Lecția de viață a lui Lorelai, fetița fără mâini care trăiește fiecare zi ca pe un miracol. „Visez uneori că am aripi de înger și pot să zbor”

Cad de 10 ori, dar mă ridic de 20! Sunt frumoasă, deșteaptă și voi ajunge celebră. Le-aș spune oamenilor să creadă în miracole, ca mine, pentru că atunci când inima este dăruită unui țel pur, înalt, poate face miracole. Bineînțeles, dacă dorim acest lucru cu adevărat, spune Lorelai Pârvan, o fetiță născută fără mâini și fără femur, care nu se împiedică în vorbe și poartă după ea trăiri cât pentru o viață. Când s-a născut, medicii nu i-au dat nicio șansă. Acum Lorelai are 13 ani, participă la olimpiade și concursuri și a scris șapte cărți. Lorelai vede fericirea în lucrurile pe care noi am uitat de mult să le mai privim. „Visez uneori că am aripi de înger și pot să zbor. Zâmbetele oamenilor îmi dau aripi și pot să zbor”, sunt două dintre versurile cântecului „Aripi de înger” pe care Lorelai l-a lansat și despre care spune că este un mesaj pentru generația care se teme în fața unui viitor incert.

”Puterea există în fiecare dintre noi, este dată de Dumnezeu și depinde de educația primită”, îmi mărturisește Lorelai. Zâmbesc, dar am ochii în lacrimi. Rar mi-a fost dat să văd cum curajul și dorința de a face lucruri mărețe s-au cuibărit într-un copil, pentru că Lorelai are doar 13 ani, dar maturitatea unui adult. Pe chipul ei poți descoperi inocența, pasiunea pentru lucrurile care îi plac, iubirea pentru cei apropiați. Lorelai Pârvan s-a născut fără mânuțe și a fost abandonată în spital de cea care i-a dat viață, dar în jurul ei împrăștie doar iertare. „Iubirea înseamnă a trăi în armonie cu semenii, într-un respect total, și a fi de folos celor care au nevoie de tine. Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, atâta timp cât există iubire, există iertare, cred că iertarea este cea mai de preț dovadă de iubire a omului”.

Îi admir chipul. Acolo, blândețea pare că și-a câștigat dreptul de a se odihni în voie. Pentru ea, cuvântul obstacol nu există, Lorelai știe că a câștigat deja cele mai importante bătălii. Boțul de om, care nu a vorbit și nu a mers până la patru ani, a hotărât, într-un moment, când nimeni nu se mai aștepta, să-și ia revanșa în fața vieții, și de atunci nu s-a mai oprit. Astăzi, micuța vede fericirea în lucrurile pe care noi am uitat de mult să le mai privim. Adoră să trăiască prin muzică și poezie: „Fericirea reprezintă ochii calzi ai mamei mele, o melodie care se reflectă în sufletul meu, un vers ce-mi readuce cu el suave amintiri și pe care sunt bucuroasă să-l citesc, porumbeii care zăbovesc la fereastra mea, primii fulgi de nea, primii ghiocei, bucuria de a fi alături de prietenii mei etc”.

Dincolo de toate astea, personajul ei preferat rămâne însă Viorica Pârvan, asistentul maternal care, în urmă cu 13 ani, i-a hărăzit un alt drum, unul fără înfrângeri, doar cu izbânzi: „La mama Vio îmi place totul. Este eroina mea, un om cu calități și defecte, ca mulți alții, dar care își respectă statutul de om și de mamă, ca nimeni alta. Neobosirea ei se dovedește că n-a fost în zadar, o iubesc și o voi iubi veșnic! I-aș transmite multe, dar mă rezum la aceste versuri: „O, mamă a sufletului meu/ Când mă privești, mă simt un zeu! Simt că am lumea la picioare/ Iar eu, cel mic, sunt totuși mare! Ce pot să-ți dăruiesc eu oare?/ Un mărțișor și-o floare mare/ Ce nu mai are asemănare”.

Călătoria pe care Viorica Pârvan a început-o în urmă cu 13 ani a fost una grea, dar de o frumusețe aparte. În fața micuței, care o strigă mamă cu atâta patos, toate pălesc. „Totul mi se pare ireal. Am crescut descoperind că adevăratele povești încep acolo unde se sfârșesc și că cele mai frumoase sunt cele trăite, cele din viața noastră de zi cu zi: viața, izvorul tuturor poeziilor, poveștilor și basmelor din întreaga lume! Basmul copilăriei mele a fost bunica mea, al cărei nume îl port cu mândrie și dor. Mă fermecau povestirile ei, felul său de a le spune. Folosea cuvinte simple, pe înțelesul meu, dar pline de tâlc. Îmi amintesc cum spunea că: „Noi, oamenii, suntem, pe Pământ, oaspeții lui Dumnezeu. El ține în mâna dreaptă toate drumurile vieții, pe care le unește, după voia sa, printr-o… poveste! Astfel începe povestea mea cu Lorelai”, spune Viorica Pârvan. „În urmă cu 13 ani, am aflat de la televizor că un copil s-a născut fără membrele superioare și fără femur și a fost abandonat în maternitate. Deși avea deja două luni, nu se găsise nimeni să se ocupe de îngrijirea ei. A doua zi, împreună cu un reprezentant de la Protecția Copilului, am mers la maternitate să o văd. În momentul respectiv, eu aveam deja o fetiță, Ileana, cu Sindromul Down, eram specializată pentru copiii cu dizabilități”, continuă ea.

