EXCLUSIV | Regizorul Laurențiu Rusescu: „Am ales să pun în scenă «Exit» pentru că mecanismul abuzului este extrem de bine descris”

Laurențiu Rusescu este regizor, producător, scenarist și, mai ales, un mare amator de provocări intelectuale. Are mai bine de 25 de ani de televiziune în spate, dar și-a dorit mereu să facă teatru. Și pentru că nu renunță cu una cu două, chiar a reușit, deși între el și acest vis a stat o pandemie. Cea mai recentă piesă pusă în scenă de el se numește „(Exit) Și atunci am plecat” și va avea premiera pe 20 iunie, la Teatrul Godot. Cu această ocazie, Laurențiu Rusescu a vorbit, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Gândul, despre atracția pentru teatru, piesa a cărei premieră urmează, oameni care i-au fost inspirație, despre ce l-a învățat teatrul despre el, dar și care este relația lui cu scrisul și despre cum a fost să lucreze cu Lucian Pintilie. 

„(Exit) Și atunci am plecat” este o comedie manifest despre violența de gen și lumina de la capătul tunelului.

Spectacolul are la baza textul „Exit, Pursued by a Bear” al scriitoarei americane Lauren Gunderson, unul din cei mai jucați dramaturgi contemporani americani. Piesa este o comedie neagră, iar adaptarea românească are și o serie de date referitoare la violența asupra femeilor în familiile din România, adăugând o dimensiune serioasă poveștii, devenind astfel și un manifest împotriva violenței domestice.

După ani de abuz, Ana este în sfârșit gata să scape de căsătoria ei cu Dorin. Cu ajutorul celor mai buni prieteni, Măriuca și Simon,  pune la cale un plan inspirat din Hamlet de William Shakespeare, în care personajul principal este forțat să își vadă faptele transpuse într-o  piesă de teatru pentru ca, în final, să își recunoască vina.

Piesa are un mesaj pozitiv, în final arătând că există viață normală și după o relație toxică, că există speranță și atunci când nu mai vezi decât întuneric înaintea ta și că ai dreptul să pretinzi egalitate în toate relațiile. Piesa este de asemenea și un omagiu adus prieteniei, arătând cât de important este să te deschizi și să vorbești despre problemele tale.

Cum ai ales textul pentru „(Exit) Și atunci am plecat”? Ce te-a atras la el?

Nu am căutat special un text cu subiectul ăsta, ci pur și simplu am dat peste el. Citesc multe piese. Aici m-a atras mai întâi titlul. Se numește „Exit, Pursued by a Bear”, care este un vers dintr-o piesa a lui  Shakespeare, „Poveste de iarnă”, și asta mi s-a părut interesant. Și apoi am citit un interviu al autoarei Lauren Gunderson și mi-a plăcut că și ea a plecat tocmai de la cum sună versul ăsta și s-a întrebat de ce n-a scris nimeni o piesă cu acest titlu? Și de la titlu a ajuns la poveste.

Deci, pe scurt, nu am căutat o poveste care să aibă ca subiect central violența în familie, ci am citit pur și simplu și mi-a plăcut cum era scrisă. După lectură a fost și o reacție personală legată de subiect, am trăit experiențe de genul acesta pentru că tatăl meu era extrem de abuziv cu mama și cu noi. Dar nu am luat textul ca pe o exorcizare personală, ci pur și simplu mi s-a părut că mecanismul abuzului este extrem de bine descris.

Acuitatea descrierii și faptul că, deși este scrisă pentru un personaj american – acțiunea are loc într-un orășel mic din America -, dar tăindu-i elementele de localizare, gen nume de restaurante, și schimbând numele personajelor, poți să juri că e scrisă de un autor român și se întâmplă la… Mioveni, să zicem. Zic Mioveni pentru că Oana Moșneagu, Ana din spectacol, e din Mioveni.

„(Exit) Și atunci am plecat” este o comedie manifest despre violența de gen. Poate să schimbe teatrul mentalități?

