Dacă Nicolae Ceaușescu ar fi murit în accidentul aviatic din 1957: O istorie contrafactuală în care România comunistă ar fi avut un alt lider

Într-o zi friguroasă de 4 noiembrie, cu ocazia aniversării Marii Revoluții Socialiste, Nicolae Ceaușescu a luat avionul spre Moscova, împreună cu o delegație a Partidului Muncitoresc Român. Zborul decurgea normal, până când pilotul a aterizat pe Aeroportul Vnukovo.  Avionul IL-14 s-a prăbușit pe pistă, iar patru persoane și-au pierdut viața, inclusiv ministrul de Externe al României, Grigore Preoteasa.

Anul era 1957, cu 8 ani înainte ca Nicolae Ceaușescu să devină dictatorul României, era atunci secretarul de Stat al Comitetului Central al PMR. A scăpat cu câteva zgârieturi pe față și cu o lovitură la gamba stângă, relatează Click.ro. Pentru viitorul dictator care avea să conducă o țară cu o mână de fier timp de 24 ani, accidentul a fost ca o a doua șansă la viață. La bordul avionului mai erau Chivu Stoica (prim-ministru al guvernului),  Ștefan Voitec, Leonte Răutu și Alexandru Moghioroș. Aceștia erau însoțiți și de un personal tehnic: Mihai Novicov (translator), Ștefan Voicu, stenograful Petrescu și ofițerul de Securitate Mecu, cel care obișnuia să-l însoțească în deplasări pe Chivu Stoica, scrie Historia.

Scenariu – Cum ar fi arătat România dacă Nicolae Ceaușescu ar fi murit în accidentul aviatic din 1957

Dacă accidentul aviatic ar fi fost mai grav și întreg personalul ar fi murit, crainicii ziarelor, posturilor radio de stat și de la TVR ar fi raportat întristați știrea tragică despre moartea premierului României, Chivu Stoica, a ministrului de Externe al României, Grigore Preoteasa, și a secretarului de Stat al Comitetului Central din PMR, Nicolae Ceaușescu, precum și a delegației României. Pe placa sa funerară  ar fi scris: Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918 – d. 4 noiembrie 1957).  

România, devastată atunci de o epidemie de gripă virotică în urma căreia însuși Dej se îmbolnăvise, avea să declare câteva zile de doliu național. Potrivit Historia, nu este cunoscut clar dacă a fost un accident sau o tentativă de asasinare sovietică.

„Se deschide seria întrebărilor: a fost un simplu accident sau a fost plănuit de sovietici? De ce se dorea moartea celor în cauză? Care ar fi fost destinul României dacă ar fi murit și Nicolae Ceaușescu atunci? De ce Gheorghiu-Dej nu s-a aflat totuși la bordul avionului? A murit Grigore Preoteasa ”în locul altcuiva”? Doreau rușii eliminarea lui Dej? Și dacă da, să nu fi știut ei rușii că acesta nu se afla în avion”, scrie Historia.

Gheorghe  Gheorghiu-Dej ar fi rămas în continuare în fruntea Republicii Populare Române, până la moartea sa provocată de cancer pulmonar pe 19 martie 1965. Dej nu a apucat să-și desemneze succesorii! Dar erau doi potențiali candidați. De alegerea lor se ocupa Ion Maurer.

Gheorghe Apostol, primul succesor potențial al lui Dej, era un „leninist” obtuz care ar fi dus România în direcția unui „titoism în stil românesc”

Gheorghe Apostol (1913-2010), fost ministru al Agriculturii, viceprim-ministru al României, Președinte al Marii Adunări Naționale și fost lider al Partidului Comunist, a declarat într-un interviu TV:

 „Dej s-a iradiat singur, din întâmplare, sau neglijență, cu o mostră de uraniu păstrată ca suvenir din prima șarjă scoasă de minerii români după plecarea sovieticilor”.

