Cum să recreezi 1984-ul românesc într-un film alb-negru: „A fost greu, pentru că, deși există foarte multe locuri din București care încă arată la fel ca acum 30 de ani, apar aere condiționate, cabluri de Internet, reclame…”

1984. Un matematician român decide să publice o cercetare într-o revistă americană, fără a primi acordul Partidului Comunist. Un gest considerat riscant, care atrage atenția Securității și care nu îl pune doar pe el în pericol, ci și pe cei dragi lui.

Așa începe povestea „Quod Erat Demonstrandum” / „Q.E.D”, cel mai recent lungmetraj al regizorului Andrei Gruzsniczki – inspirat dintr-o întâmplare reală a unui arhitect, împletită cu elemente din povestea matematicianului Octav Onicescu, dar modelat, scris și rescris în așa fel încât să nu fie o simplă poveste despre comunism. E „despre oameni, despre mișcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală”, a povestit Gruzsnickzi pentru gândul.

Producția, selecționată deja în peste 20 de festivaluri internaționale și recompensată, printre altele, la Festivalul Internațional de Film de la Roma cu Premiul Special al Juriului, îi are în rolurile principale pe Ofelia Popii (în film, Elena) și Sorin Leoveanu (Sorin), alături de Florin Piersic Jr (Voican). „Quod Erat Demonstrandum” este, de la „Moromeții” lui Stere Gulea (1987) și până în prezent, sigurul film românesc filmat pe peliculă alb-negru. Director de imagine a fost Vivi Drăgan Vasile, cu care Andrei Gruzsnickzi a lucrat și la lungmetrajul său de debut, „Cealaltă Irina”.

„Q.E.D” are premiera în cinematografele din România pe 10 octombrie.

Cum a fost „reconstruită” atmosfera gri a anilor ”80, cum s-a documentat regizorul pentru a afla detalii despre modul în care opera Securitatea și cum a resimțit restricțiile comunismului pe propria-i piele, aflați dintr-un interviu acordat gândul.

PRINCIPALELE DECLARAȚII:

â–º „Am citit o carte despre matematicianul Octav Onicescu, care a fost în vizorul Securității și a avut dosar multă vreme. El a fost urmărit până aproape de moarte. (…) Ei (securiștii, n. red) studiau, dar de fapt nu știau exact ce e important, ce nu e important, pentru că dacă omul acesta scria ceva din matematică, elabora niște teoreme sau calcule, or, ei nu înțelegeau. Deci, studiau despre ceva ce nu știau ce e. Mi s-a părut fascinant lucrul acesta!”

â–º „La început (…) nu am vrut să filmăm alb-negru, fiindcă mi s-a părut că e prea mult… După care am stat, m-am gândit și mi-am dat seama că, de fapt, este o propunere bună și ne ajută să spunem povestea mult mai bine.”

â–º „Nicușor Dan ne-a ajutat foarte mult, pentru că după ce am vorbit cu mai mulți matematicieni care m-au pus pe direcția aceasta, în linie mare, el a formulat cumva toată teoria, a scris formulele și așa mai departe.”

â–º „Nu este un film despre comunism, ci despre oameni, despre mișcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală! Din păcate, știm că acest tip de mișcare este în continuare îngrădit.”

â–º „Am luat legătura cu mai mulți oameni care au lucrat în Securitate și, în general, ei au fost foarte deschiși și ne-au dat detalii birocratice, să spunem.”

â–º „În anul acela în care eu am făcut armata, s-a stricat totul în țară. Îmi amintesc că la fiecare sfârșit de săptămână veneau părinții să ne vadă și să ne aducă pachet. Și toți ne spuneau același lucru: nu mai găsim mâncare!„

â–º „Mama mea nu avea un dosar bun, iar asta a împiedicat-o să avanseze în profesie.”

INTERVIUL PE LARG:

Este reală povestea din filmul „Quod Erat Demonstrandum”?

Lucrurile stau, de fapt, cam așa: povestea reală de la care am plecat era povestea unui om pe care îl știam și care, prin anii comunismului, a plecat din țară la o specializare sau ceva de genul acesta și a decis să rămână acolo.

