INTERVIU | Directorul ANP, Dan Halchin: ”Eticheta de fost deținut nu este mai greu de dus decât o boală. Dacă nu poate să treacă peste un refuz, o jignire, nu-i reabilitat” – VIDEO EXCLUSIV

Noul director al Administrației Naționale a Penitenciarelor, Dan Halchin, vorbește într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Gândul, despre “zona interzisă” a închisorilor din România, problema încă nerezolvată a spațiului pentru deținuți și reclamația lui Liviu Dragnea de încălcare a dreptului la muncă în Penitenciarul Rahova.

Directorul ANP spune câți dintre deținuții care au beneficiat de recursul compensatoriu au comis noi fapte după eliberare și au revenit în penitenciar și vorbește despre celebra arhivă SIPA, care încă se află în grija ANP, sub cheie și pază.

Dan Halchin face dezvăluiri, în premieră, despre ascensiunea sa, considerată fulminantă încă de la trecerea din corpul subofițerilor în rândul ofițerilor și preluarea conducerii Penitenciarului Arad, când era foarte tânăr pentru o astfel de funcție și explică de unde a apărut teoria că are „protectori” politici.

LOTO NUMERELE extrase la Tragerile Speciale de Anul Nou din 31 decembrie 2024. Au fost trageri suplimentare la Loto 6/49, Joker și Loto 5/40

18:08

ACTUALITATE Comisarul general al Gărzii Naţionale de MEDIU, Andrei Corlan:”În 2025 să continuăm cu succes lucrurile bune pe care le-am început”

18:08

După mai bine de zece ani în care Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) a fost condusă doar prin împuternicire, la conducerea instituției este, din 15 aprilie 2021, Dan Halchin, care a câștigat concursul pentru funcția de director general.

Problema spațiului din penitenciare

A trecut deja o lună de când ați fost învestit în funcție, după ce ați parcurs acel traseu al concursului. Ce fel de probleme ați întâlnit și care trebuie rezolvate imediat în sistemul penitenciar?

Problemele cele mai mari cu care se confruntă sistemul penitenciar românesc sunt legate de infrastructură. Toate celelalte aspecte negative sau mai puțin plăcute care se întâlnesc în acest moment în comunitățile penitenciare din România au, ca și cauză, această infrastructură, practic lipsa spațiului minim care ar trebui alocat fiecărei persoane private de libertate.

Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și toate celelalte organisme internaționale sau naționale cu atribuții în monitorizarea activității din sistemul penitenciar ne-au criticat, de o bună bucată de timp – practic, primele semnale concrete au fost date în 2012 – și, constant, ni s-a adus la cunoștință și ni s-a reamintit că trebuie să dezvoltăm infrastructura, astfel încât, la sfârșitul acestui demers, să putem aloca fiecărei persoane private de libertate un spațiu minim de patru metri pătrați.

Ce veți face în acest sens? Aveți o măsură pe care să o luați imediat, ați discutat cu Ministerul Justiției?

Sunt măsuri pe termen scurt și sunt măsuri pe termen lung. În 2020, Guvernul României a aprobat un memorandum care presupune construirea, până în anul 2025, a unui număr de 7.849 de noi locuri de cazare. Sunt 38 de mini-proiecte în care sunt incluse și cele două noi penitenciare de care se vorbește de foarte mult timp. Este o cifră ambițioasă, deficitul, în acest moment, este în jurul acestei cifre.

În plus, noi trebuie să ne mai gândim – pentru că întotdeauna am avut această dificultate -, că este nevoie de un număr de locuri suplimentar, pentru a fi utilizate atunci când facem reparații capitale în penitenciare, pentru relocări. Și atunci, acest număr nu este deloc unul excesiv. Este foarte necesar, dar, într-adevăr, este foarte ambițios.

7.849 de locuri înseamnă și niște locuri de muncă, am înțeles că tot în jur de 7.000

Cel de-al doilea obiectiv strategic pe care l-am propus în cadrul proiectului managerial, atunci când am participat la concurs, a fost crearea a 7.000 noi locuri de muncă pentru persoanele private de libertate.

Trebuie să dăm decența fiecărui om aflat în grija noastră de a merge undeva la muncă dimineața și de a face ceva util. Acolo va învăța o rutină cu care să se poată autosusține atunci când se eliberează, acolo va avea posibilitatea să presteze o muncă și o activitate necesară și utilă, acolo va avea posibilitatea să interacționeze în mod sănătos cu ceilalți colegi din penitenciar sau cu angajatorul.

