INTERVIU | Descoperirea impresionantă a cardiologului Gheorghe Cerin, după 15 ani de analiză a deceselor românilor din Italia: „Vârsta medie a decesului este de 48 de ani la emigranții români și de 79 de ani la italieni”

Povestea medicului român profund devotat meseriei și bolnavilor săi, stabilit de mulți ani în Italia, poate fi privită ca un model de altruism și generozitate. Dăruit cu har și cu iubire pentru oameni, dar mai ales cu un suflet mare de român, larg deschis conaționalilor din Italia, dr. Gheorghe Cerin este acel exemplu de medic care tratează corpul și sufletul bolnavului deopotrivă. “Un medic trebuie să se uite, desigur, la boală și bolnav, dar să nu uite niciodată de sufletul acestuia”, spune medicul Gheorghe Cerin, într-un interviu pentru Gândul.

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” vă prezintă oameni remarcabili, care au cunoscut excelența în diferite domenii, precum educație, cercetare, cinematografie, teatru, muzică, afaceri, informatică, administrație sau sport. Sunt oamenii deciși să își împlinească visurile și să își transforme speranțele în certitudini, ajungând să impresioneze și dincolo de granițele României.

De foarte mulți ani, dr. Cerin încearcă să salveze inimile pacienților cu cardiopatie și să le ofere o șansă la o viață mai bună și mai lungă. Face asta în Italia și în România.

Gheorghe Cerin are un parcurs profesional impresionant, cu câteva zeci de mii de pacienți cu cardiopatie înaintea operației pe cord deschis sau după intervenția chirurgicală. Este medic primar în cardiologie, doctor în științe medicale, membru al Societății Europene de Cardiologie și autorul al câtorva sute de lucrări în cardiologie, ecocardiografie și chirurgie cardiacă. A fost de mai multe ori medaliat și premiat și este Cavaler al Ordinului Sanitar, titlu acordat de președintele Klaus Iohannis.

Consideră profesia de medic o misiune: “Menirea medicului este aceea de a fi dedicat celor aflați în suferință”. Face asta de peste 40 de ani, dintre care aproape 30 dedicați chirurgiei cardiace. În prezent își desfășoară activitatea profesională atât în Italia, la Clinica San Gaudenzio din Novara, cât și în România.

În 2007-2008, preocupat de problemele de sănătate ale comunității românești din Italia, a făcut o prima analiză statistică a cauzelor de deces ale românilor stabiliți acolo, pe un număr de 519 decese.

Își împarte de mulți ani inima între România și Italia, pentru că simte că are ”o datorie nescrisă” față de sângele său de român, dar și pentru cei care l-au format și i-au pus în mâini această aleasă profesiune. Are în ultimii ani o mare pasiune pentru hrană, văzută ca o formă de tratament pentru bolile cardiovasculare și metabolice.

Ce v-a determinat să alegeți să studiați medicina și mai apoi cardiologia?

Eu ar fi trebuit să mă fac marinar, sau poate inginer agronom, conform tradiției locale și din familia mea lărgită de la Niculițel. Dar, printr-un joc al sorții, am ajuns la Medicină. Se intra însă tare greu la Medicină, era o selecție dură.

În facultate, am avut marea șansa să fiu studentul profesorului Mihai Anton, care avea o deschidere foarte largă și foarte solidă în medicina internă, dar iubea în mod deosebit cardiologia. De asemenea, am avut șansa să fiu elevul profesorilor Bruckner, tatăl și fiul, care aveau o mare pasiune pentru cardiologie.

Apoi, am avut șansa să fiu studentul profesorului Alexandru Câmpeanu, cardiolog pasionat de munca lui. Mentorul meu a fost însă profesorul Gherasim, un om deosebit de smerit, un adevărat maestru, un medic de medicină internă cu o viziune medicală holistică fără egal, dar și un cardiolog de înaltă ținută. Ca și neuitatul și eruditul domnul doctor Pârvu. Am crescut, de fapt, într-o clinică “cu doi profesori”, noi cei de la Clinica profesorului Gherasim. Dar și în Italia am avut șansa să cresc alături de maeștri de seamă: prof. Alessandro Frigiola, prof. Lorenzo Menicanti, Luigi Inglese ori Luigi De Ambroggi sau prof. Ugo Filippo Tesler.

