Omul care le aduce bucuria Singurenilor. „Dumnezeu nu este atât de serios pe cât unii preoți încearcă să-l facă”

Când stai de vorbă cu părintele Francisc, îți dai seama imediat că zicala românească „Fă ce zice popa, nu ce face popa” își pierde orice sens. De fapt, chiar așa se și numește campania pe care Francisc Doboș a lansat-o în primăvara acestui an pe Facebook, atunci când, împreună cu alți trei preoți catolici, a mers la Centrul de Transfuzii din București pentru a dona sânge. „Fă ce face popa” e o provocare care i-ar face pe mulți să ridice din sprâncene, dar părintele Francisc a explicat-o cât se poate de serios. Nu are o mină afectată, nu vorbește doar din cărți și nici nu se preface întotdeauna sobru și de netulburat. Dimpotrivă, are un zâmbet care îl însoțește permanent, o vorbă așezată, cu multe nuanțe și o bucurie molipsitoare de a trăi, dar, mai ales, de a împărtăși. Pe toate le-a cultivat în timp, dar, așa cum îi place să spună, au venit odată cu laptele mamei.

„M-am născut în biserică. De fapt, nu, mama la maternitate, dar, așa cum obișnuiesc să spun, împreună cu laptele, mama mi-a dat și credința. Credința era a mamei. M-a dus la biserică, duminică de duminică, și cred eu că așa s-a născut credința. Atunci când îi dai unui copil valorile tale, mai apoi, cu vârsta, acele valori pot deveni maturizate, devin ale copilului, ale adolescentului, ale adultului. Se schimbă, se maturizează, iau altă formă, formă proprie, dar ele vin împreună cu laptele mamei”, spune părintele Francisc Doboș.

MESAJ Ursula von der Leyen, mesaj la 35 de ani de la Revoluție: România și Europa ONOREAZĂ sacrificiul românilor

14:16

ACTUALITATE US Army și-a DOBORÂT propriul avion, deasupra Mării Roșii. „Un caz aparent de foc aliat”

14:15

„Dumnezeu nu este atât de ‘serios’ (…) pe cât unele figuri, și ecleziale, încearcă să-l facă”

„Cine nu știe să râdă, nu este o persoană serioasă” este citatul care însoțește poza sa de profil de pe rețelele de socializare. Și, într-adevăr, părintele Francisc zâmbește des. Despre fericire are multe crâmpeie de amintire, dar cel mai drag moment este legat tot de Dumnezeu. Alături de mamă, la trei ani, copilul de-atunci a reușit să recite singur prima rugăciune din viața sa. „E un moment de bucurie, dacă tot este vorba de fericire, de fericire. Aceea a copilului care a reușit să spună o rugăciune pe care a învățat-o pe de rost”, rememorează nostalgic părintele.

După exemplul propriu, acesta încearcă să dea mai departe tot ce a primit. Cum reușește să scoată învățăminte din sutele de pagini scrise cu tâlc și să le transmită mai departe pe înțelesul tuturor? „Cu șarm!”, glumește, mai întâi, părintele. De fapt, spune că întotdeauna a încercat să nu se lase cuprins de o „anchilozare spirituală”, să celebreze în fiecare zi Liturghia într-un mod întotdeauna nou, întotdeauna proaspăt, care să-l facă „viu” astăzi și prin care orice credincios să primească un „cuvânt de zidire”.

„Înainte de toate încerc să mă las eu zidit de ceea ce ascult, de ceea ce meditez, de cuvânt, de persoanele pe care le întâlnesc, de cei care mi-au transmis și gustul, savoarea credinței, dar și a-L lua în serios pe Dumnezeu și într-o formă jucăușă. Pentru că Dumnezeu nu este atât de serios, și aici pun toate ghilimelele de rigoare, pe cât unele figuri și ecleziale, și de preoți sau și de părinți încearcă să-l facă: să fim cuminți, să stăm drepți, să nu ne mișcăm la dreapta și la stânga„, explică părintele.