Gheorghe Apostol mai susținea că el a fost numit personal de Dej să-i fie succesor la conducerea partidului. Dar Ion Gheorghe Maurer,  ministrul de Externe de atunci, care îl privea cu deosebită ostilitate, a făcut manevre în așa fel încât în fruntea partidului să fie ales Nicolae Ceaușescu, unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid.

În această cronologie de istorie contrafactuală, Ceaușescu este mort, iar Gheorghe Apostol rămâne singurul potențial succesor, asta în cazul în care Ion Gheorghe Maurer nu ar fi favorizat un alt membru PCR. El și Emil Bodnăraș, agent sovietic, ofițer de armată, Vicepreședinte al Consiliului de Stat și Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, l-au vrut pe Nicolae Ceaușescu.  După moartea lui Stalin în 1953,  Gheorghe Apostol se opunea procesului de „destalinizare” impus de Nikita Hrușciov. La fel ca Dej, voia ca România să facă propriile reforme și să întrerupă treptat legăturile economice cu Uniunea Sovietică.

Istoricul Ioan Scurtu a explicat pentru Adevărul:

„Când a fost cu succesiunea, Apostol era convins că va fi el ales pentru că era muncitor, avea toate condiţiile. Își pregătise chiar şi discursul. Când s-a convocat întâlnirea, Maurer a spus că îl propune pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. «Eu am fost pur şi simplu perplex, nu aveam grai», povestea Apostol. Ceauşescu a fost ales în unanimitate într-o şedinţă de 4 minute. Vă daţi seama, în 4 minute s-a rezolvat succesiunea“.

Dacă Gheorghe Apostol ar fi ajuns la conducerea României, Vladimir Tismaneanu a scris pentru Contributors.ro:

„Este probabil ca multe dintre cele mai penibile și înjositoare elemente ale ceaușismului ar fi fost evitate. Militant sindicalist comunist, autodidact, leninist convins, Apostol nu avea sentimentul că este un „lider providential”. Comunismul românesc ar fi rămas obtuz si închistat, insa nu ar fi căpătat dimensiunile paranoice legate de personalitatea lui Ceaușescu. Nu mai vorbesc de intervențiile politice nefaste ale Elenei Ceaușescu. Este probabil ca Apostol ar fi continuat linia lui Dej: desovietizare fără destalinizare, oligarhie mai degrabă decit conducere unipersonală (ori bipersonală) (…) Încurajat de Occident, ar fi pășit poate în direcția unui titoism în stil românesc. Muncitor industrial autentic, nu ar fi aspirat la postura ridicolă de reincarnare a voievozilor medievali ori a regilor daci”.

Gheorghe Apostol era ostil politicilor lui Ceaușescu, declarând că acestea mergeau împotriva moștenirii lui Gheorghiu-Dej (în 2003, a descris-o pe aceasta din urmă drept socialism democratic ). Refuza să-i fie loial lui Ceaușescu. Fiind protejat de Emil Bodnăraș , a fost sfătuit să se refugieze într-o carieră diplomatică, devenind ambasador în Argentina , Uruguay și apoi Brazilia. El a murit în 2010, la 97 ani.

În cazul în care Ceaușescu era ucis în accidentul aviatic, Gheorghe Apostol ar fi avut șanse sporite să devină noul lider comunist al României și posibil dictator. Deși Ion Gheorghe Maurer nu-l plăcea, l-ar fi preferat pe el decât pe cel de-al doilea posibil succesor al lui Dej, pe care îl considera prea „periculos”.

Alexandru Drăghici, al doilea succesor potențial al lui Dej, considerat un „călău stalinist” și „omul rușilor”

Un alt candidat era Alexandru Drăghici (1913-1993), ministrul de Interne și activist comunist, Ion Gheorghe Maurer , Chivu Stoica și Emil Bodnăraș , de teama venirii la putere a lui Alexandru Drăghici, l-au susținut cu toții pe Ceaușescu ca noul lider.