”Destinul a făcut să întâlnesc pe parcursul vieții mele profesionale din România pe toți acești maeștri care m-au făcut să îndrăgesc cardiologia. Tot de la ei am învățat și apropierea și simbioza cu sufletul bolnavului. Modelele profesionale autentice se imprimă în plastilina ucenicilor acestora, ca să fie duse apoi mai departe de aceștia”.

Care credeți că este principala calitate a unui medic?

În teorie, competența tehnică. Dar noi, ființele umane, nu suntem doar niște piese asamblate împreună. Un medic trebuie să descopere unde s-a produs defecțiunea, evident, dar trebuie să se uite și la sufletul bolnavului. Eu, când văd un bolnav, spre exemplu, simt automat nevoia să rezonez cu acesta.

Cred că, în viață, suferința umană te maturizează, te transformă și te ajută să fii mai profund, mai înțelept, și să fii mai aproape de cel care este bolnav și suferă. Doar că partea aceasta emoțională, în actul medical, consumă timp, mult timp.

Aici se creează conflictul: incompatibilitatea dintre suportul emoțional ce trebuie oferit pacientului și volumul de muncă, sau de nevoia firească a medicului de a câștiga bani, într-o societate unde valoarea supremă este banul și nu smerenia.

Timpurile se schimbă. Eu am crescut lângă maeștri ai căror ochi se umezeau, la vizită, în fața suferinței umane. Am impresia că tinerii de azi nu prea mai sunt atât de empatici cu bolnavii lor. În trecut, maeștri mei, când veneau la vizita unui bolnav grav și suferind, aveau un mod anume de a îl atinge pe umăr sau pe creștetul capului. Acest lucru ajută la vindecare.

Cum ați ajuns să vă stabiliți în Italia?

Eu nu mi-am programat vreodată să plec din România. În Italia am plecat în 1992, cu o bursă de studiu în cardiologie. Candidau 40 de medici și au fost selectați în final doi: un cardiolog și un chirurg cardiac.

La Milano, am început lucrarea de doctorat, iar apoi, doi ani la rând, a trebuit să revin câteva luni pe an să urmăresc evoluția acelor 120 de bolnavi cu infarct luați în studiu.

Dar în 1994, la ultimul stagiu la Spitalul San Donato din Milano, mi s-a propus să mai rămân pentru un an. Trebuia să înlocuiesc o colegă care pleca pentru un an într-o misiune umanitară în Mozambic. Cu aprobarea stimatului meu maestru de atunci, profesorul Gherasim, de la Spitalul Universitar București, am mai rămas la Milano încă un an.

Cu mintea mea de atunci, însă, am decis ca în acel an să îmi recunosc și titlul de medic în Italia. Ce an de pomină pentru mine! Ziua – muncă din greu în spital -, seara – o ora de bicicletă, zilnic -. Și pe ploaie, pe ger sau ninsoare! Fără derogare! Noaptea – la studiat până după miezul nopții -. Într-un an, reușeam să trec toate examenele de anul șase, să îmi scriu teza, să o susțin cu brio și să trec de examenul de diplomă.

La 40 de ani aveam pentru a doua oară în viață titlul de medic la Facultatea de Medicină din Milano. Wow! După câteva luni de medic stagiar, treceam cu succes și de examenul pentru dreptul de practică. Mă simțeam un învingător.

Surpriza a venit însă la final. Deoarece eu nu m-am putut înscrie în sindicatul medicilor, pentru că nu aveam cetățenia italiană. Am aflat acest detaliu „minor” abia la final.

În Italia acelor ani, un medic străin, chiar și din Europa, pentru a fi recunoscut oficial în sistemul lor sanitar, trebuia să fie, de principiu, cetățean italian. Chiar dacă aveai o diplomă de medic obținută regulamentar în Italia. Și înscrierea mea a fost, astfel, refuzată.

Necazul a fost însă dublu, pentru că sistemul fiscal italian scutește medicii de plata TVA. Nefiind înscris, însă, în Colegiul Medicilor din Milano, am devenit în mod formal evazionist fiscal și trebuia să plătesc retroactiv TVA-ul. Cum să plec din Italia ca evazionist fiscal?! Aș fi rămas pe „lista neagră” din toată Europa, și asta pe nedrept. Dar nici banii nu-i mai avem, să plătesc acel nefast TVA.