Prima întâlnire cu Lorelai avea să lase urme adânci în sufletul Vioricăi Pârvan: „Era un copil plin de pete roșii care țipa încontinuu. Nu avea niciun fir de păr și piciorușele abia se percepeau  Am pus instinctiv mâna pe una dintre petele de pe căpuț și am vazut că a dispărut. Am repetat gestul și am constatat că prin masaj dispăreau pe moment toate petele și țipătul ei se diminua. O asistentă a văzut acest lucru și m-a întrebat dacă am studii de specialitate, însă, în spatele meu stă o copilărie petrecută alături de bunicul, medic de țară. Era evident că prin lipsa membrelor nu se realiza o circulație adecvată și din această cauză avea dureri mari de cap”.

Viorica Pârvan a plecat de la spital, dar noaptea a avut un vis care a făcut-o să ia o decizie. „Se făcea că pe scena unei săli mărețe era Lorelai, care terminase de făcut ceva. Au început aplauze frenetice, iar toți spectatorii erau în picioare și o aclamau. Ea avea un zâmbet stângaci, ochii ei fiind ațintiți spre mine, iar eu mă aflam în culise și eram în culmea fericirii. Atunci am realizat că Dumnezeu îmi dădea mie misiunea de a avea grijă de ea. Mărturisesc că a fost provocarea vieții mele”.

De atunci, între cele două s-a creat o legătură specială, iar timpul și greutățile le-au apropiat și mai mult: „A trebuit să o botez de urgență. Medicii de la spitalul de copii „Marie Curie” mi-au spus că nu mai trăiește decât câteva zile, pentru că au mai avut un caz similar”. Destinul avea însă altceva pregătit pentru Lorelai, care, pentru prima oară, descoperea cum e să ai o mamă care să îți vegheze pașii, să te poarte în suflet. Astăzi, fetița nu își mai poate imagina viața fără cea care, în urmă cu 13 ani, i-a dat o șansă, o șansă la viață   „În primul rând, nedispunând de mâini, sunt nevoită să fac totul cu piciorul, și aportul cel mai important în această direcție îl are mama Vio, care de la 6 luni mi-a pus creionul în picior, încercând mici liniuțe și bastonașe. Astfel, la numai 5 ani, când am intrat la grădiniță, știam deja alfabetul și puteam scrie numele meu și al mamei. Desenam flori, căsuțe etc. Scrisul a venit pe parcurs, începând cu clasa I. I-am acordat importanță mare, pentru că sunt o perfecționistă. Cel mai mult îmi place să cânt, am profesor pentru pian, mai nou învăț și la chitară”, povestește Lorelai pentru Gândul.

Deși tristețea o ocolește, pentru că Lorelai emană căldură și optimism prin toți porii, au existat și clipe în care a simțit că timpul se oprește în loc: „În urma cu șapte ani a trebuit să mă despart de „surioara” Kiki.  Era de o afecțiune total ieșită din comun, caracteristică copiilor cu Sindromul Down. Nu suport despărțirile de cei dragi, și cred că sunteți cu toții în asentimentul meu”, afirmă fetița pentru Gândul.

Timpul petrecut lângă mama Viorica a reușit însă să umple acest gol. Cea pe care Lorelai o strigă mamă cu atât de multă dragoste, speră ca într-o zi să o și adopte: „Până acum nu am luat în calcul această procedură, pentru că ea își dorește să ajungă la majorat și să aibă propria-i opțiune. Are dorința de a urma o facultate, pentru că învață foarte bine și participă la olimpiadele de biologie și geografie, fapt pentru care vreau să-i mulțumesc directoarei Costache Tatiana și profesoarelor care vin acasă și o pregătesc cu toată responsabilitatea. Numai într-un an de zile a câștigat 50 de diplome și 25 de trofee”.

Cuvintele nu mai au nicio enigmă pentru Lorelai Pârvan, se strâng laolaltă cu repeziciune. Redau frânturi dintr-o poveste pe care ea o trăiește zilnic. „În tot ceea ce creez, mă inspiră natura, familia și iubirea pentru oameni”, îmi mărturisește fetița. „Aceasta este cartea mea/ Ce-mi stinge graiul în cuvinte /Și-mi dă putere, dacă vrea/ Să-mi port mersul înainte!” Acestea sunt versurile în care Lorelai se regăsește cel mai mult. La 13 ani, fetița-minune se poate lăuda cu șapte cărți scrise în trei ani: „Zâmbet de înger”, „Creștinarea lui Dracula în cetate”, „Eroii iubirile mele”, „Eroii culturii dâmbovițene”, Povestiri de prin lume adunate”, „Legenda legendelor, Targoviște și Sibiu”, „Legenda legendelor,Târgoviște și Botoșani”. „Mesajul meu este să conștientizăm că avem o misiune nobilă în această clipă trecătoare de viață și să ne apropiem cât mai mult de cel care a lăsat lumina soarelui să ne lumineze”, spune Lorelai Pârvan pentru Gândul.

 Lorelai și regizorul Alex Ceaușu

Muzica are pentru gingașa Lorelai o vibrație aparte. Când se află pe scenă, totul se schimbă. La începutul acestui an, fetița le-a oferit celor care îi iubesc muzica și un videoclip, în regia lui Alex Ceaușu, la piesa Aripi de înger, ce poartă semnătura lui Bogdan Tomoșoiu. „Acest cântec are un text sensibil și o linie melodică superbă, este un mesaj profund pentru noua generație, care are viitorul incert și nesiguranța zilei de mâine. Melodia și versurile sunt un balsam pentru sufletul meu, Trăiesc cu intensitate fiecare clipă, fac nu ceea ce îmi place, ci îmi place ceea ce fac!”, concluzionează Lorelai Pârvan.