cu ouă roșii de găină, ci întrebuințează spre ciocnire și alte ouă, precum părăsituri de rață, gâscă și curcă. Ba unii, pe lângă acestea, întrebuințează încă și ouă de pichere sau chiar de lemn. Despre acești oameni lacomi la câștig se zice nu numai că sunt niște înșelători mârșavi, (…) ci se crede că respectivii au foarte mare păcat și toate ouăle câștigate în acest chip le vor mânca în cealaltă lume împuțite și cu viermi și cu venin”, detalia scriitorul în cartea ”Bucate, vinuri și obiceiuri românești”.

Radu Anton Roman mai explica în scrierile sale că oul colorat și încondeiat este un obicei străvechi. Dacă pentru creștini simboliza, ca și azi, renașterea Mântuitorului, pentru perșii antici, de exemplu, era un simbol al înnoirii anotimpului, pe care îl marcau dăruindu-și ouă colorate, în timp ce romanii, la ceremoniile zeului Ianus, ofereau unii altora ouă roșii.

”Ouăle încondeiate (împistrite, împietrite, muncite, necăjite, cu mărgele, pictate, săpate, scrise, picurate, împuiate) sunt un obicei popular și religios românesc care în Moldova și Bucovina a devenit artă.

Cojile de ouă folosite la prepararea aluatului nu se ard și nici nu se aruncă oriunde, ci pe o apă curgătoare, pentru ca peste vară uliul să nu atace găinile sau puii; de asemenea, pentru a se duce în țara Blajinilor, să le dea de știre că a sosit Paștele”, este un alt obicei străbun descris de Radu Anton Roman.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV | Ce nu trebuie să lipsească de pe masa de Paște. Etnolog: ”Oul se ciocnește numai la vârf, pentru că întruchipează mormântul lui Iisus”

EXCLUSIV | Cum petreceau Paștele Nicolae și Elena Ceaușescu și ce bucate puneau pe masă. „Ca gurmand, nu ți-ai dori regimul lor”