INTERVIU | Mihai Mincan, regizorul filmului „Spre Nord”: „Am vrut să scriu un scenariu despre cum ne raportăm la frică, folosind metafora unui om închis într-o cutie de metal, cu o biblie, nevoit să meargă pe bunătatea unui semen despre care nu știe nimic”

Publicat: 16/03/2023, 12:00

Filmul „Spre Nord”, debutul în lungmetraj al regizorului Mihai Mincan, inspirat din fapte reale, va avea premiera în România pe 17 martie. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Gândul, regizorul Mihai Mincan dezvăluie ce presupune munca la un astfel de proiect, cum a scris scenariul, cât a fost de complicat să aleagă distribuția, de ce nu crede în structura aceea clasică în care binele învinge răul, cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj, dar și cum este să fii premiat la Veneția cu un film de debut.

Povestea filmului se derulează în jurul lui Joel, un marinar filipinez religios, care, în timpul turei sale pe puntea unei nave transatlantice, îl descoperă pe Dumitru, un pasager clandestin ascuns printre containere. Tânărul riscă să fie aruncat peste bord, în mijlocul oceanului, în cazul în care este descoperit de ofițerii taiwanezi ce conduc echipajul. Joel decide să-l ascundă, ca semn al credinței sale în Dumnezeu. În curând, începe un joc periculos de-a șoarecele și pisica. Când echipajul și prietenii par că-i întorc spatele, Joel învață că trebuie să-și înfrunte singur crudul destin.

Filmul, un thriller psihologic inspirat din fapte reale, este o premieră în cinematogafia românească, cu actori din Filipine, Taiwan, Franța, Bulgaria, cu locații inedite – nave de transport containere maritime – și filmat în România, Grecia și Oceanul Atlantic, iar dialogurile sunt în engleză, tagalog, spaniolă, română, bulgară și mandarină. 

Cum a pornit acest film? De la ce idee? 

Ideea a pornit de la o discuție pe care am avut-o la un moment dat, în metrou, cu DOP-ul filmului (directorul de imagine), George Chiper, cu care eu sunt prieten de foarte mult timp, am făcut facultatea de filosofie împreună, deci ne știm de douăzeci și ceva de ani. Într-o seară, ne întorceam acasă cu metroul și el și-a adus aminte de un documentar radio pe care îl auzise cu câțiva ani înainte, în care se povestea despre un incident rămas cumva în istoria navală sub numele de Maersk Dubai incident, în care doi români, care încercaseră să traverseze ilegal oceanul spre America, fuseseră descoperiți de membrii echipajului. Unul dintre ei fusese omorât și aruncat peste bord, iar celălalt fusese descoperit de un marinar filipinez mai milos și foarte credincios, care l-a ascuns într-o cameră aflată la baza navei, cu o biblie asupra lui și l-a protejat până la sosirea în America.

Eu, când am auzit ideea asta, nu mi s-au „aprins becuri”. Am ascultat-o, mi s-a părut o poveste destul de interesantă, dar mi se părea că are cumva o mare încărcătură religioasă și pe mine chiar nu mă interesa să fac un film în jurul temei.

În 2016, când am aflat eu despre această poveste, în jurul nostru, în Europa, era un climat destul de violent, pornit de la probleme religioase. A fost anul cu atacul terorist de la metroul din Bruxelles, anul cu atacul terorist de la Nisa, cred că și în Turcia fuseseră în același an; am impresia că au fost trei sau patru atacuri teroriste de amploare, cu sute de morți, toate pornind de la cauze religioase. Toată treaba asta care plutea în aer nu făcea decât să mă îndepărteze de el, dar subiectul, după ce mi-a zis George despre el, a rămas cumva cu mine.

După câteva luni, am început să citesc oarecum pe lângă el, nu neapărat despre el, am căutat câteva cărți despre ce am putut găsi legat de incidente similare care s-au întâmplat pe ocean și așa am aflat că au fost foarte multe cazuri asemănătoare, nu numai cu români, ci și cu africani, cu asiatici.

