Povestea primului antrenor de tenis în scaun cu rotile din România. Ciprian Anton: „Uneori mă bucur pentru tot ce mi s-a întâmplat, pentru că acum văd totul altfel”

„Sunt o fire pozitivă și cred că acest accident nefericit mi-a schimbat viața, în bine. Uneori mă bucur pentru tot ce mi s-a întâmplat, pentru că acum văd totul altfel. Am avut ocazia să cunosc oameni absolut minunați de la care am învățat multe lucruri bune”, își începe Ciprian Anton confesiunea, poate una de neînțeles pentru pesimiștii din noi.

Ochii lui luminoși nu trădează nimic din suferința cu care s-a luptat. Pentru că astăzi, Ciprian crede că a câștigat cel mai important meci, acela cu el însuși. „Sunt primul antrenor de tenis în scaun rulant de la noi din țară și mă bucur tare mult atunci când pot să împărtășesc și altor copii din experiența mea sportivă. Înainte de accident nu mai jucasem tenis niciodată și nu cred că aș fi ajuns vreodată să îl practic la acest nivel”, spune el, rememorând parcă acel film sumbru în care bucuria de la început se transformă pe parcurs într-o cursă cu timpul și cu soarta.

Totul a început în dimineața zilei de 19 martie 2003

Pornise la drum cu multe visuri, dar, într-un moment nefast, totul s-a detrămat. După câțiva ani petrecuți alături de tatăl lui în străinătate, Ciprian revine în țară și se angajează la o firmă de construcții. „În dimineața zilei de 19 martie 2003, mă aflam pe acoperișul unei hale împreună cu tatăl meu și cu echipa de muncitori. Deodată, acel acoperiș cedează sub picioarele mele și cad în gol, exact pe spate, de la o înălțime de aproximativ șase metri”. Viața i se schimbă radical. După drumuri de la un spital la altul și luni de spitalizare, deznodământul avea să fie unul crunt: era condamnat la o viață pe două roți.

„Imediat după instalarea unui traumatism vertebral sau a unei afecțiuni la nivelul măduvei spinării, viața pe roți devine un calvar, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru familia și prietenii acestuia. Se întâmplă să te trezești într-o situație greu de administrat, situație în care toată lumea din jurul tău este alarmată și speriată de noua condiție. Din păcate, în perioada spitalizării, ai minimum de informații de la doctori și speri în fiecare zi să te simți mai bine și să pleci acasă. Șocul mare este atunci când un doctor bătrân, și plictisit de meseria pe care o practică, vine în vizită la pacient și îl anunță că nu va mai putea să meargă niciodată. E dureros să afli că nu îți vei mai mișca picioarele”, spune el.

A trecut cu greu peste acest episod, dar familia și prietenii l-au vegheat și i-au dat forța de a merge mai departe.

„Întotdeauna am crezut că noi, oamenii, suntem capabili să facem lucruri extraordinare atunci când suntem scoși din sfera noastră de confort și trebuie, mai mult sau mai puțin, să ne adaptăm din mers diferitelor situații ivite. Imediat după ce am reușit să stau singur la marginea patului, am început un program de recuperare kinetoterapeutic ca să redevin independent. Asta înseamna că reușeam să mănănc singur, să mă spăl și să împing roțile scaunului rulant pe coridorul spitalului”, povestește Ciprian pentru Gândul.

Lupta era însă abia la început. Imediat după accidentul suferit și după perioada de spitalizare, Ciprian a ajuns acasă și a dat piept cu cruda realitate. „Nu îmi venea să cred că eu, Ciprian Anton, practicant de judo, un tip sociabil și îndrăgit de vecini, îmi voi petrece restul vieții într-un scaun rulant mai mare decât mine și că voi avea în permanență nevoie de însoțitori și ajutor pentru a mă spăla, pentru a mânca sau pentru a urca treptele la bloc până la etajul trei”, își amintește sportivul.

Timp de doi ani a stat numai în casă: „Făceam exerciții după programul pe care îl aveam atunci când eram o persoană validă și plecam la serviciu. Mă așezam pe salteaua de lucru la ora 9.00, la ora 12.00 făceam pauză de masă, iar de la ora 13.00 până la 17.00 treceam la exerciții de recuperare”.

Se temea că oamenii îl vor compătimi, așa că refuza să îi întâlnească, asta până într-o seară. „Am ieșit la o plimbare prin oraș împreună cu fratele meu și ne-am întâlnit cu un prieten, care m-a invitat să bem o bere. Am fost plăcut surprins de atitudinea lui. În acea perioadă îmi era rușine și eram extrem de complexat de situația în care mă aflam”, mărturisește jucătorul de tenis.

Treptat, Ciprian a realizat că nu poate lăsa timpul să treacă pe lângă el și a evaluat opțiunile pe care le avea. „În perioada în care eram spitalizat, primisem vizita unei echipe formată din doi utilizatori de scaun rulant, o fată și un băiat. Aceștia erau voluntari în cadrul fundației Motivation, care, la acea vreme, avea sediul în Bragadiru. Ei aveau rolul de a vizita în spital persoane proaspăt accidentate, pe care, ulterior, să le învețe cum să redevină independente. La fel au procedat și în cazul meu. Mai mult decât atât, mi-au propus să particip la un stagiu de recuperare, ce avea să se desfășoare chiar în incinta fundației. Eram invitat să locuiesc în acea casă perfect adaptată nevoilor noastre, fără însoțitor și alături de alte șase persoane. În 2005 am ajuns la Motivation pentru două săptămâni, timp în care am efectuat recuperare kinetoterapeutică, dar și exerciții de recuperare activă. Asta însemna că, într-un timp relativ scurt, aveam să învăț cum să utilizez scaunul rulant în diferite situații: echilibru pe două roți și depășirea obstacolelor, transferul de pe scaun pe saltea și înapoi, transferul în pat, pe fotoliu, cadă de baie sau toaletă”, explică sportivul.