Sunt foarte multe avantaje care pleacă de la această posibilitate, această capacitate pe care sistemul penitenciar românesc trebuie să o aibă, de a oferi persoanelor private de libertate posibilitatea de a putea merge la muncă în fiecare zi.

Vor fi 7.000 de noi locuri de muncă pentru persoanele private de libertate, în urma unor contracte care nu au legătură cu dezvoltarea infrastructurii, în urma unor contracte cu diverși agenți economici.

Brățara electronică pentru arestații la domiciliu și condamnații cu suspendare

Brățara electronică o regăsim în Codul de procedură. Nu a fost pusă în practică, în România, până acum. Iarăși sunt discuții, după vreo 5 ani de când ar fi trebuit implementată această brățară electronică. Nu credeți că, dacă s-ar permite, dacă ar exista logistica necesară pentru introducerea acestei brățări electronice la arestații la domiciliu, ar fi mai bine? S-ar degreva sistemul penitenciar de persoane care ori sunt în faza de urmărire penală, ori li se dă chiar pedeapsă la domiciliu și astfel sistemul penitenciar ar mai respira un pic. Și bugetul statului, pentru că ar sta pe banii lor acasă, și nu pe banii noștri.

Problematica monitorizării de la distanță prin brățări electronice este una destul de complicată. Din punctul de vedere al ANP, sigur, ar avea un oarecare efect dacă vorbim de deținuții care sunt în sistemul deschis sau semi-deschis. Avem o nouă lege, adoptată de curând, publicată în Monitorul Oficial, urmează o etapă de analiză tehnică. Pentru că nu este numai ANP în ecuație, este și STS, este și Poliția Română, probabil și probațiunea va avea un cuvânt și un punct de vedere de spus în toată această poveste. Este foarte bine, însă avem nevoie de o infrastructură foarte bine pusă la punct și gândită foarte, foarte atent.

Monitorizarea unei persoane private de libertate trebuie să fie făcută cu foarte mare acuratețe și fără emiterea de erori din cadrul acestui sistem. Erori de prezență într-un spațiu neautorizat sau de părăsire a unui domiciliu, sau de acces în zone foarte îndepărtate față de traseul care a fost stabilit pentru o anumită persoană.

Cunoașteți state care au în legislație, practică de multă vreme și care s-au confruntat cu erori de acest gen?

Aș putea da ca exemplu cazul Italiei. Din cunoștințele pe care le am – sunt de câțiva ani de zile, dar mă gândesc că situația nu s-a schimbat dramatic -, a fost implementat un astfel de sistem, care a costat câteva zeci de milioane de euro, undeva la 50 de milioane de euro.

La nivelul anului 2016, au fost câteva zeci de cazuri în care s-a folosit acest sistem de monitorizare și una dintre cauze a fost și aceasta, că prezintă erori, prezintă scăpări și este foarte greu de pus în aplicare practic. Un sistem de 50 de milioane de euro pus în dreptul a 40-50 de cazuri, poate nici atât, e clar că undeva este o problemă.

Tehnologia există, sistemul trebuie gândit foarte, foarte atent și foarte, foarte pragmatic, în așa fel încât în momentul în care ajungem la implementarea lui să știm că ne putem baza pe alertele și pe modul în care el funcționează.

Deținuți cu COVID-19

Avem o pandemie extrem de agresivă de un an și jumătate, respirăm un pic mai liniștiți acum, de când a început vaccinarea. În această perioadă, din 22.500 de deținuți, câți au fost bolnavi de COVID și câți din angajații penitenciarelor au fost infectați?

Cifra este aproape similară la numărul de infectări persoane private de libertate și cadre. Vorbim de 1.300 cadre infectate și de 1.320 de persoane private de libertate infectate. La acest moment, avem 44 de persoane private de libertate infectate și trei colegi de-ai noștri care sunt pozitivi și se află în izolare. Trendul este descrescător.

Din fericire, nu am avut cazuri drastice în sistemul penitenciar. Practic, persoanele private de libertate, odată depistate pozitiv – avem o schemă de testare pe care o urmărește fiecare unitate în parte  -. în cel mai scurt timp, în aceeași zi sau poate a doua zi, cel târziu, sunt transferate la unul dintre cele trei spitale-penitenciar pe care le avem desemnate pentru așa ceva.