Relația părintelui Francisc cu Dumnezeu este una specială, bazată nu pe venerație supremă, ci pe normalitate și spiritul ludic. Preotul spune că divinitatea are de transmis multe lucruri oamenilor din timpul nostru și că ei trebuie doar să se lase contactați „într-o formă creativă”, că Dumnezeu nu e o serie de „trebuie”, ci una de ascultări, de priceperi, de armonizări, la fel ca într-o orchestră.

De toate acestea a avut nevoie comunitatea de la Singureni. Și le-a primit, o dată cu sosirea părintelui Francisc. Întâi a fost trimis aici. Mai apoi, s-a simțit chemat și iubit, iar astăzi vizitele s-au transformat într-un ritual personal, fără de care e greu să treacă două sau trei săptămâni.

„Noi, adulții, avem multe de învățat dacă știm (…) să ne aplecăm, să stăm pe glezne, aproape în genunchi, în fața copiilor”

Până la Singureni am ajuns cu mașina părintelui. „Enoriașii” de pe șosele nu îl irită deloc. Așteaptă cu răbdare să treacă fiecare și binecuvântează tot ce întâlnește în trafic. La radio se aud cântece vesele de Crăciun. Ziua frumoasă de toamnă târzie îl face să gândească cu voce tare: „Mi-ar plăcea să vin o dată aici și cu bicicleta”, spune acesta. Pentru părintele Francisc 30 de kilometri pe două roți nu par cine știe ce distanță. E obișnuit, pentru că în fiecare săptămână pedalează până la familia sa, în Voluntari.

Energia care se încheagă aici e aproape vibrantă. Pe ulițele jilave ale satului, oamenii parcă n-au mai trecut de când lumea. E doar o impresie, pentru că părintele Francisc venise chiar cu o zi mai devreme și vine în fiecare săptămână, întotdeauna pe același drum, pe aceeași străduță îngustă. În satul din județul Giurgiu oamenii se retrag în case înainte de venirea serii. E un aer umed, e răcoare de toamnă, dar în calendar se apropie Crăciunul.

Când ieși de pe ulița strâmtă, în capăt, drumul se lărgește brusc. E, parcă, și mai luminos aici sau poate doar razele soarelui aproape de asfințit se străduiesc să ajungă jos de tot, să atingă și ele creștetul căsuțelor din lemn. Tot din lemn e și gardul, iar prin deschizătura în formă de inimă poți să tragi cu ochiul înăuntru. Căsuțe simetrice, toate construite cuminți la locurile lor, din lemn de culoarea mierii. Peste ele, mai înaltă, dar tot așa de blândă, se înalță turnul capelei. Părintele Francisc îi cunoaște bine fiecare colțișor. Aici sosește săptămână de săptămână, iar vara îi deschide larg ușile pentru Liturghie.

„În felul acesta, vin de două ori pe săptămână sau vin lunea, celebrez Sfânta Liturghie, rămân peste noapte aici, într-o căsuță așa cum sunt multe căsuțe de lemn, este o căsuță pentru oaspeți, celebrez a doua zi Liturghia și, în felul acesta, m-am apropiat de Singureni, m-am apropiat de copiii care se află aici, care sunt minunați.”

La fundația „Bambini in Emergentza” din Singureni locuiesc astăzi 30 de copii. Fie că familiile lor i-au adus aici pentru că nu le puteau oferi tot ceea ce aveau nevoie, fie că i-au abandonat sau că suferă de vreo boală, toți micuții au câte un pătuț pregătit într-una dintre căsuțele frumos decorate. Din anii ”90, de când funcționează fundația, și până astăzi, foarte mulți sunt aceia care au reușit să fie integrați într-o familie și care, la rândul lor, și-au făcut propriile familii și cariere.

Astăzi, există un sistem de asistenți maternali cărora le pot fi încredințați micuții, însă personalul de la Bambini in Emergentza spune că e nevoie de mult mai mult decât de niște simple proceduri birocratice. Cei mici trebuie să ajungă la oameni care au o motivație internă adevărată, care își doresc cel mai tare să strângă la piept un copil și să-i ofere toată dragostea de care sunt capabili. Bambini in Emergentza nu e doar o fundație. E o familie. De aici și fericirea care plutește în aer ca o pudră atunci când îi vezi împreună: pe copii, pe părinte, pe surori. Fiecare „crește” din fiecare, fără excepție.