De aici a început odiseea, pentru că avea în țară familie, copii, or, la vremea respectivă, dura foarte mult până reușeai să îți scoți familia din țară. Și, în general, plecarea din România era dificilă. Oficial, dura extrem de mult… treceau chiar și patru, cinci ani, timp în care erai înstrăinat de familia ta și de cei din țară. Cei rămași aveau și ei probleme: prietenii te ocoleau, uneori rudele erau date afară de la serviciu, suferau cu toții. Se întâmplau toate astea tocmai în ideea de a limita plecările. În mod oficial, România aderase la toate convențiile internaționale, de la Helsinki, ce făceau referire la libertatea de circulație, la reîntregirea familiei, dar în realitate autoritățile punea bețe în roate celor care încercau să plece. Și atunci, știai de la bun început că te înhami la treaba asta pentru mai mulți ani. De aceea, mulți plecau și se întorceau știind că nu au cum să își aducă familia alături. Alții rămâneau aici tocmai pentru că, pe de altă parte, chiar dacă nu era bine aici, știau și cât de greu este acolo. Nu era ușor, nici afară nu te primeau chiar cu brațele deschise.

Până la urmă, bărbatul de care spuneam a trăit singur vreun an și jumătate într-un campus de azilanți… și, da, era un fel de alienare ce se întâmpla acolo. A reușit totuși să convingă autoritățile române și să se reunească cu familia sa.

Aceasta era povestea reală, iar scenariul urmărea tot demersul acestea al lui, situația de acolo și felul în care se reflectă asupra sa această schimbare, doar că după ce am scris mi-am dat seama că nu ne permiteam să facem acest film. Nu ne permiteam din punct de vedere financiar să filmăm afară, drept pentru care am fost într-un fel obligat să translatez totul în țară, să vorbesc despre familia lui, despre conflictul interior, despre cum vedeau ei, din perspectiva lor, și cum resmițeau totul.

Persoana despre care vorbiți era chiar un matematician?

Nu, cel de care vorbesc era arhitect. Iar personajul Sorin era la început inginer. Mie, studiind Ingineria la Universitatea Politehnică, îmi era cumva mai aproape domeniul acesta, îmi era mai ușor să scriu despre lumea aceasta, pentru că știam cât de cât cum este ea. Doar că ulterior am citit o carte despre matematicianul Octav Onicescu, care a fost în vizorul Securității și a avut dosar multă vreme. El a fost urmărit până aproape de moarte; abia foarte târziu ofițerii au decis că nu este un pericol național. Și acolo tot ce se întâmpla și ce aflau și cum aflau despre el, ei studiau, dar de fapt nu știau exact ce e important, ce nu e important, pentru că dacă omul acesta scria ceva din matematică, elabora niște teoreme sau calcule, ori ei nu înțelegeau. Deci, studiau despre ceva ce nu știau ce e. Mi s-a părut fascinant lucrul acesta! Spunea mult despre sistem și despre epocă în sine.

Și atunci m-am dus spre matematică, iar pasul doi a fost să vorbesc cu un profesor de matematică de atunci, care era foarte bun și el m-a direcționat spre ce era important la vremea respectivă, dar să fie important și acum, fiindcă matematica este reală.

În realitate, teoria respectivă, de care se vorbește în film, nu a fost emisă de un român, ci de o matematiciană din Belgia, chiar dacă și noi ne preocupam de acest subiect.

Așadar, experiența ca fost student la Politehnică v-a ajutat…

M-a ajutat prin prisma aceasta tehnică, știinfică, pentru că am putut să înțeleg cât de cât despre ce e vorba. Altfel mi-ar fi fost greu să jonglez cu conceptele și cu radio-amatorismul lui Sorin. Poate că altfel nu aș fi mers spre zona aceea…

Cum ați ajuns să colaborați cu Nicușor Dan pentru „Q.E.D”?

El ne-a ajutat foarte mult, pentru că după ce am vorbit cu mai mulți matematicieni care m-au pus pe direcția aceasta, în linie mare, Nicușor Dan a formulat cumva toată teoria, a scris formulele și așa mai departe. Au mai fost și niște matematicieni tineri care m-au ajutat pe zona de calculatoare.

