„Pe noi ne cunosc și muștele”. Povești neștiute cu Ploieșteanu și Gigantu`, lăutarii care le cântă amintirile românilor

Interviuri realizate de Simona Tudorache

Costum bleumarin, batistă roșie la rever, freză impecabilă, așa mă întâmpină Nelu Ploieșteanu. Suntem într-un restaurant bucureștean și seara abia începe. Alegem o masă retrasă. Nu lasă atmosfera să devină anostă. Spune rapid o glumă bună, îmi vorbește de femeile care i-au cotrobăit prin suflet. Jonglează cu vorbele. E într-o formă de zile mari. Pare că a luat totul de la viață, dar nu i-a dat cât ar fi vrut. Amintirile îl copleșesc, sudează țigară de la țigară. E modest, dar are conștiința propriei valori: „Pe noi ne cunosc și muștele”, vorba lui Gigantu’. Râdem cu poftă, despre tot și despre toate. Am impresia că îl ascult pe Frank Sinatra cântând piesa My Way, dar aici e vorba despre alt drum, al lui nea Nelu.

„Orice om e actor câteodată. Oamenii triști sunt cei mai buni comici. Chaplin se lupta cu tristețea în spatele reflectoarelor, iar pe scenă se schimba total, așa suntem și noi”, îmi mărturisește Ploieșteanu. Pare că în spatele zâmbetului șăgalnic duce o povară, dar evită să vorbească despre asta. Aruncă glumă după glumă. Mă transform într-un martor tăcut al aventurii vieții lui. „M-am născut într-o familie nevoiașă. Părinții mei erau tot muzicieni și am moștenit această pasiune de la ei. Am învățat să cânt la acordeon pe prispă. Eram patru copii, tatăl meu câștiga cam 500, 600 de lei la o nuntă și din ăia trăiam. Eram săraci, dar fericiți, împărțeam totul”, îmi spune Ploieșteanu cu o dezinvoltură caracteristică doar celor înzestrați.

„Nu am avut parte de iubiri nebunești”

Deși a cântat toată viață despre inimă, faimosul lăutar recunoaște că nu a iubit niciodată cu patos. „Femeile cedează astăzi mult prea ușor. Și-au pierdut inocența de altădată. Acum nu mă mai îndrăgostesc nici de Regina Angliei, dar nici pentru soția mea nu am avut sentimente profunde. Ne-am întâlnit, ne-am înțeles și ne-am luat, așa era pe vremuri. Suntem de 35 de ani împreună, dar nu aș putea să spun că o cunosc. Muzica te sensibilizează, te face alt om. Și viața o simți altfel. E greu să găseștio persoană care să te înțeleagă. Ce-i drept, eu sunt o fire melancolică, soția meaare o cu totul altă personalitate. Noi nu am divorțat, dar nu mai suntem împreună. Au fost și momente minunate în cei 35 de ani, dar, la un moment dat, ne-am îndepărtat unul de celălalt. Soția mea și-a dedicat timpul copilului nostru, Mihăiță, care e paralizat. El e îngerul nostru”.

2.000 de euro pentru o oră de senzație

Le-a cântat mai marilor țării, dar nu poate uita întâlnirile cu Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. „Viața mea nu a mai fost la fel după plecarea lor. Ne-am cunoscut într-un restaurant. Începusem să le cânt romanțe. Atunci, Dinică mi-a spus scurt: >”. După acest episod, cei trei au rămas prieteni, iar doi ani mai târziu au scos și un album împreună.

Le-a zis cu foc la vreme de bucurie, dar și când amărăciunea îi pârjolea sufletul. ”Am cântat și când a murit mama și când l-am pierdut pe fratele meu. În ziua când a murit fratele meu am plecat la o nuntă cu Maria Cârneci. Când ea își făcea programul, eu stăteam și plângeam, după mă urcam și continuam. Nu puteam să-i stric miresei cea mai frumoasă zi. La sfârșitul recitalului, cineva îmi spune: >. Mi-au dat lacrimile și i-am mărturisit: >. Nu m-a crezut, așa că a mers cu mine, a văzut, a rămas impresionat și mi-a dat 1.500 de dolari pentru înmormântare”.