Am vrut să scriu un scenariu despre ce mă interesa pe mine în momentul ăla – era o atmosferă cumva cu aer apocaliptic în perioada aia – așa că am decis să scriu un scenariu despre frică. Era un lucru care mă interesa: cum resimțim frica și cum ne raportăm la ea, folosind metafora asta a unui om închis într-o cutie de metal, cu o biblie asupra lui, care este nevoit să meargă pe încredere și pe bunătatea unui semen despre care el nu știe nimic.

Cât a durat până l-ați văzut gata?

Am scris scenariul repede, în trei luni, cred, poate chiar mai repede, iar procesul efectiv, până am ajuns să filmăm, a durat foarte mult, din cauze care nu au ținut de mine. Fiind un debut, finanțarea a venit mai greoi. Apoi, era și un film destul de greu pentru un debut și investitorii sunt destul de sceptici când văd proiecte cu actori internaționali, totul se întâmpla pe o navă, era foarte complicat pe hârtie și a durat ceva până s-au strâns banii.

A mai fost și pandemia, care a început destul de aproape de momentul în care ar fi trebuit să începem să filmăm, a venit lockdown-ul, am pus pauză un an și am filmat în 2021, tot în condiții de lockdown, cu măști pe față, restricții de orar, ne aducem aminte cu toții cum a fost.

Ai spus că ai vrut să scrii un scenariu despre frică. Ai reușit să o exprimi foarte bine, odată cu tensiunea, dar și cu ideea că acțiunile au consecințe și că nu toate poveștile au un erou pozitiv și unul negativ care se luptă, iar binele învinge mereu. Spune-mi cum ai construit povestea?

În primul rând, eu am o problemă cu lucrurile în alb și negru, cu protagonist și antagonist, cu structura asta clasică gen binele învinge răul. Mi se pare că un film poate funcționa, și am văzut cu toții o groază de filme în care am ținut cu bunul în luptă cu răul, dar dacă încerci să aduci totul mai aproape de tine, în lumea reală, vezi că, de fapt, lucrurile sunt mai degrabă gri. Și zona asta de morală este pe o linie destul de fină. Poți să te duci pe un argument până într-un anumit punct, dar în punctul ăla poți să îți dai seama la un moment dat că poate și celălalt om are dreptate sau că există acolo un punct de vedere care poate fi plauzibil.

Și m-a mai interesat aspectul ăsta că toți oamenii de acolo erau tați. Mai puțin românul, care era foarte tânăr, dar ceilalți marinari erau părinți. Și am avut întotdeauna în minte când scriam scenariul – eu fiind tată a doi copii – ideea că oamenii ăștia își termină traseul ăsta de 6-7 luni pe mare și se întorc acasă la familiile lor, fiecare în țara lui, și vor sta de vorbă cu copiii lor rămași acasă.

Evident că nu le vor spune ce se întâmplă pe vaporul ăla, dar mă gândeam ce tip de morală și mai ales ce valori morale ar putea să le insufle copiilor personajele din film. Și am simțit cumva că fiecare dintre ei trebuie să aibă dreptate în felul lui. Adică, poate că nu împărtășești valorile morale ale celorlalți, dar trebuie ca măcar în teorie să poți fi de acord cu ce spune omul ăla, fie că are o structură mai degrabă religioasă, aproape mistică, fie că e un pragmatic obsedat de reguli, de strictețe și de noțiunea asta de bine colectiv, în care grupul primează întotdeauna în fața individului.

Când am înțeles că asta e structura pe care vreau să merg, pe laturile astea diferite ale problemei, toate astea s-au unit și tensiunea despre care vorbeai tu mai devreme a venit cumva natural, nu mi se pare că am avut nevoie să construiesc foarte mult la ea. Aveam personaje care intrau în contradictoriu, intrau într-o stare din asta tensionată natural și eu trebuia doar să le transcriu pe hârtie. 

Spune-mi cum ai ales distribuția.

La români, a fost un casting cât se poate de tradițional, care a durat foarte mult, pentru că eu căutam un anumit tip de actori, ca să acopăr în film un personaj pe care mi-a fost greu să îl găsesc într-un timp mai scurt – a durat cam trei sferturi de an, am văzut o grămadă de actori de vârsta personajului din film până l-am găsit pe Niko Becker.