FOTO: Andrei Gruzsniczki, alături de Nicușor Dan

Scenariul l-ați scris tot dumneavoastră?

Da, eu l-am scris, dar trebuie să recunosc, nu l-am scris neapărat singur. Sigur, structura și scheletul eu le-am gândit, apoi am început să creez legăturile dintre personaje. Dar pe măsură ce scriam aveam feedback de la diverși prieteni și cunoscuți care mai știau câte ceva despre vremurile acelea. Fascinant este faptul că mi-am dat seama cât de înșelătoare poate fi memoria: ceva ce eu îmi aminteam într-un anumit fel, am constatat că era, de fapt, altfel. Sau știam lucrurile într-un fel și apoi am aflam dintr-o carte că, de fapt, nu erau așa. Deci, scenariul l-am scris singur, dar ajutat de foarte mulți oameni cărora le-am cerut părerea.

Credeți că, păstrând aceeași poveste, ați fi putut găsi și o altă abordare a sa, diferită de cea din filmul „Q.E.D”?

Nu cred. Cred că subiectul inițial, de care amintea la început, ar fi foarte interesant de scris ca o piesă de teatru, pentru că este foarte puternic, iar în teatru poți să îl experimentezi. Dar o altă abordare nu cred că aș fi găsit… El ar mai putea fi prezentat într-un singur mod, cel inițial, dar cu banii noștri nu era posibil.

Ați scris scenariul gândindu-vă de la început la actorii care aveau să interpreteze rolurile principale?

Aveam un singur personaj în minte pentru Voican. Din păcate, când am intrat noi în filmare, el nu a mai putut veni. Și atunci a trebuit să-l schimb radical, pentru că nu poți găsi același tip de actor, la fel de bun, de potrivit în zona aceea. Așa am ajuns la Florin Piersic Jr. Cred că lui i-a plăcut foarte mult jocul acesta de a-și schimba fizionomia, look-ul și modul de a fi ca personaj.

Apoi am ales-o pe Ofelia Popii, iar aici a fost în mare parte meritul producătoarei, pentru că, deși găsisem două actrițe foarte bune și foarte posibile, mi se părea totuși că nu se potriveau cu povestea. Și atunci producătoarea a venit cu propunerea Ofeliei. Am chemat-o, am făcut o audiție cu ea și cu Florin. După aceea mi-am dat seama că singurul actor care i-ar putea ține ei piept, pentru personajul lui Sorin din film, ar fi Sorin Leoveanu. L-am sunat, l-am chemat și pe el, au dat o audiție împreună și am știut atunci că e cel mai potrivit. Cu el a fost simplu.

FOTO: Florin Piersic Jr în „Q.E.D”

Îmi puteți spune numele actorului pe care l-ați vrut inițiat în rolul lui Voican?

Nu, nu o să vă spun. Nu am dezvăluit acest lucru.

Cât a durat castingul pentru celelalte personaje?

Nu foarte mult, ne-am încadrat în perioada de pregătire, care a durat vreo două luni. Bine, în tot acest timp nu am făcut doar castinguri, ci ne-am ocupat și de decor, costume și alte lucruri de felul acesta.

Când ați început filmările și cât au durat?

Filmările au început în octombrie-noiembrie 2012 și au durat vreo 30 de zile în total. Am vrut să filmăm toamna și pentru lumină, iar aici este meritul și vina în același timp a lui Vivi Drăgan Vasile, care și-a asumat filmul alb-negru. El era oricum în proiect, chiar dacă nu am fi făcut această alegere. De fapt, aceasta a fost o idee pe care nu am vrut să o accept la început. Nu am vrut să filmăm alb-negru, fiindcă mi s-a părut că e prea mult… După care am stat, m-am gândit și mi-am dat seama că, de fapt, este o propunere bună și ne ajută să spunem povestea mult mai bine, chiar cu riscul acesta de a deveni puțin triști… Însă, cu contribuția pe care a adus-o la decor Cristian Niculescu și cu Vivi Drăgan, director de imagine, cred că în cele din urmă a fost o idee foarte bună.