Singura soluție posibilă a fost să dau în judecată Ministerul Sănătății. Într-un final, am câștigat, după trei ani de procese. Apoi am rămas în Italia, pentru că locul meu de muncă de la Spitalul Universitar, pentru care muncisem atât de mult, nu mai era. Dintr-o capcană birocratică, am ajuns să fiu “un emigrant fără voie”.

Ați ales să faceți naveta între România și Italia. Ce v-a determinat să faceți asta?

Am operat ani de zile în Italia bolnavi români pe cord deschis, și la Milano ca și la Novara. La un moment dat, când societatea românească a ajuns la o anumită bunăstare, am primit din partea celor care veneau la operație invitația de a construi un spital în România. Le-am răspuns însă că pentru a face un spital performant, nu este suficient să ai doar un medic profesionist și că un spital este o mașinărie foarte complexă.

Cu timpul, invitațiile s-au înmulțit, așa că într-o bună zi, prin anul 2006, i-am propus domnului Michelangelo De Salvo să facă dânsul acest lucru. Dumnealui a crezut în acest proiect și în anul 2010 începea la București construcția Spitalului Monza, care devenea operațional în 2012. O investiție de 50 milioane de euro. Eu sunt astăzi ferm convins că Spitalul Monza este o structură spitalicească competentă, cu nivel profesional european. Și spun asta dezbrăcat de orice subiectivism! Este, cu siguranță, un spital de talie europeană.

Ce atitudine credeți că au românii din Italia față de starea lor de sănătate?

Știm că stilul de viață are o foarte strânsă legătură cu starea noastră de sănătate. Iar sănătatea mea, ca emigrant, este capitalul meu cel mai prețios. Calitatea vieții unui imigrant nu poate fi desigur aceeași cu a unui rezident din țara respectivă. Cum să nu adormi la volan când ai două servicii și muncești din zori și până noaptea târziu? Așa cred eu că se explicau cele 50% din decesele românilor emigranți prin accidente de circulație și de muncă, la doar 35 de ani.

Ceea ce am analizat eu referitor la decesele românilor din Italia se poate aplica cu siguranță și altor imigranți: albanezi, marocani, moldoveni sau ucraineni, pentru că la nivel de sistem, toată emigrația planetară reprezintă prin definiție un grup social foarte vulnerabil.

Decesele românilor din Italia, analizate pe parcursul a 15 ani de zile

Ați avut recent un eveniment online dedicat românilor din diaspora. De ce acordați o atenție atât de mare analizei acestor decese?

Pentru că ele reprezintă oglinda bolilor grave din colectivitatea celor 1,2 milione de români care trăiesc azi oficial în Italia. Dacă cineva ar dori să îmbunătățească starea lor de sănătate, ar putea pleca de aici.

Am vrut apoi să verificăm dacă prima noastră analiză statistică privind cauzele de deces ale emigranților români din perioada 2007-2008, făcută atunci mai în pripă, cu sprijinul consulatelor din Milano, Torino și Roma, se confirma sau nu.

Anul acesta, cu sprijinul foarte susținut primit din partea domnului ambasador George Bologan, am reușit într-un final să obținem de la ISTAT Italia datele statistice a 15.984 de români decedați în Italia, în perioada 2004-2018. Pe cauze de deces (European Short List), pe categorii de vârstă și sexe. Apoi am comparat aceste decese cu cele ale 8.834.727 persoane decedate în aceeași perioadă în Italia. Iar mai apoi, cu sprijinul domnului prof. Dan Gaiță din Timișoara și a doamnei prof. Cucu de la INS România – cărora le mulțumesc încă o dată și pe această cale -, am primit aceleași date și pentru 3.863.241 de români, decedați în România, în aceeași perioadă. Nu este deloc ușor însă să compari între ele aceste trei grupe: sunt prea diferite între ele.

În orice caz, aș remarca faptul că vârsta medie a emigranților români din Italia (1,2 milioane de rezidenți oficiali) este una tânără, de circa 31-32 de ani, față de vârstă medie a românilor din România, care este de circa 40 de ani și față de 45 de ani, vârsta medie a locuitorilor italieni.