„Noi, adulții, avem multe de învățat dacă știm să stăm, cu toată profunzimea de rigoare și cu toată dimensiunea spirituală, dar și umană, alături de un copil. Adică să ne aplecăm, să stăm pe glezne, aproape în genunchi, în fața copiilor”, spune părintele Francisc.

Micuții de la fundația din Singureni au, majoritatea, trei-patru ani. Când intri în căsuța lor, se agață fiecare de gâtul „mamei”, al femeilor care îi îngrijesc zi de zi, de parcă ușa care despate „afară” de „înăuntru” i-ar putea apăra de toate relele lumii. Ochii rotunzi le sclipesc a îndoială, chiar dacă pe părintele Francisc l-au mai văzut de atâtea ori. De fiecare dată sunt mai timizi la început, îmi spune preotul care se apleacă imediat și rămâne la înălțimea lui Dănuț, un băiețel care, altminteri, abia i-ar ajunge până la genunchi. Dani învârtește roțile unei mașinuțe, se plimbă de colo colo și, din când în când, vine înapoi în brațele măicuței care-l mângâie pe creștet.

„Chipul mamei care nu este, să-l poată regăsi în persoanele care se ocupă de ei și să nu regăsească doar angajatul care este de serviciu în acea tură. Și la fel îmi dau seama, și îmi transmiteau și surorile și angajații de aici, personalul care lucrează, care sunt mamele copiilor, îmi spuneau că se bucurau atât de mult când eu intram în joacă cu copiii. Pentru că este vorba și de o imagine paternă de care au nevoie și acești copii”, gândește părintele. În spate e icoana cu scena Nașterii.

Canapeaua de vis-à-vis e cufundată în liniște. Patru fetițe de-o șchioapă, nici una mai mare de patru ani, stau așezate la rând, ca niște păpuși pe un raft. Dacă n-ar clipi din când în când, parcă nici nu ți-ai da seama că sunt vii. Codițe, fundițe și volănașe se amestecă pe brațele uneia dintre angajate. Apoi muzică veselă se aude pe fundal și micuțele chicotesc. Cătălina dansează.

Doar câteva minute de tăcere mai trec până când fetițele încep să se agite. Bebelușul de jucărie începe să treacă de la una la celaltă și fiecare vrea să-mi arate ceva: ba cum îl leagănă, ba cum îi fac codițe, ba ce rochiță colorată are. Între timp, părintele Francisc discută cu Dănuț: „Noi suntem bărbați, să ne jucăm ca bărbații”. Fac „avionul” și băiatul ajunge sus de tot, până aproape de tavan. Întinde mânuțele spre niște ornamente agățate de lustră și râde. Cum reușește părintele Francisc să le aducă fericirea?

„Nu pentru că mă strâmb în fața lor. Nu știu, cu copiii probabil e lucrul cel mai greu, să te relaționezi cu copiii. Dar știu că, dacă reușești să intri în inima unui copil, e foarte ușor să intri și în inima unui adult. Cum reușesc să-l transmit pe Dumnezeu unui copil? Nu voi reuși, nici nu voi avea pretenția, dar fața umană, adică Dumnezeu să fie prezent într-un om, ei nu vor ști că este Dumnezeu, dar bunătatea este universală. Iubirea, gingășia, gesturile simple de tandrețe…nu știu să-mi explic„, încearcă părintele Francisc să definească într-un fel legătura atât de naturală pe care o stabilește aproape intantaneu cu micuții de la Singureni.

Nici nu trebuie să explice prea multe, pentru că e foarte clar că nu se dă în lături de la nimic, ca să-i facă pe cei mici să chicotească zgomotos. Ghidușiile pe care le face îi distrează pe copii. Îi ține în brațe, îi aruncă sus de tot, apoi îi prinde doar ca să-i mai arunce o dată. Îi gâdilă, îi învârtește și le turtește năsucurile mici. Îi face fericiți.