Nu am avut cazuri severe. Am avut, în schimb, 11 deținuți care au decedat, dar care au avut comorbidități severe. Discutăm de cazuri terminale, de probleme foarte serioase la nivelul rinichilor, de exemplu.

Am avut acum un caz, chiar ultimul, dar nu a fost vreun caz în care o persoană privată de libertate, fără comorbidități, să decedeze. A fost la Penitenciarul Rahova, transferat la Jilava, după care într-un spital civil, și acolo au cedat rinichii, după care inima, a fost un stop cardio-respirator.

Liberarea condiționată

Câți deținuți sunt cu amânare de la instanță a eliberării condiționate?

În acest moment sunt 1.100 deținuți care au fost analizați, de-a lungul pedepsei, de comisiile de liberare condiționată din penitenciar, iar instanța nu și-a însușit punctul de vedere al penitenciarului.

Aceasta nu este o problemă?  Sunt cazuri în care s-a amânat liberarea condiționată câte un an și ceva. Este ca și cum ar fi făcut toată pedeapsa, în loc de fracția aceea.

Este un mecanism de punere în libertate consacrat la nivelul unei legi de executare, cu rang de lege organică. Cu cât sunt mai multe persoane care se pronunță cu privire la conduita unei persoane private de libertate, cu atât suntem mai siguri că decizia pe care o luăm este bună.

Peste 95% dintre propunerile comisiei de liberare condiționată din penitenciar sunt însușite de instanță. Cele 1.100 de cazuri care sunt, actualmente, în penitenciar sunt, practic, 5%.

Comisia din penitenciar, atunci când face o recomandare, 95% dintre cazuri sunt însușite de instanță. Sunt și cazuri în care instanța consideră că nu sunt suficiente dovezi de îndreptare, și atunci mai dă amânări. 

Ele nu sunt foarte consistente, de regulă, sunt de 3 luni, de 4 luni. Foarte rar sunt prelungite pe o perioadă de un an. Dacă instanța hotărăște o amânare, este de magnitudinea aceasta, câteva luni.

Sunteți comisar de penitenciare, cunoașteți sistemul penitenciar de multă vreme, aveți 20 de ani de când sunteți în acest sistem. Vi se pare normal, în instanțe, să fie procurori care să vină peste ceea ce a spus comisia, să-și dea cu părerea că un deținut nu ar fi dat dovadă de îndreptare, când comisia a dat ok-ul că el a îndeplinit toate criteriile? Vreau o părere personală.

Este atributul legal al Ministerului Public. Ca să pot să dau o părere personală, ar trebui să mă uit peste cazurile respective. Ceea ce pot să vă spun este că intervenția Ministerului Public este cu titlu de excepție, mai degrabă.

Indiferent de ceea ce spune procurorul într-un astfel de caz, judecătorul este cel care ia decizia. Și sunt foarte multe argumente care se prezintă atunci când se înaintează o propunere de liberare condiționată de care judecătorul respectiv poate ține cont. Este obligat să țină cont.

Încălcarea drepturilor deținuților

Aveți o viziune pe care ați pus-o și pe Facebook după ce ați fost învestit în funcție: ”Creșterea rezilienței mentale a deținuților pentru a fi capabili să facă față societății din exterior, care este dură pentru toți”. Cum veți face să crească reziliența mentală, ținând cont de faptul că încă mai există, din păcate, violuri în unele penitenciare și încălcări ale drepturilor fundamentale. Spre exemplu, cazul Dragnea, în care chiar instanța, recent, a stabilit că i-au fost încălcate niște drepturi. Ce măsuri veți lua ca să nu mai avem de-a face cu astfel de cazuri?

Lucrurile trebuie decuplate puțin. Atunci când m-am referit la viziunea pe care ați citat-o foarte precis, este, practic, un punct din viitor în care eu sunt conștient că nu o să ajungem în mandatul meu. Poate nici peste 10 ani, poate nici peste 20 de ani. De-asta o numim viziune, e un loc în care vrem să ajungem.

Dialogul în penitenciar, cu fiecare persoană privată de libertate, trebuie să înceapă de maniera următoare: ”Domnule deținut sau doamnă persoană privată de libertate, te așteaptă o perioadă extrem de grea – bine, mulți dintre ei poate și știu asta, pentru că sunt recidiviști, nu sunt pentru prima oară -, te așteaptă o perioadă foarte grea, noi suntem aici să te ajutăm. Tu trebuie să faci două lucruri – să ieși la muncă și să-ți preiei controlul 100 % asupra propriei minți. Noi te vom ajuta să faci lucrurile acestea, tu trebuie doar să te hotărăști cât mai repede”.