FOTO: Andrei Gruzsniczki, alături de Vivi Drăgan

Dar asta nu înseamnă că a fost mai ieftin! Poate multă lume va crede că am filmat alb-negru pentru a face economie. Nu este deloc adevărat, ba dimpotrivă! Chiar dacă teoretic ar trebui să fie mai ieftin, este, de fapt, mai scump și întâmpini mult mai multe probleme tehnice la developare. Noi a trebui să reparăm foarte multe imagini, ceea ce cred că ne-a costat chiar mai mult.

Cum ați reușit să reconstruiți atmosfera anilor ”80?

A fost foarte greu, pentru că, deși există foarte multe locuri din București care încă arată la fel ca acum 30 de ani, apar aere condiționate, cabluri de Internet, reclame, mașini parcate, oamenii pe stradă sunt îmbrăcați altfel… Așa că de fiecare dată când am filmat pe stradă a trebuit să oprim circulația, să vorbim cu oamenii să își mute mașinile sau să ne lase pe noi să le acoperim cu o prelată ca să nu se vadă și să aducem în loc mașinile noastre din anii ”80. A fost o muncă destul de grea din punctul acesta de vedere.

Iar pentru interior, am găsit un apartament complet gol, pe care l-am mobilat în întregime: mobilă, covoare, bibelouri și așa mai departe. Unele obiecte am reușit să le găsim, pe altele le-am construit: spre exemplu, tocătorul de hârtie electric, de pe holurile Securității.

Apropo de Securitate: cum v-ați documentat pentru personajul ofițerului Voican?

Am luat legătura cu mai mulți oameni care au lucrat în Securitate și, în general, ei au fost foarte deschiși și ne-au dat detalii birocratice, să spunem. Unul dintre ei ne-a consiliat în clipa în care scenariul avea deja o structură și o formă destul de clară. El ne-a consiliat în tot ceea ce privea modul de adresare, ne-a povestit cum arătau birourile, cum erau dispuse mesele, unde era telefonul, toate detaliile acestea, dar ne-a explicat și cum decurgeau lucrurile, cum se făcea un filaj, de exemplu. Așadar, din tot ce mi-a spus el, eu am luat ce era nevoie pentru povestea mea.

FOTO: Paul Ipate și Florin Piersic Jr în „Q.E.D”

Cât a durat realizarea acestui film?

Practic, de când am pus primele cuvinte pe hârtie, dar, atenție, pentru primul scenariu, și până acum, când filmul a căpătat forma aceasta și a fost gata cu totul, au trecut vreo patru ani. Dar altfel, din momentul în care am spus gata, avem scenariul final, facem castingul, filmăm, cred că a durat vreo două luni și jumătate.

Filmul avea inițial un alt titlu. Care era și de ce ați renunțat la el?

S-a numit la început „Evadarea”, pentru că se referea la acel om care plecase din țară. Era folosită pe atunci, pentru cei care reușeau să plece din țară, sintagma aceasta de „fugar”. Ulterior însă, când am schimbat abordarea, nici titlul nu mai era tocmai potrivit.

Acțiunea din „Q.E.D” se petrece în anul 1984. Este aceasta și referire la celebrul roman al lui George Orwell?

Este, desigur, o legătură, pentru că 1984, nu este doar un an, el definește ceva: o anumită societate, o anumită perioadă, un anumit tip de gândire.

Așadar, filmul dumneavoastră este despre comunism?

Nu, nu este un film despre comunism, ci despre oameni, despre mișcarea către ceva despre care crezi că e mai bun. Este o poveste care poate fi foarte actuală! Din păcate, știm că acest tip de mișcare este în continuare îngrădit. S-a mutat granița între est și vest, între fostele regimuri comuniste – socialiste, între cel capitalist și comunist… s-a mutat mai încoace, între Uniunea Europeană și Asia. Și acum vin oameni aici pentru a căuta o viață mai bună. Deci cumva condițiile s-au păstrat.

Sunt însă unele secvențe în film care nu duc neapărat povestea sau acțiunea mai departe în mod necesar, așa cum spune teoria. Eu am adăugat niște segmente în care doar ilustrez timpul, momentele de atunci: spre exemplu, coada la benzină, sticlele goale…

Ați trăit și dumneavoastră în comunism. V-au ajutat experiențele de atunci în realizarea acestui film?