Dacă ne uităm la vârsta medie a celor care au decedat în acești 15 ani, este de 48 de ani la emigranții români din Italia, de 71 de ani la românii decedați acasă și de 79 de ani la decedații din Italia. Primul grup analizat de noi în perioada 2007-2008 de 519 decedați, avea o vârstă medie de deces de 40,18±17,43, față de cei 48 de ani, media de vârstă a emigranților români pe 15 ani. Nu eram foarte departe de adevăr.

În 2007, rezulta că aproape 25% din decesele emigranților români din Italia erau prin boli cardiovasculare și/sau accidente vasculare cerebrale, dar ceea ce era și mai trist și îngrijorător era că vârsta medie de deces a acestor bolnavi era de numai 44 ani!

Este o adevărată dramă umană să te prăpădești de infarct sau ictus la 44 de ani și să lași pe drumuri copiii în Italia, dar și părinții în România.

Tot atunci s-a văzut că 60% din decesele emigranților români în Italia erau prin accidente de circulație, feroviare și/sau de muncă, ori prin moarte violentă, la o vârstă medie de doar 35 de ani.

Altă dramă, și mai cruntă decât prima: circa 85% din decesele emigranților români din Italia de atunci țineau de stilul de viață. Or, stilul de viață poate fi schimbat.

Dacă decesul în sine este oglinda bolilor care afectează un grup social, atunci aceste cifre ne arată că stilul de viață și starea de sănătate ale românilor din Italia aveau și au și în prezent o nevoie stringentă de sprijin și de schimbare.

Analiza statistică pe 15 ani arată că bolile cardiovasculare ucid încă 20,15% din emigranții români din Italia, față de 23,4%, cât găsisem noi la prima evaluare din 2007.

Să nu uităm însă că vorbim de un grup social care are o vârstă medie de doar 32 de ani! Românii din România decedează prin boli cardiovasculare într-un procent impresionant, de aproximativ 60%, la un grup social cu o vârstă medie de 40 de ani. Iar italienii, grupul social cu vârsta medie cea mai mare – 45 de ani -, se prăpădesc prin boli cardiovasculare într-un procent mult mai mic, 38% circa.

Vârsta medie a deceselor prin infarct în Italia este de 83 de ani, față de doar 55 de ani pentru emigranții români. Cum vedem, avem aproape 30 de ani diferență, subliniază medicul român.

Ce s-a întâmplat cu decesele prin accidente de circulație, spre exemplu?

Decesele de cauze externă – prin traumatisme și intoxicații (cum apar în European Short List) s-au redus de la 60% în 2007 la o medie de 26%, dar vârsta medie de deces a românilor din Italia rămâne tot 35 de ani.

Prevalența lor în grupul decedaților italieni și al românilor de acasă este de circa 4% , iar vârsta medie de deces a italienilor este de aproape 70 de ani. În statistica ISTAT se constată însă o scădere progresivă a prevalenței în cei 15 ani: de la 43% în 2004-2009 lent descrescător la 15% în 2013-2018. Nu scade vârsta medie însă. Cred că românii din Italia trebuie să știe asta!

Noi, ca medici – avem aici o Asociație a Medicilor Români din Italia -, ne-am pus problema cum să intrăm în contact cu conaționalii noștri și să îi informăm despre asta, pe de o parte, dar să îi și sensibilizăm pentru a schimba stilul de viață și de hrană.

De aceea, de mai mulți ani, ne-am unit forțele cu biserica. Avem astăzi în Italia în jur de 300 de biserici ortodoxe. De mai mulți ani mergem duminică în biserica și după slujbă le vorbim oamenilor despre relația dintre hrană și bolile metabolice și cardiovasculare. Facem conferințe pe care cu greu le putem întrerupe după două ore de discuții aprinse. Lumea este atentă și foarte receptivă.

Odată cu apariția pandemiei, însă, nu s-a mai putut face asta. De aceea, cu ajutorul Episcopiei Ortodoxe Române în Italia, a Presfințitului Părinte Siluan și a vicarului acestuia, Preasfințitul Atanasie, al Ambasadei României în Italia și al Consulatului din Milano, am organizat acest eveniment online adresat românilor din Italia.