Fost general-maior,  general-locotenent, general-colonel, fost ministru al Securității Statului, Alexandru Drăghici a intenționat să folosească batalioanele de instrucție ale grănicerilor pentru operațiuni în munți, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenței armate anticomuniste. S-ar fi opus extrădării lui Imre Nagy, fost premier al guvernului de la Budapesta, care în urma insurecției anticomuniste maghiare, a fost deportat în România, și deținut la Snagov.

Ca pas preliminar, Ceaușescu l-a promovat pe Alexandru Drăghici la funcția de secund în timp ce a plasat un fost subordonat în MAI. Această promovare a marcat de fapt începutul sfârșitului carierei lui Drăghici. La Radio Europa Liberă, Vladimir Tismăneanu scrie despre el că a fost „comandantul unei monstruoase colonii penitenciare”, un „om fără remușcări și fără urmă de căință” și care a „impus supremația Securității și a ordonat lichidarea fizică a celor bănuiți de intenții dușmănoase”, bucurându-se de încrederea lui Dej.

Drăghici a fost faimos mai ales pentru diferitele campanii pe care le-a inițiat împotriva unor grupuri selectate care au rezistat marxist-leninismului . E epurat mișcările de tineret și personalul didactic, s-a alăturat denunțării fracțiunii comuniste a Anei Pauker  și și-a concentrat atenția asupra comunității maghiaro-române . A anulat spectacolul „ Ganchii Ioanid”, a reprimat grupurile religioase romano-catolice și ortodoxe române.

Marius Oprea scrie în „Istorie fără Perdea” (Mediafax) că de la preluarea conducerii MAI şi a Securităţii,  Alexndru Drăghici a devenit „eminenţa cenuşie a regimului Dej”.

„Moartea lui Stalin i-a oferit posibilitatea să transforme poliţia politică comunistă în principala forţă de control exercitată de Dej asupra posibililor concurenţi din partid. Cu atît mai mult, a declanşat un lanţ de acţiuni prin care a curmat intenţiile şi acţiunile de opoziţie faţă de regim şi a continuat politica predecesorului său, Teohari Georgescu, de a-i închide în lagăre, fără vreo vină, pe fruntaşii şi liderii centrali şi locali ai fostelor partide istorice”.

Gheorghiu-Dej, cât și Drăghici s-au opus destalinizării, fiind susținătorii unui tip de comunism național și patriotism socialist, prin care România să se emancipeze de Uniunea Sovietică . Alexandru Drăghici a comparat tratamentul sovietic al românilor cu regimul de apartheid din Africa de Sud.

El a fost implicat și în campania de dezinformare lansată de Securitate,  l-a plantat pe Silviu Crăciunaș , cu acreditări false anticomuniste, în cadrul Comitetului Național Român de la Washington, DC, a eliberat prizonieri politici precum Herant Torosian , indicând prin Crăciunaș că România le va permite să plece în Occident în schimbul unei valute străine. Numai de la evreii emigrați în Israel,  a strâns 6.250.000 de dolari. După cum notează istoricul Marius Oprea , această inițiativă a sa a fost punctul culminant al epurărilor antisemite periodice în interiorul și în afara structurilor de partid.

După moartea lui Dej din 1965, Nicolae Ceaușescu și-a folosit influența în partid pentru a-l incrimina pe Drăghici de toate crimele Securității cunoscute public, apoi l-a destituit. Maurer a considerat că Ceaușescu i-a rezistat lui Hrușciov, în timp ce Drăghici era văzut ca un adept loial al Uniunii Sovietice.

Walter M. Bacon, Jr, istoric,  scrie: „Aparatul terorii era atât de puternic încât șeful său, Alexandru Drăghici, l-a provocat pe Ceaușescu pentru putere  în urma morții lui Gheorghiu-Dej. Este un tribut adus lui Ceaușescu. agilitate politică și încredere că a reușit atât să epureze Drăghici, cât și să lanseze o scurtă perioadă de liberalizare în a doua jumătate a anilor ’60”.