M-au ajutat să nu greșesc, să nu fiu pe lângă. Nu am stat să mă gândesc hmmm, oare cum era? pentru că îmi amintesc foarte bine lucrurile acestea. M-a ajutat, pe de altă parte, și faptul că în perioada studenției mergeam foarte des în pod, la Preoteasa (Casa de Cultură a Studenților din București, n. red), unde se formase o trupă de actori, și petreceam foarte mult timp cu ei. Era interesant, pentru că având la facultate colegi foarte concentrați pe ce studiau – vorbeau numai despre tranzistori și lucruri de genul acesta -, acolo puteam să discut cu altfel de oameni, despre filosofie, Heidegger și altele… Pe undeva, cred că balanța aceasta între tehnic și o idee romantică se găsește și undeva în film, între personaje.

FOTO: Ofelia Popii în „Q.E.D”

Așadar ce făceați dumneavoastră în 1984, anul în care se petrece acțiunea filmului „Q.E.D”?

În 1984 eram student…

Cum vă amintiți perioada aceea?

A fost foarte ciudată pentru că eu am făcut armata. După ce terminai liceul, trebuia să faci armata. Dacă erai admis la o facultate, făceai armata nouă luni, – așa cum a fost și cazul meu, dacă nu, făceai 16 luni.

Cert este că în anul acela în care eu am făcut armata s-a stricat totul în țară. Îmi amintesc că la fiecare sfârșit de săptămână veneau părinții să ne vadă și să ne aducă pachet. Și toți ne spuneau același lucru: nu mai găsim mâncare! Ne întâlneam într-un fel de părculeț la intrarea în unitate și ne aduceau sufertașul cu mâncare, pentru că una dintre probleme în armată era și aceasta: că nu prea aveai ce să mănânci… Și asta îmi amintesc foarte bine, că la un moment dat veneau părinții, nu doar ai mei, ci și ai celorlalți soldați, și ne spuneau că nu mai au de unde să ne aducă mâncare, că nu se mai găsește…

Acesta a fost unul dintre lucrurile triste. Desigur că îmi amintesc foarte bine frigul pe care trebuia să îl îndurăm iarna, deoarece caloriferele erau călâi, apa la fel, cum se oprea curentul…

Dincolo de povestea pe care o știați și de la care ați pornit pentru realizarea filmului, dumneavoastră sau cunoscuții dumneavoastră au avut probleme în perioada comunismului?

Mama mea nu avea un dosar bun, iar asta a împiedicat-o să avanseze în profesie. Asta în sensul în care dacă aveai nu știu ce proprietate sau o moștenire, sau nu știu ce șef, nu aveai un dosar bun. Ori dacă îți doreai să fii avansat, trebuia să ai un dosar bun. Nu erai bun pentru societate, deci nu erai promovat. Mama era jurist, dar nu a prea putut să avanseze.

În plus, au mai fost niște povești cu niște cercuri de yoga. Am citit la un moment dat un articol despre anul în care s-a interzis mișcarea aceasta… Probabil cu toții am auzit despre Gregorian Bivolaru. Ei bine, el făcea un fel de yoga, să spunem, care a fost inițial accepată. Se făcea oficial la anumite cluburi de București. Dar a apărut ideea aceasta de meditație transcedentală și au fost interzise orice fel de activități din acestea psihotice, pentru că ei (comuniștii, n. red) nu înțelegeau, pentru ei lucrurile mergeau în zona ezoterică… Era, într-un fel, un pericol fiindcă lucrurile de genul acesta îți pot da un fel de libertate interioară. Și atunci era tot un fel de respingere a sistemului, de refugiu în interiorul tău, drept pentru care au fost interzise. Întâlnirile se mai țineau totuși ilegal și aveam în facultate niște oameni care cred că erau în legătură cu Bivolaru… Asta am aflat cumva atunci, iar ulterior am citit despre cum au fost ei urmăriți de Securitate și ce probleme au avut.

FOTO: Ofelia Popii și Sorin Leoveanu în „Q.E.D”

V-ați gândit vreodată, asemenea personajului din film, să fugiți din țară înainte de 1989?

Sigur, visul acesta îl aveam în perioada aceea. Și cred că nu doar eu, ci probabil fiecare român. Nu era om care să nu viseze atunci la America, țara unde totul era bine. Dar nu am făcut niciodată vreun gest în sensul acesta.