E și o chestie simpatică legată de felul în care m-am decis să îl aleg. El a venit la casting, proba lui a fost foarte bună, după care a plecat, el locuia la Cluj în momentul ăla, își termina studiile la facultatea de teatru de acolo. Eu am mai rămas un sfert de oră ca să vorbesc cu agentul de casting, după care am plecat și eu și l-am găsit zece metri mai încolo, își aștepta un prieten, așezat pe o scară de bloc. Și imaginea aia cu el pe scara blocului, având rucsacul lângă el și așteptând pe cineva era exact ce căutam în film. Adică, exact cum îmi imaginasem personajul din film, care pleacă singur, doar cu o geantă în spate, spre altceva.

Pentru actorii filipinezi, nu erau la momentul acela bani, adică să merg acolo să fac un casting, așa că am văzut foarte multe filme filipineze și nu căutam neapărat actori cât mai ales momente de actorie care să mă facă pe mine să vibrez, să văd ceva acolo care să mă poată duce în altceva. Și am găsit, după care a durat o perioadă în care am căutat contactele lor, am făcut nenumărate întâlniri pe zoom, care s-au prelungit și în pandemie. Ca să ne cunoaștem mai bine, împărțeam cărți, vorbeam despre familie, nu repetam sau nu erau lecturi de text, erau doar oameni care se cunosc mai bine și încearcă să construiască ceva împreună, uman, personal.

Am mai fost o săptămână la Paris pentru un casting și așa am ales restul actorilor care apar în film în momentul acesta.

Cum a fost să lucrezi cu actori de pe mai multe continente?

Pe mine mă interesa în primul rând povestea, poate și eu am fost cumva iresponsabil, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, pentru că nu am stat să analizez toate riscurile posibile. Evident că mi-a trecut prin cap ceva de genul: ce fac, dacă nu e cam greu așa, fiind și primul film, fără experiență, dar cumva mereu pentru mine povestea a contat mai mult, era important să o spun și am trecut peste toate obstacolele astea, să le zicem teoretice.

Cu actorii am lucrat foarte ok, eu știu franceză și engleză, deci am putut comunica foarte ușor, ei știau toți engleză, iar unde erau actori de la castingul francez, care nu se descurcau atât de bine în engleză, puteau să comunice în franceză. Pentru mine a fost bine, a fost eliberator cumva.

Eu am făcut până acum doar scurtmetraje, am lucrat doar cu actori români și, când faci asta, tinzi să intri într-o chestie din asta obsesivă, de atenție la frazare, la intonație, la accente, pentru că e limba nativă și ești foarte atent la detalii, trebuie să sune corect în ureche.

Unde nu știi limba, unde se vorbește în tagalog (pentru că pentru engleză era altă situație), limba tradițională a majorității filipinezilor, încercam să îmi dau seama pe scenariu cam în ce punct al textului se află și în rest eram foarte atent la mimică, la emoție.

Cumva, te debarasează de niște lucruri care sunt mai degrabă stricte, precum intonația sau obsesia asta pentru silabă și ești mult mai atent la Actoria aia cu a mare, la cum este omul prezent în momentul ăla. Vibrezi la un om care spune ceva în fața ta, nu înțelegi mare lucru sau chiar deloc din ce spune, dar dacă tu reușești să simți ce îți transmite el, înseamnă că totul e ok.

Regizorul Mihai Mincan, alături de o parte din actorii filmului „Spre Nord”

Ați filmat pe un vapor în mișcare. Pare complicat logistic, uman. Care au fost principalele provocări pe care le-ați întâmpinat?

Interioarele au fost filmate în România, pe un vapor românesc, nemișcat, este un vapor care este scos din uz. Exterioarele au fost filmate pe un vas în mișcare, în Grecia. A fost complicat, ce pot să zic. Este destul de greu să filmezi pe o navă în mișcare, au fost tot felul de restricții care nu țin de noi, restricții maritime, de distanțe, de număr de oameni care pot fi prezenți concomitent pe puntea unui vas – erau niște reguli foarte clare care țin de stabilitatea navei.

Mai sunt și alte chestii conexe, precum sunt oameni care poate au rău de mișcare sau faptul că atunci când pământul ți se mișcă sub picioare e destul de complicat să filmezi. Dar oamenii au fost absolut extraordinari, nu doar actorii, am avut parte de o echipă care a crezut foarte mult în proiect, a fost foarte implicată și asta ne-a făcut viața mult mai ușoară.

