Cine face curățenie în România și de ce e tot murdară
Trec de aglomerația de la Piața Sudului, unde oamenii fac cumpărături chiar și pe ger, și pornesc pe bulevardul Nițu Vasile mărginit de grămezi mari de zăpadă neagră. Bulevardul e liber, nimic nu amortizează frigul care intră direct în oase. Mă uit de-o parte și de alta printre blocuri și îmi caut personajul: căutătorul de gunoaie din tomberoane. Bulevardul se termină și intru pe străduțe. Tot făcând stânga și dreapta dau peste cineva care caută într-un tomberon. Se uită direct în ochii mei pentru o secundă, nu clipește, nu se oprește. La următorul tomberon, un alt „reciclator„. Înaintând prin cartier am găsit personaje pe alese.
Îmi fac curaj și intru în vorbă cu un bărbat la vreo 50 de ani care căuta prin tomberonul din spatele unui bloc. Bărbatul a început să explice cât e de grea viața și că nevoia l-a împins să se ocupe cu așa ceva. Și-a aprins un chiștoc și în scurtul timp pe care îl avea până să plece la serviciu mi-a povestit cum e viața printre gunoaie. „Dacă fac de un pachet de țigări și o bere pe zi, altceva nu faci”, spune gunoierul part-time, care, în rest, e paznic la o firmă. „Am lucrat la UMEB, 29 de ani, până în 2004. M-au dat atunci în șomaj și m-am angajat la pază, dar nu te ajungi. E rău. Pe timpul ăla – a fost libertate prin 84, 86 era bine – reușisem să-mi cumpăr casă, să fac rată la mobilă, am avut casă la Orizont. Luam copiii, plecam în concediu, nu duceam lipsă, chiar dacă era pe buletin sau pe rație. Mai mult se moare acum de foame decât atunci”, povestește bărbatul. El are doi copii, o fată de 31 de ani, care cântă la vioară, și un băiat de 30 care a făcut atletism și este antrenor.
De gunoaie se ocupă de trei sau patru ani. Colectează doze, PET-uri și fiare. Traseul lui cuprintre între 10 și 20 de ghene pe zi, dar nu merge zilnic pe traseu. Afacerea e bună, au sesizat mai mulți. Printre „colegii” lui de tomberoane se numără foarte mulți oameni ai străzii, dar și oameni care vin cu mașina – și nu orice mașină, ci Ford-uri, Mercedes-uri – și caută prin gunoaie, spune bărbatul. „De ce nu îi lasă pe amărâți? Ai mașină, înseamnă că ai și alt venit. Gheana nu e a nimănui, e a tuturor, poate și președintele țării să umble în gheană, dar mi se pare suspect”, mai spune el.
Câteodată are noroc, dacă se mută vreo familie sau cineva vinde un apartament, de obicei rudele aruncă tot și te mai faci cu un tablou, ceva mai de valoare. „Și azi doamna de acolo, de la etajul 3, unde se lucrează, mi-a zis să mă duc azi să iau tot ce e fier”, spune gunoierul.
„La centru ne plătesc cu 90 de bani, 1 leu kilogramul de PET. Un sac din ăsta și cu celălalt de pe căruț sunt în jur de 6-7 kg. Mai sunt alții cu sabene, ca niște saci cu înălțime de vreo doi metri și diametru de un metru. Ajunge o sabenă din aia în jur de 40 kg dacă sunt presate bine. Dozele de aluminiu costă 3 lei, 3,30 lei pe kilogram. Prețurile au mai crescut, dar au și scăzut cum ar fi la maculatură”, spune bărbatul. Cunoaște zona bine și nu știe să fie vreo pubelă de colectare selectivă. Mașina vine și ia gunoaiele cu totul. Îmi spune cu tristețe că lumea nu e civilizată și că e risipitoare. El găsește în tomberoane cantități industriale de mâncare.
Bărbatul și-a luat căruțul cu deșeuri și a plecat spre centrul de colectare. Iată o față a reciclării în România, una dintre multele fețe ale unei afaceri de proporții, de pe urma căreia unii se îmbogățesc, alții trăiesc de pe o zi pe alta. În lipsa unui sistem unic de raportare a deșeurilor colectate și reciclate, nu putem ști cât de mult contribuie „căutătorii în gunoaie” la reciclarea deșeurilor, dar, deși e o treabă insalubră și vine din nevoia oamenilor de a face rost de bani, nu e de neglijat în condițiile în care România figurează cu un procent de 1,3% deșeuri reciclate la nivelul anului 2010.
What you cannot measure you cannot manage
Raul Pop este președintele Ecoteca, un ONG care se ocupă de partea de advocacy în domeniul managementului deșeurilor. După o experiență de ani de zile în cadrul unei asociații de preluare a obligațiilor de reciclare de la producători, Raul Pop s-a convins că problema colectării și reciclării din România constă în lipsa unui sistem unic de raportare. „Dacă ar exista un sistem unic de raportare la nivel național, am putea spune ‘eu, tu și el am generat câte un kilogram de gunoaie, Firma de colectare a venit și a luat trei kilograme de gunoaie de la cei trei, le-a selectat și de acolo a strâns 1,5 kg de dus pe groapă și 1,5 kg de reciclat. La final cei de la groapă pot spune că au primit 1.5 kg, reciclatorii de hârtie pot spune că au primit 500 g de hârtie, reciclatorii de plastic pot spune că au primit 700 g de plastic etc”. Până nu avem un astfel de sistem, toată lumea face ce vrea, asta se întâmplă acum în România: îți vine producătorul prin asociația colectivă și zice ‘noi am colectat și reciclat plastic – 45%, hârtie – 60%, sticlă – 25%, becuri – 25%”, le aduni și rezultă câteva sute de mii de tone, după care mergi la reciclatori și ei îți spun: ‘eu am reciclat trei tone”, ‘eu 12”, împreună fac, să zicem, 20 de tone. Păi până la 500 de mii, unde e diferența? Păi nu știm pentru că nu există o evidență”, explică Raul Pop.