Dar după 1989?

După Revoluție, probabil că dacă nu aș fi început Regia, aș fi plecat. Toată clasa mea de electronică, vreo 30 de inși, cu excepția unuia, e plecată. Și nu neapărat după Revoluție, mulți au fugit înainte. Eu decisesem oricum să fac Regie după Electronică, doar că lucrurile stăteau în felul următor: nu aveai voie să faci două facultăți în paralel – asta în niciun caz! – și nici nu puteai să faci o a doua facultate decât după ce îndeplineai, după absolvirea primeia, cei trei ani de stagiu; mergeai la lucru. Apoi, aveai dreptul să te duci la a doua facultate, dar numai la seral. Norocul meu a fost că Regia era doar la seral! Așadar, în ”90 am avut de ales între a rămâne inginer și a da la Regie. Am intrat acolo și din momentul acela nu m-a mai interesat ingineria.

Ca regizor însă, nu ați trăit niciodată „mirajul” reușitei în străinătate? Unii visează să ajungă la Hollywood…

Ca regizor nu prea poți, e foarte greu. În primul rând pentru că există bariera limbii, iar în al doilea rând cea culturală. În vest se lucrează altfel, nu este deloc ușor. Or, dacă ne uităm la regizorii români care au fugit din țară chiar în perioada comunistă, nu au prea făcut treabă… E un risc.

Pentru actori e mai simplu?

Poate fi mai simplu… Trebuie să știi o limbă foarte bine, dar probabil că oricum vor fi distribuiți ca imigranți, killeri (asasini, n. red), ruși sau nu știu ce… Accentul oricum nu este cel bun, e influențat de limba maternă. Sunt totuși niște actrițe tinere care au ajuns în SUA și care sper să reușească. Dar rămâne de văzut.

FOTO: Ofelia Popii și Virgil Ogășanu „Q.E.D”

Filmul „Q.E.D” a fost poiectat până acum o singură dată în România, la TIFF, și de numeroase ori în străinătate. Ați observat o diferență între reacțiile publicului din România și a celui din țările care nu au trecut poate prin comunism?

Nu cred că a existat neapărat o diferență… Într-un fel, cred că fiecare s-a regăsit cumva în ceea ce a văzut pe ecran. Spre exemplu, la Roma, unde a fost prima dată proiectat, erau foarte mulți tineri care veniseră să vadă un film despre anii aceia,despre o societate pe care nu o știau. Aparent, au fost mișcați… Din păcate, atunci nu am avut și o sesiune de întrebări și răspunsuri cu publicul, ci numai cu jurnaliștii, deci nu aș putea spune mai multe despre felul în care au reacționat.

Intersant este însă că în multe țări din Occident unde filmul a fost prezentat sunt foarte mulți români, iar unii dintre ei au trăit pe propria piele o astfel de experiență, au trecut prin asemenea momente dificile. Cred că filmul i-a dus puțin în trecut și i-a făcut să tresară.

Și totuși a fost o întâmplare interesantă: în film, la un moment dat, Sorin se duce la Elena în birou, după program, și rămâne acolo să își facă cercetările – pentru că ei făceau totul după program. Lucrul acesta chiar se întâmpla în România, în realitate: dacă vorbeai cu un coleg sau aveai un prieten, puteai face asta. Or, la un moment dat, după o proiecție, a venit o tipă din Cehia și mi-a spus cum să faci așa ceva? Pentru că, în mentalitatea ei de cehoaică, nu era posibil… Asta a fost interesant, pentru că și ei au trecut prin comunism, dar era o altfel de mentalitate.

Dar credeți că cei care au cunoscut perioada comunistă pe propria piele vor „gusta” mai mult decât ceilalți povestea din film?

Nu știu… Sunt două categorii de public: cei care au trecut prin comunism și știu despre ce este vorba și acum vor să revadă, iar alții care nu știu nimic sau știu prea puțin, dar vor să afle mai multe despre un anumit tip de societate, despre acea perioadă. Aceștia din urmă probabil că vor vedea filmul meu și altele ce fac referire la perioada aceea pentru un soi de documentare.