Altfel, nu simt că am avut cine știe ce obstacole insurmontabile, perioada de filmări a fost mai degrabă o chestie din aia de sportiv, de concentrare pe termen lung, de ritmul foarte alert pe care trebuie să îl susții pe o perioadă lungă de timp, când trebuie să fii foarte constant, pentru ca la un film de genul ăsta nu-ți poți permite să ai două zile proaste, pentru că asta înseamnă o ruptură în film, practic. Este vorba, de fapt, mai mult de presiunea pe care tu o pui asupra ta.

Cât au durat filmările?

26 sau 27 de zile, nu mai știu exact. S-a filmat foarte repede, în regim de debut. Cam atât durează să filmezi un debut, în România, cel puțin. Și au mai fost o zi sau două la care eu nu am participat, acolo unde în film sunt cadrele de sus cu vaporul, acelea au fost filmate în Franța.

Ai fost nevoit să rescrii la scenariu pentru că lucrurile nu s-au întâmplat așa cum ți le-ai imaginat?

O singură secvență, doar am scurtat-o puțin. În rest nu, au mai fost secvențe filmate care au căzut la montaj, cum se întâmplă întotdeauna, dar asta e legat nu de calitatea textului sau de scenariu, ci pur și simplu pentru că în momentul în care scenariul devine film, el are o viață a lui, o dinamică a lui și trebuie să te debarasezi de anumite lucruri, oricât ai ține la ele, pentru binele filmului.

Cum a fost trecerea de la scurtmetrajele cu destul de multă tentă jurnalistică, cel puțin așa le văd eu, la lungmetraj?

Nici eu nu le consider documentare în sine, pentru că cele care îmi plac mie cu adevărat sunt Artă cu a mare. Ce am făcut eu nu le-aș numi chiar documentare, sunt mai degrabă o prelungire a muncii mele ca jurnalist, poate într-un format ușor schimbat, poate mai aproape de ce îmi doream să fac chiar și atunci când eram în presă și nu puteam din cauza regulilor jurnalismului scris. Nu pot să spun că a fost așa, o trecere mare, pentru că niciodată nu m-am gândit la mine în termenii ăștia, gen acum fac documentar, acum fac film.

Pentru mine contează foarte mult altceva: am o poveste și am un format în care trebuie să spun povestea, și vreau să o spun cât de bine pot eu.

Ai antrenamentul scrisului, se vede în scenariu, se vede în firescul personajelor. Ai experiența asta din anii de presă, cel mai probabil, dar care a fost traseul tău, pentru că, din câte știu, ești absolvent de Filosofie. Cum a fost trecerea asta?

Haotică și întâmplătoare. Eu am terminat Filosofia în 2002, la București, am făcut un an de master la Cluj, tot Filosofie și m-am trezit în 2003 că nu știu ce să fac. Era și o perioadă destul de grea, cu facultatea asta nu puteai să faci nimic, motiv pentru care, pentru o perioadă, chiar am vândut jucării, am împărțit fluturași, am lucrat un fel de asistent de producție pentru reclame. Erau niște joburi din astea foarte scurte, foarte prost plătite, foarte epuizante fizic.

La un moment dat, am vorbit cu un prieten care terminase și el Filosofia și care descoperise că Mircea Dinescu își lansase un ziar – nu mai există astăzi, este vorba despre Aspirina Săracului – și căuta colaboratori. Și pur și simplu m-am dus acolo, nu aveam niciun text scris, aveam zero experiență în presă, veneam cu un masterat în Heidegger, așa, pompos cumva, dar oamenii de acolo au fost extraordinari, nu știu ce au văzut la mine, dar m-au angajat. Apoi am lucrat o perioadă la revista Plai cu boi, tot a lui Dinescu, unde a fost o experiență extraordinară, pentru că am intrat practic în presă pe o zonă din asta mai relaxată, mai apropiată de pamflet.