Fericirea adevărată este „ca o breșă în cer”

Părintele Francisc pare întotdeauna așa de bucuros. Cum crede el că arată fericirea adevărată? „Simplă. Simplă și atât de profundă”, spune el. „Chiar dacă nu este numită sau nu este teoretizată, trebuie să fie ca o legătură cu cerul, ca o breșă în cer. Atunci, prin gesturi simple, atât de umane, în care nu transmit doar un aspect orizontal, nu încerc să rezolv doar problemele de hrană ale unui copil, ci prin afecțiune, prin grijă, prin umanitate… Orice om dacă prin seninătate nu devine oglindă… Căci, de altfel, suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și noi suntem chemați să-l reprezentăm prin viața noastră, pe Dumnezeu pe pământ.”

În casa luminoasă de la Singureni, plină ochi cu jucării și decorațiuni de Crăciun micuții învață totul. Să scrie, să citească, să se pregătească pentru viață, dar, mai ales, învață să simtă bucuria, să o împartă și să trăiască frumos.

„Aseară, pentru că am fost și aseară aici la Singureni, am celebrat Liturghia, am intrat în casele copiilor, primul lucru pe care mi l-au arătat, arătându-mi pe sus cum sunt deja ornamentate casele, semnele sărbătorii Crăciunului, grija pe care o pun: „Ai văzut, ai văzut, ai văzut?”. Deja lucrurile acestea se simt și se văd semnele sărbătorii Crăciunului pe chipul lor, dorința cadourilor, atenția, așteptarea”, își amintește părintele Francisc gesticulând cu degetul în aer, așa cum făceau, probabil, și copiii.

Cei mai mari dintre copiii de la Singureni poate știu deja să facă diferența între fericire și tristețe, dar unii abia acum învață ce înseamnă să trăiești. Mihaela are opt luni și un chip de zână. Piele albă ca pâlcurile de nori vara, ochi albaștri care scotocesc jucăuși în toate direcțiile și un căpșor rotund cu câteva fire de păr blond. Tocmai își făcuse somnul de dupa-amiază și era sprintenă ca un licurici. Nu vorbește încă, dar citești în privirea ei cât e de uimită că e atâta lume străină lângă covorul ei de joacă. Apucă jucăriile în mâinile mici, le mai duce și la gură câteodată, și râde. A ajuns la Bambini in Emergentza în septembrie și asta înseamnă pentru ea „acasă”.

Părintele Francisc încă se distrează cu cei mici. Nu pare obosit, dimpotrivă, pare că energia sa e și mai puternică de când am ajuns. Pe toți îi înalță sus, spre tavan, îi gâdilă și îi face să râdă în hohote. Îi învață să viseze. La ieșire, lângă ușa înaltă, o fetiță cu părul tot numai inelușe mă strânge în brațe: „Nu pleca, nu pleca!”.

Singureni. Atât este de tristă potrivirea între numele acestui sat și fudația Bambini in Emergentza. Și, în același timp, e o contradicție așa de mare, pentru că surorile și angajații nu îi lasă pe micuți să știe cum e să fii singur. Dacă ar avea puterea să dea alt nume acestei comune, părintele Francisc nu i-ar schimba nici o literă. Nu „numele la intrare trebuie schimbat, ci realitatea fiecărei familii”, spune preotul după ce se amuză de așa o întrebare năstrușnică.

„Pentru că, în fond, fiecare dintre noi avem acel sat numit Singureni în inima noastră. Sunt momente, pot fi ani, poate fi o viață întreagă. (…) Îmi doresc și eu prin ceea ce fac, printr-o prezență relativ scurtă aici, ori de câte ori trec, să aduc cu mine, pe chipul meu, în gesturile mele, prin cuvinte și atitudini, imaginea de familie, ca nimeni să nu fie singur și fiecare să se simtă primit, acceptat, înțeles și iertat.”