Privește în urmă cu resemnare, ar fi putut avea succes și peste hotare, dar fobia de avion l-a împiedicat să străbată și alte înălțimi. „Am fost invitat în Helsinki pentru un concert cu Emir Kusturica, pe care îl cunoscusem în România. Urma un turneu în America de Sud, dar nu am putut să plec. Mi-e teamă de avion”.

Când vine vorba de bani, Ploieșteanu recunoaște că nici nu i-au lipsit, dar nici nu l-au dat afară din casă. Artistul și cei patru membri ai tarafului său câștigă 2.000 de euro pentru o oră de recital. „Cu ajutorul acestor bani le-am făcut un rost copiilor, am patru fete și un băiat, iar eu mi-am cumpărat o casă la munte. Se poate trăi bine din muzica lăutărească. Eu am fost un lăutar cu șansă. Am cântat în case mari și am fost iubit întotdeauna. EmirKusturica a venit la restaurantul la care cântam, m-a ascultat și a ținut să mă răsplătească cu 800 de mărci”, spune el pentru Gândul.

Nicu Gigantu’: „Am învins moartea!”

„Doi ochi negri eu am iubit/ Și niciodată nu pot să-i mai uit/ Nu am pe nimeni, pe nimenea”… Ce suflet nu s-a lăsat „clintit” la auzul acestor versuri? Dar ce poveste se ascunde în spatele lor? La asta mă gândeam în timp ce grăbeam pasul către cârciumioara de oraș, unde aveam să îl descopăr pe Nicu Gigantu’.

Mă impresionează cu statura lui impozantă. Are 1,90. Pare un om umblat prin lume și prin viață. Îmi mărturisește că în tinerețe i se spunea Făt- Frumos.Mie îmi amintește de Rock Hudson în filmul „Uriașul”. Îi admir costumul scump care nu are nici măcar o cută. Îmi surprinde privirea și mă lămurește. „Tatăl meu a fost un om elegant. Mama nu i-a călcat niciodată o cămașă sau un pantalon. Am preluat de la el povestea asta și mi-a prins foarte bine asta”.

Nu are bijuterii extravagante, poartă doar un ceas de firmă, ca un semn discret al trecerii timpului, un timp care pare că a trecut în favoarea lui. Aflu că a plecat la drum cu sărăcia, dar a ajuns să-i fredoneze piese de dor împăratului Japoniei.

Să-și fi schimbat o dată cu numele și soarta? Cine poate ști? „Mie mi se spunea Nicu Constantin și eram deseori confundat cu actorul. Până când, într-o zi, cineva mi-a spus Gigantu”, și așa a rămas”, spune artistul. Orele trec neobservate. Aflu ce înseamnă, cu adevărat, un țigan de mătase, dar descopăr, în primul rând, un om.

În copilărie nu avea nici măcar bani de haine, la 20 de ani își dorea o Dacie, iar după anii 90 conducea un Mercedes, cam așa au curs anii unui lăutar gigant. „Am avut o viață extraordinară. Grea, dar frumoasă”, îmi mărturisește lăutarul, și ne cufundăm în povești. Despre inocența acelor începuturi, Gigantu” ar putea povesti o viață. „Mă trag dintr-o familie de lăutari. Noi am fost cinci frați și am pornit de mici pe drumul acesta muzical. Nu fac parte dintr-o familie bogată, pluteam, dar reușeam să ne menținem la suprafață. Atunci nu era nici curent electric, se cânta la lampă, nu exista amplificator, trebuia să te țină vocea”. Din banii pe care părinții săi îi câștigau la o nuntă, cele șapte suflete trăiau două săptămâni. „Leul era mic, dar avea valoare. Cu îmbrăcămintea era mai greu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, când nu aveam ce să îmbrăcăm, mama și-a transformat cel mai frumos pardesiu în două perechi de pantaloni pentru mine și fratele meu”.