Dacă până atunci uitase cum e să facă cumpărături, să socializeze, acum era nevoit să învețe, pentru el începea un nou drum, unul al încercărilor. „După foarte mult timp eram nevoit să îmi procur singur accesorii medicale, medicamente, uneori și alimente sau articole de igienă personală, așa că mergeam prin magazine și farmacii alături de alte persoane care utilizau scaunul rulant”. Pentru prima oară de la accident, Ciprian simțea că trăiește din nou.

„La începutul anului 2006 m-am întors la Motivation, de această dată în calitate de instructor de recuperare activă. Era cel mai minunat lucru care putea să mi se întâmple la acea vreme. Eram instruit să devin un exemplu pentru alte persoane care ultilizau fotoliul rulant și să le ajut să redevină independente. Pe lângă asta, învățam să practicăm diferite discipline sportive. În cadrul jocurilor naționale paralimpice am participat la probe ca: baschet, tenis de masă, tir cu arcul, aruncarea greutății, bocce, atletism și, puțin mai târziu, tenis”. Când nu se mai aștepta la alte suprize, soarta îl trimite la întâlnire cu o nouă pasiune. Participă, întâmplător, la câteva tabere de tenis pentru cei aflați în scaun cu rotile și nu mai poate lăsa racheta din mână: „Din momentul în care am lovit mingea de tenis, m-am îndrăgostit de acest sport. În 2007, împreună cu jucătorii fundației, am participat la un turneu balcanic în Bulgaria, a urmat apoi încă o deplare în Miskolc-Ungaria, dar și un turneu național organizat la București”.

Dorința de a câștiga nu-i dă pace, așa că, în 2008 revine acasă, caută un teren de tenis și începe să se pregătească pentru viitoarele competiții. ”Oamenii de aici au rămas mirați, nu știau că se poate juca tenis din scaun rulant. Nu mi-a fost ușor până să găsesc un partener de joc, dar, din acea perioadă, am început o frumoasă colaborare cu Comitetul Paralimpic Român. Finanțat de către aceștia, am plecat singur la mai multe turnee prin Europa. În clasamentul mondial, în 2013, din aproximativ 700 jucători, eu mă situam undeva pe locul 259 Ranking”, spune sportivul pentru Gândul.

Chiar dacă tratamentul medicamentos și programul de recuperare kinetoterapeutic este unul costisitor, Ciprian nu se plânge. Orele de recuperare îi dau speranțe. „Vreau să fiu într-o formă fizică bună pentru momentul când medicina va avansa atât de mult, încât îmi va repara buba de la spate”, mărturisește el.

Ciprian Anton beneficiază de bilete de tratament gratuit în diferite centre de recuperare din țară, timp de optsprezece zile pe an. În momentul de față, sportivul are o pensie de handicap, salariu de însoțitor și o indemnizație de la primărie, bani care depășesc ușor salariul minim pe economie. „Ne descurcăm exact așa cum se descurcă orice român care trăiește de pe o zi pe alta, în condițiile în care contribui la cheltuielile casei, conduc o mașină și îmi plătesc singur antrenamentele și deplasările de orice fel”, explică Ciprian care, în urmă cu câțiva ani, a înființat la Sfântul Gheorghe, împreună cu un prieten, și un club sportiv non-profit. „Clubul conține mai multe departamente destinate sportivilor valizi, dar și persoanelor cu dizabilități. Tot aici avem și departamentul paralimpic, unde practicăm tenis de masă și tenis de câmp adaptat”, își prezintă el realizarea.

„Îngrijește-te de sufletul tău ca și cum ai muri în fiecare zi”

Ciprian crede că un om care este iubit și apreciat poate să treacă peste orice surpriză pe care viața i-o rezervă. „Asta înseamnă că în permanență îi pasă cuiva de tine și de ceea ce ești. Nu există probleme la care să nu se găsească soluții rezonabile atunci când ești iubit. Îmi doresc să mă căsătoresc și să am copii. Cândva, sper să acord mai multă atenție acestui aspect. Am avut mai multe prietene în tot acest timp, probabil că nu au fost relațiile ideale pentru construirea unei căsnicii. Cert e că nu mă grăbesc nicăieri, dar am antenele întinse. Suntem dependenți de dragoste și atunci când nu o simțim, trebuie să o căutăm”, spune el cu optimism.

„Muncește în fiecare zi ca și cum nu ai muri niciodată. Și îngrijește-te de sufletul tău ca și cum ai muri în fiecare zi”, este deviza sa, a unui om care a învins moartea.

Astăzi, Ciprian visează să aibă oameni frumoși în jurul lui, să meargă la 10-12 turnee de tenis în fiecare an și să aibă propriul teren: „Dacă deja nu cer prea mult, m-aș duce înapoi în capul acestei liste și aș scrie, cu majuscule, că îmi doresc să merg din nou”.

Un material realizat de Simona TUDORACHE