Avem timp, avem 3 ani, avem 5 ani, avem 10 ani, depinde de pedeapsă. Și eu cred că dacă toate programele de intervenție psiho-socială, toate programele educaționale vor începe cu acest dialog și vor livra, practic, acest mesaj principal, avem o șansă bună.

Eu nu spun că o să reușim să îi recuperăm pe toți, dar avem o șansă bună să îi demonstrăm persoanei private de libertate că se poate și altfel, se poate să ai o viață în exterior, în societate. Nu întâmplător am spus că societatea e dură pentru toți.

Eticheta de fost deținut nu este mai greu de dus decât o dizabilitate sau decât o boală incurabilă. Sau decât un necaz care vine în viața fiecăruia dintre noi și cu privire la care trebuie să avem reziliența mentală necesară pentru a trece peste. Asta trebuie să spunem și persoanelor din penitenciar.

Dan Halchin

Ce faceți, totuși, cu acele cazuri de violuri care încă mai există și cu încălcarea unor drepturi fundamentale?

Eu cred că mai avem foarte mult de lucru și în ceea ce privește mentalitatea în sistemul penitenciar din partea personalului angajat. Nu este un secret că poate nu suntem cei mai buni comunicatori, poate nu suntem, de fiecare dată, dispuși să facem acea muncă emoțională cu fiecare dintre persoanele private de libertate care ne sunt date în custodie. Dar ăsta e un efect.

Mă întorc din nou la ceea ce am spus mai devreme și vorbeam de cauza principală, de lipsa infrastructurii. Dacă vom avea spațiu suficient pentru a caza în condiții umane persoanele private de libertate – cele 22.500 sau poate 25.000, sau 20.000, cât o să fie peste patru ani -, dacă vom avea posibilitatea să le oferim la fiecare decența să iasă în fiecare dimineață, să facă ceva util, toate manifestările acesta cu violență, cu accente violente, toate reacțiile personalului angajat, care își atinge anumite limite pentru că lucrează în condiții foarte complicate – vă dați seama, un supraveghetor trebuie să răspundă pozitiv la 150 de deținuți, la 200 câteodată, și e singur, poate mai are un coleg care îl dublează, poate nu -, asta pleacă și de la un deficit semnificativ de cadre.

Noi, acum, suntem  la 12.000 de cadre. Intenția mea este ca la 31 decembrie să fim 13.000. Am mai luat măsuri concrete în sensul că am descentralizat complet procesul de încadrare pe sectorul economic și pe sectorul medical. Unitățile, într-o anumită marjă, vor avea – și au deja, pentru că au apărut anunțurile – libertatea să publice tot atâtea anunțuri câte consideră că sunt necesare pentru a se ocupa posturile.

Până acum nu se întâmpla așa. Până acum, decizia era luată centralizat și, în unitățile unde perioada de înscriere s-a epuizat și nu aveau candidați, trebuiau să aștepte să se încheie toată perioada de încadrare, în așa fel încât să poată fi din nou luați în calcul și să apară noi anunțuri de concursuri și pentru unitățile lor.

La prima vedere, nu pare foarte spectaculos, dar este foarte important. Vorbesc și din poziția de fost comandant de penitenciar, de director la Arad, ajută foarte mult, și eu sunt foarte, foarte optimist că – cel puțin la sfârșitul acestui an – vom avea un procent de încadrare pe sectorul economic de 80 %, la medical, la fel și per total, să atingem la cea mai mare cifră de încadrare din istoria sistemului penitenciar. Niciodată nu am avut 13.000 de cadre. Cu toate că în statele de organizare. numărul evidențiat este de 16.000.

Cazul Dragnea

Vreau să îmi răspundeți punctual. De ce s-au încălcat niște drepturi fundamentale, spre exemplu la deținutul Dragnea?

N-am un răspuns aici, pentru că nu am studiat, nu am aprofundat.

Nu trebuie să existe o anchetă disciplinară?

Trebuie să vedem motivele. Dreptul la muncă nu este un drept fundamental, este un drept și o obligație corelativă.

Se fac cercetări disciplinare interne?

Depinde de încălcare și depinde de context. Directorul penitenciarului are această posibilitate și obligație de a sesiza comisia de disciplină dacă sunt încălcări evidente.