Ambiția îl copleșește.Talentul îi dă ghes și muzica se cuibărește în sufletul sau încă din copilărie, iar soarta pare să îi deschidă noi uși. „Am început să cânt la zece ani.Știu că aveam o căciulă mare, un acordeon cu 12 bași și cântam pe masă, ca sa captez atenția. Cu primii bani agonisiți am mers la film, era intrarea 50 de bani, iar cu alți 50 mi-am cumpărat două înghețate”. În clasa a șaptea, lăutarul era nelipsit de la nunțile din câteva comune. „În perioada sărbătorilor câștigam cei mai mulți bani. Într-un an am ajuns să strâng 113 lei, am mers la magazin și mi-am luat prima pereche de pantofi de lux. Mă culcam cu gândul la ei, iar dimineața mă trezeam și îi luam la lustruit”, spune el.

La 14 ani își ia viața în propriile mâini și pleacă de acasă. Se mută în Voluntari, la un unchi, și începe să cânte în cârciumi. Strânge câte 50 de lei pe săptămână, dar nu-și satisface niciun capriciu, își plătește chiria și își ajută familia. „Acum îmi venise mie rândul să îi susțin”, îmi mărturisește Gigantu”. După ce studiază la Școala Populară de Artă, lăutarul pleacă în armată, dar are noroc și glasul său e remarcat de câțiva superiori. Devine, astfel, nelipsit de la seratele oficiale, ba chiar prinde câteva recepții și la Ceaușescu. O amintire îl leagă și astăzi de băiatul fostui demnitar. „În ’95 cântam într-un restaurant, „Am avut mamă și tată și m-au părăsit o dată”. A venit Nicu Ceaușescu, a ascultat piesa și a început să plângă”.

„Cobori, Doamne, pe pământ!”

Trăiește intens, dar obstacolele nu îl ocolesc. Marele cutremur din ’77 îl prinde pe scenă. Avea 27 de ani și nu își îndeplinise încă niciun vis, dar viața îi mai oferă o șansă, scapă cu viață. „La 21.20 eram în program. Ion Lăceanu cânta piesa „Cobori, Doamne, pe pământ!”. Cineva a strigat „Cutremur!” și am fugit pe unde am apucat, eu am nimerit pe linia de tramvai. Pământul și spitalul Colentina dansau. Mi-a zburat și ceasul de la mână, dar am fost fericit că am învins moartea. Filmul ăsta nu îl voi putea uita vreodată”, spune el.

Curând, ajunge la un alt standard de viață. Face turnee cu orchestra lui Radu Simion în Spania, Germania etc. În 84, după un concert, prinde un contract și încearcă să-și clădească o viață în Germania. E trădat însă de cel mai bun prieten, Radu Simion, care le declară autorităților că a fugit și a depus azil politict. E nevoit să se întoarcă în țară. Nu mai reușește să plece, i se pun piedici la fiecare pas. Depune memorii peste memorii. După un an, primește viză și pleacă în Germania. Își petrece următorii cinci ani în Germania și America, dar nu poate sta departe de mirajul locurilor natale. Nu își dorește să fie fericit în nefericire, așa că se reîntoarce acasă.

Iubiri pierdute, amoruri regăsite

Se spune că iubirea te poate ridica sau nimici. Nicu Gigantu” s-a luptat cu tentațiile vremii, dar a reușit să le învingă. În tinerețe iubește cu foc doi ochi negri, dar îi pierde. Suferă din dragoste, dar nu se abate de la drumul pe care pornise. „Am crescut împreună. O divinizam. Era mai frumoasă ca un tablou de Rembrandt. I-am purtat o mare dragoste, dar distanța ne-a despărțit”,îmi mărturisește, cu regret, Gigantu”.După câtevaamoruri pasagere, artistul o cunoaște, la o serată, pe Valy, femeia care îl readuce pe linia de plutire și îi rămâne aproape 40 de ani. „Deși eu sunt rrom și ea e romancă, nu ne-am luptat cu prejudecățile, familia ne-a înțeles”.

La 35 de ani, Nicu Gigantu are parte de cea mai frumoasă întâmplare a vieții sale: devine tată. Alex are astăzi 28 de ani și e tenor. „Cântă și muzică clasică, și muzică pop, a terminat două facultăți, e marea mea realizare și un muzician desăvârșit”, concluzionează legendarul lăutar.