Vlad Tismăneanu a scris:

„Nicolae Ceaușescu l-a criticat pe Drăghici încă din martie 1956, acuzîndu-l că profită de relațiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. În fapt, cei doi aspiranți la succesiune erau militanți din categoria cea mai dura. Susținerea lui Ceaușescu drept urmaș de către Maurer și Bodnăraș ținea tocmai de teamă acestora în raport cu venirea la putere a șefului Securității”.

El a trecut în dizgrație după venirea la putere a lui Ceaușescu, fiind numit director al „IAS Buftea” până a ieșit la pensie în 1972.  În 1991, pentru a scăpa de ancheta pentru crime săvârșite, Drăghici a fugit împreună cu soția sa, Marta Cziko, în Ungaria, la fiica lor Alexandra care a emigrat mai demult în Ungaria. În anul următor guvernul român a făcut o cerere de extrădare, dar autoritățile ungare au refuzat să-i dea curs favorabil.â

Crimele comise de Drăghici au fost prescrise din punctul de vedere al jurisprudenței ungare. În 1993, Alexandru Drăghici a fost din nou inculpat și condamnat pentru o altă crimă: ordinul dat pentru asasinarea lui Ibrahim Sefit (un etnic turc născut la Ada Kaleh), dar a murit la 12 decembrie 1993 la Budapesta, având vârsta de 80 ani.

Este puțin probabil să fi ajuns la conducerea țării chiar și într-o istorie contrafactuală fiindcă ar fi fost respins de Ion Maurer, dar dacă ar fi ajuns la putere,  stilul său de conducere autoritar ar fi fost brutal și haotic după profilul său.

De ce Ion Maurer a refuzat să preia conducerea?

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc scrie despre Ion Gheorghe Maurer  că a avut în discuţie o variantă inedită care i-ar fi sugerat-o Gheorghiu-Dej personal. Maurer afirma că Dej i-ar fi propus chiar lui să îi succeadă în funcţie, variantă pe care Maurer ar fi respins-o. A refuzat pe motiv că are origini germane, şi nu româneşti, dar și pentru că era intelectual, iar un partid muncitoresc trebuia să fie condus de un „muncitor”.

Potrivit DESCOPERĂ,Dej l-ar fi înţeles pe deplin, următorul pe lista secretarului general al partidului ar fi fost Apostol. Gheorghiu-Dej, când a căzut la pat grav bolnav, șansele lui Apostol s-ar fi diminuat. Nu era în grațiile lui Maurer.  Cizmarul Ceaușescu era mai mult decât perfect. Făcuse doar patru clase, la școala primară din satul său natal, Scornicești, din județul Olt.

„Îl aducem pe Ceauşescu la guvern şi-i dăm un minister, poate chiar Ministerul Agriculturii, ca să înveţe ceva. Nu se pricepe la nimic”, i-a spus Gheorghe Maurer vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Bârlădeanu, cu puţin timp înainte de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În cursă au rămas doar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Maurer l-ar fi preferat pe primul dintre cei doi, întrucât Drăghici era considerat „omul ruşilor”.

România în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej a coordonat epurări, a condus represiuni împotriva dușmanilor de clasă și a adversarilor politici, inclusiv facțiunea Anei Pauker, a clădit un adevărat gulag național și a impus colectivizarea în anii de teroare stalinistă când era obedient față de Stalin.  În timpul procesului de destalinizare, bolnav fiind, nu a apucat să îmbrace haina de reformist la începutul anilor 1960. Potrivit Contributors.ro,  nu era un doctrinar al „marxismului creator”, fiind considerat doar un „lider leninist”.   El a fost arhitectul noii politici externe și economice semiautonome sub Pactul de la Varșovia și CAER. A inițiat crearea industriei grele. Dej se opunea planului URSS ca România să îndeplinească strict rolul de „grânar” al blocului comunist. Nikita Hrușciov, premierul sovietic, îi eticheta pe români drept „un popor de mămăligari”.