Și dacă directorul le-a încălcat? Sau dacă din ordinul lui au fost aceste încălcări?

Trebuie să vedem… Nu m-am pregătit cu privire la acest aspect, vă dați seama, nu este singura persoană privată de libertate care reclamă anumite încălcări.

Trebuie să mă documentez, n-am un răspuns foarte clar în acest moment.

Despre susținerea sa de către Raluca Prună și ”sprijinul politic”

Ați amintit faptul că dumneavoastră ați fost, multă vreme, la Penitenciarul Arad. A fost și prima numire a dumneavoastră într-o înaltă funcție după ce ați trecut din corpul subofițerilor în corpul ofițerilor. De aceea poate se și spune despre dumneavoastră că ați fi crescut în sistemul penitenciar ca Făt-Frumos într-o zi cât alții în ani și că ați fi avut această ascensiune fulminantă din cauza faptul că ați fi avut o susținere politică majoră, că ați fi fost susținut foarte mult și de fostul ministru al Justiției, Raluca Prună, că ați fi ”omul ei”. Cum ați făcut de ați avut această ascensiune fulminantă, dacă într-adevăr sunteți omul unui politician care vă asigură un scut protector și dacă există, cine este?

O astfel de ipoteză este, practic, imposibilă. Dar am să vă spun cum a fost cu cariera mea profesională. În 2005, mă pregăteam intens pentru magistratură. În orice timp liber pe care îl aveam la dispoziție, citeam tratate. Nu aveam o opțiune formulată atunci, pentru că prima oară trebuia să intru în magistratură și mă pregăteam intens.

Tocmai ce terminasem Facultatea de Drept și, ca orice om pragmatic, mi-am pus întrebarea: Ok, eu am terminat facultatea, am niște cunoștințe, cum le valorific? Era opțiunea să avansez în sistemul penitenciar, să trec în corpul ofițerilor, la un moment dat. Uitându-mă în spate, văzând că n-au fost organizate concursuri de ani de zile, am spus: este improbabilă această opțiune. Și atunci am început să învăț pentru magistratură, pentru că am văzut că în fiecare an rămâneau locuri libere. Am tras concluzia că depinde numai de mine să stăpânesc materia foarte bine și să dau examen să intru, și să urmez o carieră într-un domeniu foarte respectat.

În 2006, s-au scos 10 posturi de director la concurs. Am citit anunțul și am văzut că nu se face nicio referire la categoria posibililor candidați. Am pus mâna pe telefon și am sunat la numărul de contact, era la Ministerul Justiției, Direcția de Resurse Umane. Am întrebat, mi s-a confirmat, am accentuat faptul că eu nu sunt nici măcar ofițer, pot să particip? Zice: ”Da. Cunoaștem elementul de noutate, puteți să vă depuneți dosarul”. Ok. Am mai cântărit puțin și am luat decizia. De ce? Pentru că am văzut cine face parte din comisie. Am văzut că este comisia condusă de ministrul Justiției sau de o persoană desemnată. Și ceilalți specialiști erau de calibru, era directorul general de la acea vreme și așa mai departe.

Am stat și m-am gândit, mi-am spus că în fața unei comisii de asemenea calibru, nu știu dacă o să am prilejul să mă prezint. Era domnul Alexandru Șerban. Am spus că n-o să am posibilitatea, oportunitatea de a sta în fața unei astfel de comisii cu un asemenea background. Și am luat decizia.

A mai fost un motiv legat de faptul că, la magistratură, se dădea – după testarea teoretică – un interviu cu o comisie asemănătoare. Și, pentru a vedea dacă am emoții, dacă n-am emoții, am zis să fac acest exercițiu.

N-aș spune că sunt un emotiv, dar am emoțiile de rigoare atunci când sunt în fața unui examen sau chiar și în fața unui interviu ca acesta. Sunt cât se poate de uman și, vă dați seama, discutăm de anul 2006, când eu aveam 27 de ani.

A existat o perioadă în care dumneavoastră erați la penitenciar la Arad, iar mulți deținuți scriau că folosiți metode abuzive și că sunteți un dur.

Pot să vă spun că mi-am executat serviciul cât am fost la Penitenciarul Tulcea pe aceeași secție și, de fiecare dată când mi-am terminat serviciul, n-am avut nici măcar o plângere, o reclamație. Deși, așa cum vă spuneam înaintea interviului, o treime din viața fizică a acelor oameni trecea prin filtrul minții mele și a deciziilor, și a cheii pe care o aveam în mână.

