În această săptămână, la podcastul „Ai vreme să vorbim?”, singura emisiune de poezie și muzică folk, a venit Valeriu Argăseală. Cunoscut pentru implicarea sa în fenomenul fotbalistic românesc, iubit de mulți, ignorat de prea puțini, Valeriu Argăseală acceptă rar să vorbească despre el, despre familia sa, despre ceea ce poartă în suflet, atunci când nocturna se stinge. Și a venit la întâlnirea de azi în calitatea sa, deja recunoscută de atâția, de creator de versuri. De om care scrie și care, de la un timp, nu se sfiește să le și arate celor din jur câte ceva din ceea ce creează.
Cu volumul său de poezii, lansat anul acesta, și cu inima plină de povești mult mai frumoase decât orice pase, driblinguri și ratări cu poarta goală. Poate doar la fel de frumoase ca golurile decisive să fie aceste povești ascunse în spatele reflectoarelor!
Veniți la întâlnirea cu un om sensibil, care se chinuie, în viața de fiecare zi, să își mai mascheze din vulnerabilități și din spiritul poetic, pentru a rezista cum se cuvine și pentru a rămâne în prima linie a sportului din România, acolo unde, e clar, se simte apărat și ferit de singurătate.
„Plăcerea a fost extraordinar de mare, încât nu simțeam oboseala. Erau zile în care munceam 12 ore, 14 ore. Îmi aduc aminte, la meciul cu Real Madrid, mi-am luat tensiunea seara și aveam tensiunea 18 cu 11. Una era luată după ce dimineață, la ora 7:00 venisem la birou și tensiunea era luată a 2-a zi la ora 5:00 (n.r. 17:00) timp în care eu n-am părăsit Stadionul Ghencea. Am stat acolo până a treia zi. În dimineața celei de-a treia zile, la 3:00 trebuia să facem analiza jocului cu observatorul. Deci în acele momente n-am simțită oboseala, ba chiar eram foarte, foarte implicat și cred că nivelul de adrenalină era extraordinar de ridicat. Cu timpul însă, rațiunea probabil că a intervenit”, și-a amintit Valeriu Argăseală în cadrul emisiunii „Ai vreme să vorbim?” cu Ana Maria Păunescu.