Dej a coordonat să se construiască Uzina de Oteț Galați cu fonduri de la FMI, Platforma Petrochimică Borzești cu prima combină (Rafinăria nr. 10) și orașul aferent Onești. El era neliniștit de reformele lui Hrușciov și de procesul de Destalinizare. A stabilit relații diplomatice cu statele occidentale dezvoltate, inclusiv cu Statele Unite conduse atunci de președintele Dwight Eisenhower, pentru a vinde petrol și cereale pe piața mondială. În anul 1958, trupele sovietice au părăsit România după o ocupație de 14 ani.

Un articol din The Times din 29 august 1953 scria: „România ar putea, de exemplu, se crede, să obțină prețuri mai mari pe piața mondială pentru o mare parte din ceea ce este forțată să exporte în Rusia, inclusiv alimente, în schimbul mașinilor”. A realizat primul acord comercial cu SUA pentru a cumpăra produse industriale americane. A relaxat restricțiile de călătorie pentru diplomații și jurnaliștii occidentali. A continuat să se îndepărteze de Moscova prin a aboli învățarea obligatorie a limbii ruse în școlile românești.

Nicolae Ceaușescu, dictatorul care a condus România timp de 24 ani cu o „mână de fier”

După ce a ajuns la putere, Ceaușescu a relaxat cenzura presei și a condamnat invazia Cehoslovaciei prin Pactul de la Varșovia. A mediat negocierile dintre SUA și Republica Populară Chineză. A apropiat România de Occident și i-a găzduit pe președintele SUA Richard Nixon și pe președintele Franței Charles de Gaulle în timpul unor vizite.

Ba chiar s-a deplasat și cu caleașca regală alături de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.  Dar perioada de stabilitate a fost scurtă, deoarece guvernul său a devenit în curând totalitar și a ajuns să fie considerat cel mai represiv din Blocul de Est . Poliția sa secretă , Securitatea , era responsabilă de supravegherea în masă, precum și de represiunea severă, controlând presa. Ceaușescu s-a distanțat de Moscova, cât și de Washington în anii 1980, preferând să fie alături de țările din Mișcarea de Non-Aliniere din Lumea a Treia, și să dezvolte România ca pe un hub comercial și o putere industrială.

Încercările lui Ceaușescu de a implementa politici care să conducă la o creștere semnificativă a populației au dus la creșterea numărului de avorturi ilegale și la creșterea numărului de orfani în instituțiile statului. Administrarea proastă economică din cauza întreprinderilor petroliere eșuate din anii 1970 a dus la datorii externe semnificativ de mari pentru România. În 1982, Ceaușescu a ordonat guvernului să exporte o mare parte din producția agricolă și industrială a țării în efortul de a rambursa aceste datorii, ducând la raționalizare, malnutriție și cozi lungi la magazinele alimentare în întreaga țară prin care românii își cumpărau pâine pe cartelă. Cultul său al personalității a cunoscut o creștere fără precedent după ce Ceaușescu a fost captat de modelul comunist chinez și de cel nord-coreean în urma vizitelor de stat, urmată de deteriorarea relațiilor externe, chiar și cu Uniunea Sovietică .

După ce protestatarii antiguvernamentali au demonstrat la Timișoara în decembrie 1989, Ceaușescu a perceput demonstrațiile ca pe o amenințare politică și a ordonat forțelor militare să deschidă focul pe 17 decembrie, provocând numeroși morți și răniți. Odată cu răspândire masivă a revoltelor și a tulburărilor civile în toată țară, inclusiv la București, Ceaușescu și soția sa Elena au fugit din capitală cu un elicopter din țară,  dar au fost capturați pe teritoriul României de către militarii români după ce forțele armate au dezertat. Cuplul dictatorial a fost judecat pentru subminarea economiei naționale și genocid , ambii fiind condamnați la moarte și executați de un pluton de execuție pe 25 decembrie.

Citește și: Hainele de blană ale soților Ceaușescu care valorau zeci de mii de lei: Adevăruri despre LUXUL în care au trăit