Stephen Hawking: „Sunt MAI FERICIT ACUM decât înainte SĂ MĂ ÎMBOLNĂVESC”. Cum își trăiește viața fizicianul imobilizat într-un scaun cu rotile

În anii ’60, a explicat proprietățile găurilor negre, în 1973, a aplicat teoria relativității a lui Einstein în mecanica cuantică, în 1988, a scris o carte despre limitele universului, care s-a vândut în 10 milioane de exemplare și a fost pe lista bestsellerurilor timp de doi ani.

Cum a decurs interviul: întrebările i-au fost citite de-a lungul mai multor zile

Paralizat aproape în totalitate, Hawking poate „vorbi” doar printr-un simulator computerizat. Pe ecranul atașat scaunului său cu rotile se derulează cuvintele cele mai comune din limba engleză. Cu ajutorul mușchiului obrazului, fizicianul transmite ce cuvânt vrea să folosească. În acest mod construiește Stephen Hawking propoziții, pe care computerul le transformă în vocea metalizată atât de cunoscută fanilor fizicianului.

Este un proces epuizant și care consumă foarte mult timp. Totuși, este singurul mod în care Hawking rămâne conectat la lume: el conduce un centru de cercetare din Cambridge (Marea Britanie) și ține lecții deschise în toată lumea, din Franța până în Fiji.

Invitat în SUA pentru o astfel de lecție, el și-a făcut timp să acorde un interviu pentru New York Times. Întrebările au fost pregătite dinainte și trimise fiicei lui Hawking. Pentru a nu-și obosi tatăl – foarte slăbit de o altă boală, care era să-l ucidă în urmă cu doi ani -, Lucy (40 de ani) i-a citit întrebările de-a lungul mai multor zile. Apoi, jurnaliștii s-au întâlnit cu Hawking și au ascultat împreună răspunsurile înregistrate.

New York Times: Domnule Hawking, cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră?

Stephen Hawking: Mă trezesc și merg la biroul meu, unde lucrez cu studenții și colegii mei de la Universitatea Cambridge. Folosind e-mailul, comunic cu oamenii de știință din întreaga lume.

Evident, din cauza dizabilității mele, îmi trebuie asistență. Dar am încercat mereu să depășesc limitările condiției mele și să trăiesc viața din plin. Am călătorit în toată lumea, din Antarctica până la gravitație zero. (Pauză) Poate într-o zi voi ajunge și în spațiu.

Scrisori către alte forme de viață

NYT: Dacă ar fi să trimiteți un mesaj în spațiu, cum ar suna acesta?

SH: Am mai spus că nu ar fi o idee bună să contactăm extratereștrii, pentru că ar putea fi atât de avansați comparativ cu noi, încât civilizația noastră s-ar putea să nu supraviețuiască „experienței”.

Dar nu am niciun dubiu că, dacă am fi contactați de astfel de creaturi, am vrea să răspundem. Cred că este un test bun pentru tineri să încerce să compună scrisori către alte forme de viață, deoarece acest lucru le cere să se gândească la rasa umană și la planeta noastră ca un tot. E interesant să vezi cum ar defini un student cine suntem și ce am făcut.

Un documentar cu Stephen Hawking

„Nu îmi plâng de milă, pentru că alții o duc mult mai rău”

NYT: Nu vreau să vă jignesc, dar am citit opiniile mai multor experți care spun că dumneavoastră nu aveți cum să suferiți de ALS, pentru că vă descurcați mult prea bine pentru un pacient cu această boală. Cum comentați asemenea speculații?

SH: Poate nu am cea mai comună boală neuronală, care omoară în doi-trei ani. Cu siguranță m-a ajutat foarte mult că am o slujbă și că am fost îngrijit foarte bine.

Nu prea am multe lucruri pozitive de spus despre boala mea neuronală. Dar m-a învățat să nu îmi plâng de milă, pentru că alții o duc mult mai rău. Sunt mai fericit acum decât înainte să mă îmbolnăvesc. Sunt norocos că lucrez în fizica teoretică, unul dintre singurele domenii unde dizabilitatea nu este un handicap serios.

NYT: Băzându-vă pe experiența dumneavoastră, ce i-ați sfătui pe suferinzii de ALS?

SH: Sfatul meu ar fi să se concentreze pe lucruri pe care dizabilitatea nu îi împiedică să le facă. De asemenea, să nu regrete lucrurile cu care interferează boala.

„Marele accelerator de particule va atinge abia peste doi ani potențialul maxim„

NYT: Vă dezamăgește lipsa de rezultate a Marelui accelerator de particule (LHC)?

SH: E prea devreme să știm ce a descoperit LHC, abia peste doi ani va atinge potențialul maxim. Atunci, energia pe care o va atinge va fi de cinci ori mai mare decât a oricărui alt accelerator de particule.

Putem să ghicim ce vom afla, dar experiența ne arată că, de fiecare dată când studiem o arie nouă, descoperim lucruri la care nu ne așteptam. În acest punct devine fizica interesantă, pentru că învățăm ceva nou despre univers.

NYT: V-ați așteptat ca volumul dumneavoastră, „A brief history of time” („Scurtă istorie a timpului”), să aibă atât de mult succes?

SH: Nu mă așteptam să fie un bestseller. A fost prima mea carte cunoscută și a suscitat un interes enorm. Inițial, mulți oameni au considerat-o greu de înțeles. Astfel că am decis să scriu o nouă versiune, mai ușor de urmărit. Am introdus noi studii și am scos părțile mai tehnice.

Asta a rezultat într-o nouă carte, „A briefer history of time” („O și mai scurtă istorie a timpului”), care este mai accesibilă.

„Cei trei copii ai mei mi-au adus o bucurie imensă”

NYT: Ultimele luni, aici pe Pământ, au fost devastatoare. Ce impresie v-au lăsat cutremurele, revoluțiile și pericolul nuclear?

SH: Am fost în Japonia de foarte multe ori și oamenii de acolo m-au tratat cu multă ospitalitate de fiecare dată. Sunt mâhnit de ceea ce au pățit colegii și prietenii mei, care au suferit așa un eveniment catastrofal. Sper că se va face un efort internațional, pentru a ajuta Japonia să-și revină.

Noi, ca specie, am supraviețuit multor dezastre naturale și multor situații dificile, iar spiritul uman este capabil să reziste acestor nenorociri teribile.

NYT: Dacă ar fi posibil să călătoriți în timp, care este unicul moment la care v-ați întoarce?

SH: M-aș întoarce în 1967, când s-a născut primul meu copil, Robert. (n.r. este interesant că Hawking nu a ales un moment dinainte de boală. Primul său copil s-a născut la patru ani după ce fizicianul a fost diagnosticat cu ALS). Cei trei copii ai mei mi-au adus o bucurie imensă.