Cum ați ajuns să vă ocupați dumneavoastră, un cardiolog, de diete?

Vedeți, arterele noastre se “ruginesc” doar atunci când proprietățile sângelui meu și al dumneavoastră nu mai sunt cele “standard”. Acest standard presupune un nivel foarte bine prestabilit de colesterol, trigliceride, de glucoză sau de acid uric în sânge. Când acești parametri cresc, mașina umană ne atenționează că avem o problemă de carburație și că trebuie revăzute schimburile exterioare de energie, adică hrana.

De aceea eu încerc să sensibilizez oamenii și să le propun un stil de hrană ceva-ceva mai apropiat de modelul nostru ancestral de alimentație.

Cum adică ar trebui să mâncăm? Și de ce credeți că ar fi cazul să ne schimbăm stilul de alimentație din prezent?

Pentru că obezitatea a devenit peste tot în lume – inclusiv în țările unde hrana lipsește – o boală epidemică la adulți, iar ceea ce este și mai grav, și la copii. Ca să nu mai vorbim de sindromul metabolic. Este evident că ceva din stilul nostru actual de hrană nu funcționează.

Nu este timpul să intrăm în detalii acum. Legat de hrană, după mulți ani de încercări și tatonări, eu propun astăzi bolnavilor cardiopatici supraponderali sau obezi să consume două mese cu hrană vegetală negătite pe zi și o a treia masă, gătită, pe care o las însă la libera alegere a bolnavului.

Nu sunt adeptul a mai mult de trei mese pe zi, deoarece insulina descărcată cu prilejul „ciugulitului” sau a acestor gustări rămâne în circulație cinci ore. Cinci ore în care insulina eliberată prin „ciugulit” va transfera permanent zahărul/glucoza din sânge în celulele țesutului gras. Iar acest transfer scade progresiv nivelul sanguin de zahăr/glucoză, ceea ce declanșează în final foamea. Cu trei mese pe zi însă se poate evita acest cerc vicios.

Masa cea mai consistentă și cea mai importantă a zilei este cu siguranță micul dejun. Așa spuneau și romanii: mic dejun de rege, prânzul de prinț, cină de cerșetor.

Acesta va conține o porție de fructe proaspete de sezon (maximum 100 g însă) – de exemplu, cireșe, piersici, pepene, struguri, mere sau banane etc., împreună cu minimum 100 g de sâmburi, nuci, migdale, alune, semințe, în general. Pentru a garanta o absorbție cât mai completă a sâmburilor, nucilor, semințelor, va trebui ca acestea să fie măcinate în mixer de cu seara. Și, în plus, lăsate la moi într-un lichid; de exemplu, iaurt natural, chiar normal ca grăsime (5%). Iar peste zi recomand consumarea a două mese, fără gustări între ele.

Alimentele nu se cântăresc, dar bolnavul va trebui să știe și să țină cont de indicele glicemic al alimentelor.

La libera alegere a bolnavului, între masa de prânz și cină va consuma zilnic o salată mixtă abundentă (un castron cât mai mare), cu suficient de mult ulei în ea și mai ales cu multe semințe (floarea-soarelui, dovleac, in, susan, negrilică, cânepă, dar și chiar nuci, migale etc.).

Altfel, salata, fără aceste ingrediente, nu îi va lua foamea. Pentru că această salată va fi SINGURUL FEL DE MÂNCARE, care va fi consumat FĂRĂ PÂINE. Va putea consuma eventual câțiva crackers de secară – spre exemplu, WASA.

Salata va fi combinată cu o porție de proteine de origine animală: pește (în orice formă, congelat sau conservat), ouă, carne sau brânză.

Cină trebuie servită cât mai devreme posibil, de exemplu, la ora 19 sau și mai devreme, dacă se poate.

Ce a reprezentat și reprezintă, în prezent, România pentru dumneavoastră?

România reprezintă rădăcinile mele emoționale și de suflet. Locul unde eu m-am născut, am deschis ochii, și locul unde sunt ȋnmormântați părinții și rudele mele. Este locul unde m-am format, de fapt, ca medic și ca om.