După care, la un moment dat, Dinescu a decis să închidă revista, eu mi-am căutat altceva și am ajuns la Evenimentul Zilei, pe știri, direct. Acolo am petrecut foarte mulți ani, acolo am avut instanțele ca domeniu, am prins toate procesele astea complicate, gen Patriciu, Marian Iancu, perioada aia când toată lumea stătea în fața DNA zi și noapte. A fost epuizant. Au fost cred că zece ani în care am scris tot ce se putea scrie, de la știri, reportaje, interviuri, anchete, am trecut prin toate tipurile de presă, scriind zilnic, la foc automat. Asta cumva m-a călit, mi-a dat ritm scrisului.

Am iubit presa pentru o lungă perioadă, dar m-a și „ars” și m-a făcut ca, după zece – doisprezece ani, să îmi doresc să nu mai scriu în viața mea o știre. Și asta este o promisiune pe care mi-am făcut-o mie însumi.

Îți mai amintești primul scenariu pe care l-ai scris? Cum a fost?

A fost foarte ușor și mi-a plăcut foarte tare să îl fac.

Îmi place scrisul, îmi place statul în fața hârtiei și gânditul ăla. Nu știu, îmi place și provocarea asta, și chinul pe care ți-l aduce uneori.

Primul scenariu a venit complet întâmplător. Lucram tot cu George Chiper, el termina UNATC – pentru că după Filosofie a mers la UNATC – și avea nevoie de un scenariu pentru filmul de licență. Am făcut un fel de pariu – ceva stupid, oricum, dar frumos în același timp, cum încep toate lucrurile frumoase, cu doza aia de stupid și de copilăresc în ele – că o să îi scriu un scenariu în două zile, eu neavând niciun subiect în momentul ăla. Așa că m-am dus acasă și am scris scenariul la un scurtmetraj care s-a numit „Palmele”, pe care el l-a regizat și care a ieșit un film foarte, foarte bun, nu neapărat datorită scenariului, ci datorită regiei, actoriei, este meritul lui George acolo.

În momentul ăla mi-am dat seama, de fapt, nu cred că mi-am dat seama, ci mai degrabă din momentul ăla am început să scriu scenarii. Oricum, am realizat că scriitura mea din presă din acea perioadă devenise mult mai vizuală, așa cum apare într-un scenariu, deci a fost cu atât mai ușoară trecerea asta. Probabil că presa a fost doar un ocol de la ce îmi doream, de fapt, să fac.

Scurtmetrajul „Palmele” a fost unul premiat în festivaluri. „Spre Nord” a ajuns la Veneția, a fost premiat. Ce spune asta despre tine? 

E bine, aș fi un ipocrit să zic că nu mă interesează lucrurile astea, dar, pe de altă parte, încerc să păstrez cât mai mult statutul ăsta de outsider, pe care mi-l asum.

Nu încerc să fiu peste tot, nu mă lupt ca să ajung la nu știu ce festivaluri, nu am ambiții de tipul ăsta. Pentru mine, ambițiile țin de lucrurile pe care îmi doresc foarte tare să le fac, de anumite lucruri pe care vreau să le scriu, de anumite filme pe care vreau să le fac. Da, e flatant, evident, dar încerc să îmi țin capul pe umeri.

Regizorul și scenaristul Mihai Mincan

Zici că presa a fost doar un ocol de la ce îți doreai să faci. Filmele au fost pe lista de dorințe, asumat și conștient, sau ai ajuns aici cumva din întâmplare?

A fost o alegere destul de conștientă. Eu am văzut destul de multe filme la viața mea și încă fac asta. E ceva ce fac în fiecare zi, de foarte mulți ani, rar trece o zi fără să văd un film. E mult mai mult decât o formă de escapism, e o pasiune autentică și ceva fără de care simt că nu pot trăi, ceva îmi lipsește.

Cred că a fost o combinație de dorințe, cumva: mi-am dorit foarte mult să și scriu, dar asta nu pentru că nu mi-aș fi dorit să fac film, ci doar pentru că în sinea mea m-am gândit că nu aș avea nicio șansă să fac film. Nu făcusem UNATC, nu aveam legătură cu lumea cinematografiei. Nu știu, este destul de greu să faci film în condițiile astea. Eu am învățat tot limbajul ăsta cinematografic singur, uitându-mă la filme, decupându-mi în minte imagini. Am învățat de unul singur de la alții, fără o cultură instituțională și cred că asta m-a ținut în loc, senzația că și dacă aș vrea, poate nu aș putea.