Ați avut vreun politician care v-a sprijinit?

Nu.

Nici acum?

Nici acum. Orice om care are o privire cât de cât fină și înțelege, cât de cât, lucrurile, nu numai în sistemul nostru penitenciar, în Justiție, în țară – în general -, poate fi de acord cu faptul că 20 de ani nu poate să existe o susținere (n.red. – politică) care să dea rezultate așa cum am avut eu. Rezultatele pe care le-am avut, și în plan intern și în misiunile în care am fost, procesul de selecție, totul a fost numai și numai pe propriile competențe.

Dar revin la 2006. Mi-am depus dosarul – aici s-a dat examenul, în biroul acesta – și am plecat cu gândul că n-au fost întrebări foarte sofisticate, dar au fost legate de penitenciar, de deținuți, de starea lor de spirit, de fonduri, lucruri de care aveam, cât de cât, cunoștință. Au fost și întrebări de legislație. Pregătindu-mă pentru magistratură, știam destul de bine, am putut să fac față unor astfel de întrebări. Am plecat cu gândul că nu sunt vizat. Ai un feeling după ce ieși de la etapa interviului.

Au fost, țin minte foarte bine, 72 de candidați pe 10 locuri. Au fost 10 unități care au fost scoase la concurs atunci. După o săptămână, m-am trezit cu cineva la ușă, care bătea foarte insistent – eu ieșit din tura de noapte. I-am deschis, era un coleg de-al meu care învăța cu mine la magistratură și primul instinct a fost să-i spun câteva cuvinte, mai ales că mă întâlnisem cu el după ce am ieșit din tură, bănuiala mea fiind că ar vrea niște cursuri, pentru că învățam amândoi, el nu avea conexiune la internet, eu aveam și mai venea să îi dau cursuri, să le listeze. Mi-a întins un bilet și mi-a zis: ”Dane, sună, că te caută și cei de la București, și cei de la Tulcea, de ce nu răspunzi? Mă odihnesc după tura de noapte, nu știe toată lumea…

Am zis, hai, prima oară să sun la unitate, să văd despre ce este vorba. Am sunat la unitate, un ofițer de acolo mi-a răspuns: ”Unde ești, domnule, că te căutăm de atâta timp? Era 11.00. Mi-a zis: ”A venit Dan la tine”, tot așa îl chema. Da. ”Ți-a dat un bilețel?” Da. Sună, vezi că răspunde directorul general al ANP-ului. Procesând atunci, pe moment, zic, cine știe, dacă mă sună înseamnă că are să îmi dea o veste cât de cât serioasă, nu mă sună să îmi spună că am picat, poate mai urmează vreo probă.

Am sunat. A răspuns domnul Șerban, l-am recunoscut după voce, și zice: ”Ce faceți, domnul Halchin? Greu mai dă lumea de dumneavoastră.” Zic, domnule director general, am ieșit din tura de noapte, și zice: ”Aha, dumneavoastră lucrați în ture, da. Mâine dimineață sunteți la mine, la birou, mergem la ministru. Frumos îmbrăcat, fără emoții…” Am înțeles și am închis telefonul. N-am întrebat de ce, cum, ce fel, am ajuns aici la 11.00 și am intrat din nou în acest birou. Erau opt colegi de de-ai mei, am dedus eu, era și domnul Feodorov, care e acum la Tulcea, director. Eu fiind al nouălea. Iar exprimarea, încă din poartă, a fost: ”Haideți, că sunteți ultimul”. Deci am tras foarte repede concluzia că 10 posturi fiind scoase la concurs, nouă după ce i-am numărat și m-am pus și pe mine, am zis domnule, se pare că sunt vizat, dar n-am crezut că lucrurile s-au încheiat acolo până am ajuns la ministru.

Era pe atunci doamna Macovei, ne-a salutat pe toți, am avut o discuție de aproximativ două ore, pentru că pe fiecare dintre noi ne-a întrebat un pic din background, ce planuri avem și așa mai departe. După ce am ieșit, felicitările de rigoare, de pe 15 te prezinți la Arad. Am fi vrut să îți dăm o unitate mai ușoară, dar nu avem. Rămăseseră Aradul și Mărgineniul neocupate.