Garda de Mediu și Agenția pentru Protecția Mediului sunt instituțiile responsabile cu verificarea raportărilor. „Nu se fac verificări faptice, ci doar pe acte”, spune Mihai Mânzat, comisar la Garda de Mediu a municipiului București. „Firma care le expediază întocmește un formular de expediție și transport pe care are trecută cantitatea, transportatorul cântărește, la rândul lui, iar a treia firmă, cea care le reciclează, le cântărește din nou, iar hârtia cu cele trei ștampile sunt întocmite corect. Nici nu au interesul să facă altceva, e ceva comercial intre ei”, spune acesta. Dacă sunt dubii, se verifică o anumită firmă, dar nu a fost cazul niciodată, mai spune comisarul.
„Atâta vreme cât sistemul de raportare nu zice ‘uite ăla acolo nu-și face treaba, amendează-l!” nu se întâmplă nimic pentru că e o problemă difuză, a tuturor și a nimănui”, spune, la rândul său, Raul Pop.
Unde se rupe lanțul?
În ciuda procentului de 1,3% cu care România figurează în statisticile europene privind reciclarea, asociațiile care preiau obligațiile de colectare și reciclare a producătorilor raportează procente foarte mari. „În general, producătorul știe că dacă a vândut 1 milion de sticle de plastic, care înseamnă 200 de tone, iar ținta lui e de 40% înseamnă că trebuie să colecteze 80 de tone luna asta. Producătorul deleagă această responsabilitate asociației colective, care nici ea nu o face propriu-zis pentru că e o firmă cu cinci oameni într-un birou. Astfel că apelează la un colector specializat de plastic, să spunem sau o firmă de salubritate și îi zice ‘colegu”, îmi trebuie 80 de tone, ai?”, „n-am, șefu””, ‘da”, câte ai?”, ‘am șase”, ‘ok, ia banii pentru 10 și spune că-s 80”. Toată lumea câștigă, producătorul plătește pentru 10, deși raportează pe hârtie 80 colectate, operatorul de salubritate a colectat șase, dar primește bani pentru 10. Reciclatorul este, totuși, cel care pierde, pentru că el nu trăiește din raportări, el trebuie să macine PET-uri, sticlă, becuri sau alte deșeuri”, spune Raul Pop.
Producătorilor le convine situația. Pentru a colecta 80 de tone trebuie să facă o campanie de conștientizare ca oamenii să știe, trebuie să facă platforme de colectare între blocuri – o platformă costă, să zicem, 5.000 de euro cu betonare și împrejmuire anti-vandalism – trebuie să vii cu mașini separate etc. Investiția este responsabilitatea tuturor: a producătorului, a primăriei care e obligată să colecteze pe șapte fracții, dar toți aruncă pisica de la unul la altul. Așa se ajunge ca 98,7% dintre deșeuri să se depună la groapă, e cea mai ieftină variantă.
Ministerul Mediului a elaborat, la începutul acestui an, Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor, un document considerat vag și incomplet de către Coaliția pentru Mediu, format din peste 70 de organizații nonguvernamentale. „Gradul de valorificare redus (n.r. al deșeurilor) are în primul rând cauze de natură tehnică (lipsa infrastructurii necesare de colectare separată și de sortare în cele mai multe zone ale țării, respectiv lipsa capacităților de reciclare pentru anumite tipuri de materiale), dar și economică (lipsa unor instrumente financiare care să stimuleze / oblige operatorii de salubrizare să livreze deșeurile colectate către instalații de tratare / valorificare și nu către eliminare)”, se arată într-un răspuns al Ministerului Mediului.
Deșuri aruncate la gunoi
Unul dintre paradoxurile reciclării este că firmele care au investit în reutilizarea deșeurilor ajung să importe gunoaie pentru că nu au materie primă. „Au făcut investiția în utilaje, dar nu le pot folosi pentru că nu au materie primă. Și importă. Altfel mor de foame. După ce că arunci la gunoi deșeuri care înseamnă bani, te chinui apoi să imporți de nu știu unde”, spune Raul Pop.
Greentech Buzău este una dintre cele mai mari companii din domeniul reciclării și valorificării deșeurilor. Firma are o capacitate de procesare de 48.000 tone pe an pentru sticle PET și de 6.000 tone pe an pentru polietilenă, deținând o cotă de piață de 77.5%. Greentech este nevoită să importe deșeuri pentru a-și asigura materia primă de producție a fulgilor PET. „Piața din România a deșeurilor nu are un sistem de colectare selectivă implementat astfel încât materia primă să fie suficientă capacităților fabricilor, din acest motiv suntem nevoiți să importăm atât deșeuri de plastic PET, cât și deșeuri electrice și electronice, baterii și echipamente de iluminat uzate”, spune Mihaela Sofronea, reprezentanta Green Group din care face parte Greentech. Greentech a achiziționat în anul 2012 aproximativ 60.000 de tone deșeuri PET, atât din țara, dar și din import.
Și un mesaj pentru copii, cei care vor prelua datoria de a curăța România: „atenție, deșeul are valoare, dar aruncați-l totuși la gunoi că nu avem infrastructură” (Roxana Bucată)