Au fost doi oameni care m-au încurajat enorm, fără să facă asta explicit sau fără să își dea seama. Au fost Cristi Puiu, acum o căruță de ani, nici nu mai știu, să fie vreo 15, și Corneliu Porumboiu. Mi-au citi un prim scenariu de lungmetraj care nu s-a concretizat și m-au încurajat foarte tare să continui să scriu.

Și nu e vorba de validare în sine, cât despre senzația asta că stai singur într-o cameră, tu scrii ceva, nu știi ce să faci cu el și la un moment dat ajunge la oamenii ăia pe care îi admiri, ale căror filme le admiri și ei îți spun: „Du-te înainte, e bine, mai încearcă, mai lucrează, nu te opri”. A contat foarte mult chestia asta în momentul ăla.

Cred că fără momentele alea două, mai ales momentul Puiu, pentru că el a fost primul care a citit scenariul, nu știu dacă aș fi renunțat sau nu, dar clar lucrurile ar fi fost destul de diferite.

Ce filme te-au impresionat pe tine în perioada de formare? În adolescență, să zicem, când începi să construiești cultura generală, apoi în facultate, pentru că presupun că dacă te duci să studiezi filosofia, ai o curiozitate din asta, nu știu, epistemică, dacă pot să îi zic așa.

Am început cu filmele comerciale, îți dai seama. Eu m-am născut în Târgu Mureș, unde erau două cinematografe pe vremea aia, nu erau mari filme care ajungeau acolo. Nefiind oraș universitar, nu aveai acces la filme de artă, cum am auzit după, la colegi din București, care avuseseră acces la Tarkovsky sau mai știu eu ce.

Eu am crescut cu „Alien”, am crescut cu „Terminator”, „Die Hard”, „Twin Peaks”, orice puteam să prind. Cred că lucrurile s-au schimbat destul de mult când am mers la facultate la București și am început să schimbăm între colegi DVD-uri, am început să mă duc la cinematecă, am mers mult la cinema.

Începând de pe la 17 ani, timp de vreo 10 ani, am văzut extrem de multe filme și cred că au fost foarte amestecate. Eu nu sunt și nu am fost niciodată un om foarte organizat. Adică, pot să văd astăzi un film horror japonez și peste două zile să văd o dramă franceză. Nu am un sistem de genul: acum mă uit la tot ce a făcut Tarkovsky sau să mă uit la toate filmele lui Godard, am văzut mereu ce mi-a picat în mână. Da, am trecut prin clasicii cinematografiei mondiale, dar apoi, din curiozitate, am ajuns în cu totul alte zone. Spre filmul asiatic, spre film contemporan, spre film experimental. Am văzut câte puțin din toate și continui să fac asta.

Hai să ne întoarcem puțin pe final la „Spre Nord” Ce așteptări ai de la filmul ăsta? În curând va avea premiera în România. Cu ce speri să rămână oamenii care ies din sala de cinema după ce văd filmul tău?

Îți dai seama că fiecare regizor îți dorește în primul rând ca oamenii să vină la film, deci și eu aș vrea asta.

Mai cred că filmul ăsta poate să îți ofere ceva, dacă îi dai timp și o șansă. Nu este cel mai ușor de urmărit, nu este un film scurt, dar dacă îi dai timp și te lași purtat de el, îți poate vorbi într-o grămadă de moduri.

Dar îl poți privi și ca pe o invitație la dialog, pentru că asta este, de fapt, orice film. Un regizor, când face un film, e ca și cum pune ceva pe masă și spune că asta e la ce s-a gândit, un fel de viziune asupra lumii, a momentului și putem vorbi despre el.

Și mai poți privi filmul ăsta ca pe ceva nou în cinematografia românească și poate te va face să te gândești la anumite lucruri. Eu voi încerca, pe cât posibil, să fiu în locurile unde se proiectează filmul, măcar în orașele mai mari, deci, dacă oamenii simt nevoia să vorbească despre el, să pună întrebări, eu voi fi acolo să le răspund.