Era o investiție în construcție, mulți deținuți, investiția era abandonată când am venit, lucrările de vreo șape ani intraseră, practic, într-o degradare foarte vizibilă, dar cu echipa de acolo – și cu un pic de incisivitate – am încheiat și investiția în trei ani. În trei ani am terminat penitenciarul. Foarte multe provocări, nu mai intru în detalii, iar indicatorii principali au fost la un nivel foarte bun, pentru că am triplat numărul de persoane private de libertate care ieșeau la muncă, mi-am asumat niște riscuri dându-le inclusiv în cameră de deținere să lucreze, lucru pe care îl fac și acum.

Deci viziunea dumneavoastră este ca deținutul să lucreze cât mai mult.

Dacă dorește. Și noi trebuie să fim capabili să avem această capacitate de a-i explica beneficiile.

Beneficiul după ce iese din penitenciar care este? Eu am întâlnit pe stradă foști deținuți care se plângeau că de luni bune sau chiar de mai bine de un an nimeni nu-i primea pentru că aveau acest cazier, această povară.

Ei trebuie să fie obișnuiți, în primul rând, cu ceea ce înseamnă (n.red. – munca) – și noi trebuie să le dăm această posibilitate de a ieși la muncă – o rutină. Sunt foarte mulți dintre ei care nu au această obișnuință de a se trezi dimineața, de a merge undeva, de a veni după aceea și a avea un anumit program de igienă personală, de aranjare a camerei și așa mai departe. Trecându-l printr-o astfel de rutină, trei, patru, cinci ani, înseamnă că discutăm deja despre un om care are această abilitate de a susține un program normal de lucru.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl avem în vedere și să i-l spunem persoanei private de libertate este următorul. Te vei lovi de 50 de refuzuri. Afară. Poate de 30, poate de 60. Dar esențial este, și oricât de greu ți s-ar părea că e la momentul respectiv, să mai ai încă o cerere, să te mai duci în fața unui angajator. Pentru că tu nu ai nevoie de 60 de răspunsuri de DA. Tu ai nevoie de unul singur. Și, odată ce te-ai încadrat undeva, pregătește-te din nou, că oamenii s-ar putea să te privească cu suspiciune. Oamenii s-ar putea să te privească cu dispreț. Oamenii s-ar putea să nu aibă încredere în tine. Toate lucrurile acestea… Pregătește-te pentru ele. Trebuie puțin timp. Ai răbdare. Oamenii, odată ce te vor cunoaște, lucrurile se vor schimba.

Este vorba de o mentalitate, mulți nu vor să îi cunoască, chiar dacă ei s-au reabilitat 

Dacă nu are capacitatea de a trece peste un refuz sau peste zece, sau peste douăzeci de refuzuri, înseamnă că nu-i reabilitat. Dacă nu are capacitatea să facă față la o jignire – pentru că poate să vină o astfel de provocare din partea cuiva -, înseamnă că nu-i reabilitat.

Îi instruiți din punct de vedere psihologic?

De asta am spus de creșterea rezilienței mentale. Trebuie să acționăm în direcția asta.

Societatea nu ar trebui să își schimbe un pic din mentalitate? Un ajutor trebuie să vină și din partea societății, ca feedback pentru ei, pentru a avea această reinserție.

E foarte bine dacă ar veni. Dar avem, și cu toții putem fi de acord, că sprijinul instituțiilor statului și al societății, în general, nu este sau nu-i de folos în ziua de astăzi. Ar fi foarte bine să-l avem, din păcate nu este.

Și atunci, ce ne rămâne nouă de făcut, pentru că nu putem aștepta până când societatea să își schimbe mentalitatea, să ajungem la nivelul de educație și maniera de gândire a popoarelor nordice, de pildă. Nu putem aștepta atât, trebuie să facem ceva ca sistem în interior. Și cred că cel mai bun lucru este acesta, să eliberăm persoana privată de libertate cu instinctele de încălcare a legii penale diminuate și cu această reziliență mentală.

Da, domnule, voi merge și voi primi 30 de răspunsuri, poate printre ele și jigniri, poate printre ele și desconsiderări. Ok, eu trebuie să merg mai departe. Și trebuie să venim cu exemple și contraexemple, e un segment foarte important. Exemple și contraexemple de viață, în așa fel încât să și demonstrăm că și ceea ce spunem stă în picioare, din punct de vedere pozitiv, iar ceea ce au ei ca instincte și ca menieră de gândire și ca mod în care văd viața și viitorul nu stă în picioare.

Vrei să încalci legea penală în continuare, ocupându-de de furturi, de trafic de droguri și așa mai departe? Uite un exemplu, uite unde duce. Drumul nu-i bun, chiar dacă în aparență îți asiguri un confort financiar. Viața, practic, nu este așa, pentru că nu te duce la niciun rezultat. Hai încoace, haide și încearcă acest drum. Uite exemple care funcționează. Și avem astfel de exemple, putem să le dăm. Sunt și din mediul internațional, avem și din mediul național.

Recidiva după recursul compensatoriu

Aș vrea să ne întoarcem, un pic, la acel recurs compensatoriu. Câți au reintrat înapoi în penitenciar dintre cei care au avut parte de acest beneficiu al legii?

Recursul compensatoriu s-a aplicat, efectiv, pe o perioadă de 3 ani, 2017 – 2020, iar în momentul în care a intrat în vigoare a vizat, practic, cinci ani în urmă, momentul acela din 2012 de care vă spuneam. În acești trei ani de zile s-au eliberat, beneficiind într-o formă sau alta, într-o mai mare sau mai mică măsură, de acest recurs compensatoriu, 28.000 de deținuți.

Câți au revenit?

Din acești 28.000 pot să fie persoane private de libertate cu șase zile câștig sau cu maximul de un an. Dintre ei s-au reîntors trei mii și un pic, 3.065, cred. Dar ce este de remarcat este că din acești 3.000 sunt persoane care s-au întors de două sau de trei ori în acest interval foarte scurt de timp. Intrările, dacă dăm o filtrare pe CNP-uri, sunt 6.000. Dar, dacă eliminăm duplicatele, ajungem la 3.000 de persoane care s-au reîntors.

Arhiva SIPA

Administrația Națională a Penitenciarelor trece la digitalizare, este un proiect la nivel central pe care îl veți implementa.

Ca director de penitenciar la Arad pot să vă spun că semnam și citeam 3.700 de documente pe săptămână. 3.700 de documente pe săptămână trec prin filtrul directorului de unitate, lucru care este extrem, extrem de greu de dus, de orice persoană, indiferent cine ar fi în acea funcție.

Atunci când m-am hotărât să candidez pentru această funcție, deși n-am scris-o în proiectul managerial – pentru că am avut o limitare, 5.000 de cuvinte, practic atât puteai să scrii, așa spune regulamentul -, am avut foarte clar în minte și am și discutat cu colegii de la Arad, punând așa, un pariu, că voi reduce foarte, foarte mult din cantitatea de hârtie fizică, hârtie care circulă între departamente. Și, practic, astăzi este un grup de lucru dat la nivelul ANP de foarte mult timp, dar care nu a produs rezultatele așteptate. Rezultatele au fost de maniera că ne trebuie un soft specializat care trebuie achiziționat.

Planul meu este, cel puțin pe documentele care nu sunt semnificative, să folosim ce avem. Adică, avem e-mail, avem o semnătură electronică la nivelul câtorva departamente, avem posibilitatea de a stoca documentele pe care le vehiculăm pe serverul intern sau pe un alt mediu de stocare, ca să avem trei locuri în care există documentele, în caz de compromitere a lor. Se pierd, se distug, Doamne-ferește, să avem de unde să le generăm. Și de astăzi vom începe cu o mică parte din ceea ce înseamnă cererile de concedii, cererile de ture libere și aprobările de suplimentare la directorii de unități.

Deocamdată. Vedem dacă funcționează… Fără semnătură, fără ștampilă. Va fi o aprobare într-un text clar. Orice server de mail are îndeplinită condiția de nealterare. Deci nu poți să îl falsifici. Din moment ce el circulă într-un mediu securizat, cum este cel de la ANP, nu văd de ce nu am putea să avem o astfel de abordare.

Ați adus în discuție documentele clasificate pe care le aveți în circuitul intern. Arhiva SIPA, ați scăpat de ea până la urmă sau încă mai este în această clădire?

Mai este, în parte, în această clădire, la etajul 2. Este dat un act normativ care a desemnat o comisie.

Probabil și acest aspect va trebui rezolvat tot pe tura mea, cum se spune. Trebuie clarificată situația lor.

În cât timp o veți clarifica? 

În mandatul meu. Mai mult de un an și mai puțin de patru.

Autor

Adina Anghelescu

Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor ... vezi toate articolele

Autor

Cristian Lisandru

S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole ... vezi toate articolele