Ce planuri de viitor ai? Sau, dacă ar fi să parafrazez motto-ul de la „Emigrant Blues” și să spun „Acasă nu e decât distanța dintre unde ești și unde visezi să fii”,  unde visezi să fii?

Tot în Titan, nu plec nicăieri, unde o să scriu în continuare, chiar asta făceam și înainte să vorbesc cu tine, pentru că eu sunt fericit aici și asta este ceea ce vreau să fac. Mai am un scenariu de lungmetraj scris deja, este și finanțat de CNC din vara lui 2021, o să începem curând pre-producția și sper ca vara viitoare să putem filma.

Foto: Giorgio Zucchiatti/La Biennale di Venezia și arhiva personală Mihai Mincan


CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Caricaturistul Costel Pătrăşcan: „Menirea unei caricaturi este de avertizor la unele derapaje. Libertatea și demnitatea sunt valori pe care n-ai dreptul să le pierzi, să le negociezi și trebuie să lupți pentru ele, dacă cineva încearcă să ți le ia”

INTERVIU | Adrian Nicolae, despre filmul „Taximetriști”: „Mi s-a părut o ocazie foarte bună de a sparge un pic pojghița acestor locuri comune conform cărora taximetriștii sunt doar guralivi, păreriști, obositori și țepari”

EXCLUSIV VIDEO | Marc Levy, scenaristul serialului „Toate acele lucruri”, cu Jean Reno și Alexandra Maria Lara: ”Poți să faci un film de suspans cu multe explozii, dar cel mai inteligent suspans este cel din viața reală”

Sorry, there are no polls available at the moment.
Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase
Prima reacție a Kremlinului, după ce Georgescu a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale
Curs valutar BNR 25 noiembrie 2024. Cât costă 1 euro, după ce Călin Georgescu a...
Gigi Becali i-a dat ordin lui George Simion, după ce Călin Georgescu a câștigat alegerile!...
Cum a ajuns Ion Iliescu primul președinte al României democrate. Istoria marcată de minciuni, proteste...
Ce se întâmplase cu Gabriel Cotabiță în ultimele luni! Declarațiile făcute de soția lui cu...
Cine este soția lui Călin Georgescu. Cristela este educator holistic și promovează anti-feminismul: ”Nu fiți...
Victor Ponta dă vina pe Nicolae Ciucă, „un idiot util”, pentru rezultatele alegerilor. „A fost...
Legătura neștiută dintre Călin Georgescu și Elena Lasconi! Dezvăluirea făcută de Dan Diaconescu
Cum se menține în formă Cristela Georgescu, la 54 de ani! Soția lui Călin Georgescu...
Ce avere are Călin Georgescu, câştigătorul turului 1 la alegerile prezidenţiale 
Șoșoacă despre Călin Georgescu: E un...
Breaking News: Marcel Ciolacu a demisionat de la PSD! Primele declarații ale președintelui de partid
Cum a reușit 'meteoritul' Călin Georgescu să fie numărul 1! Explicația unui specialist în social...
Cum arată noile DUSTERE ale Poliției? Au fost văzute pe platformă, în trafic - FOTO
Alegeri prezidenţiale 2024, turul I. Numărătoarea voturilor s-a încheiat. Diferenţă de 2.742 de voturi între...
Descoperire INCREDIBILĂ despre INIMA umană! Ce au găsit medicii?
Cine s-ar afla în spatele lui Călin Georgescu. Informația care aruncă în aer scena politică...
Călin Georgescu, culisele victoriei. Grupul de interese care l-a susținut, împotriva voinței românilor
Cine este Cosmin Georgescu, fiul lui Călin Georgescu. Tânărul a fost coleg de cameră și...
VIDEO Călin Georgescu, prima reacție după exit poll-urile de la închiderea urnelor: „Poporul român a...
Oana Roman, mesaj trist despre moartea prietenilor ei, Gabriel Cotabiță și Marius Bațu. „Bucurați-vă, fraților,...
EXCLUSIV! Ce s-a întâmplat la ultimul concert susținut de Gabriel Cotabiță?! Mihai Trăistariu: "Avea corpul...
BANCUL ZILEI. Ajunge BUBULINA acasă și își găsește bărbățelul prin bucătărie: - Vai, ce surpriză!
Celulele stem crescute în spațiu au un avantaj surpriză