Nu. Doar legile pot face asta. Oamenii se civilizează cu bățul, nu cu vorba bună. În pregătirea spectacolului, am avut contacte cu mai multe ONG-uri care se ocupă cu femeile care au probleme. Am avut și o vizită a doamnei Monaliza Cîrstea, director la Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse, care ne-a povestit care sunt pașii legali și ce au reușit până acum să facă în procesul legislativ. Și nu este vorba atât despre progresul legislativ, cât despre greutatea de a pune în practică legile, pentru că aici este marea problemă în România, legile există, dar nu se aplică. Și ne-a ajutat foarte mult, pentru că a venit și ne-a descris în amănunt aceleași mecanisme, pe care le regăsești în piesă.

Unu la unu: cu bărbatul care este violent, care după aia se jură că nu va mai face niciodată asta, că urmează o perioadă minunată după, femeia îl crede, dar apoi iar e violent,și se reia toată povestea asta. Iar femeia crede fix același lucru. Este un tipar pe care îl găsești și în România și, după cum se vede, și în America, așa că este un tipar universal al femeii captive în această spirală a abuzului. Și asta mi-a plăcut foarte mult la piesă. Acuitatea observației.

Aveai pe cineva în minte pentru roluri?

Pentru doua dintre ele am făcut un casting la care au venit foarte mulți actori. Am ales pe cine am crezut că e potrivit pentru fiecare rol. Pentru cele principale a fost o sugestie din partea Teatrului Godot, a lui George Remeș, este vorba despre Oana Moșneagu și Denis Hanganu, i-am văzut, mi-au plăcut. Ei au mai jucat împreună în câteva seriale, dar pe scenă au o chimie extraordinară, ceea ce e mare lucru.

Au chestia asta, le stă bine împreună, comunică foarte bine, își transmit emoțiile unul altuia. Sunt niște actori remarcabili, pe care nu îi văzusem în teatru, îi știam doar de la televizor. Nu e același lucru, dar s-au dovedit la înălțimea rolurilor. Dar să nu-i uitam pe Teodora Dincă, Alex Popa și Răzvan Mândruță, care sunt foarte buni și care au contribuit foarte mult la „rotunjirea” spectacolului, pentru că singurul lucru pe care nu mi l-aș fi dorit e să fie o melodramă.

Mai sunt în București spectacole care pleacă de la niște texte autentice, dosare, mărturii ale femeilor care au trecut prin așa ceva și care sunt liniare. Este într-adevăr povestea puternică, durerea este acolo, dar parcă nu trec de nivelul unei știri pe care o vedem zilnic la ora 5.  Și teatrul e mai mult decât atât. Iar Lauren Gunderson spune că a ales să prezinte cazul ăsta sub forma unei comedii negre tocmai pentru că lucrurile amare sunt acceptate sau au mai multă putere de pătrundere învelite în comedie.

A fost și o dilemă aici, dacă este un manifest social, va veni publicul într-un teatru comercial să vadă așa ceva, câtă vreme este bombardat zilnic cu astfel de subiecte?

Faptul că este o comedie, bifează două lucruri: o dată că oamenii vor vedea și vor înțelege o piesă cu impact emoțional și în al doilea rând că se vor simți nu neapărat bine, dar vor simți că au petrecut cele 90 de minute fără să se plictisească, alea 90 de minute au meritat ieșirea din casă și le-au oferit mai mult decât un program de știri.

Spune-mi ce a fost cel mai complicat în tot procesul de punere în scenă a acestei piese.

Prezența actorilor la repetiții, căci programul aproape că m-a dus la exasperare… Am avut și o grămadă de ghinioane: fix în astea două luni de zile, și Oana, și Denis au făcut COVID și n-au putut să vină la repetiții, ceilalți actori au început alte proiecte și au fost câteva momente în care nu mai credea nimeni în afară de mine că o să reușim să o terminăm la timp și s-a pus problema amânării pentru toamnă. Fix în acel moment am avut și eu o problemă gravă de sănătate, pe care am ținut-o ascunsă pentru a nu le distruge complet moralul. Nu cred în proiectele amânate, fiecare proiect are momentul lui. Așa că da, am insistat, am tras și până la urmă l-am făcut în timp și, zic eu, într un fel în care să nu ne fie rușine cu spectacolul, ba din contră.

Cum lucrezi cu actorii, câtă libertate le dai în proces?

O să citez un actor cu care am lucrat la un alt proiect, căruia nu o să îi dau numele și care mi-a spus: „Laurențiu, e foarte interesant cum lucrezi tu, avem impresia că ne dai toată libertatea, dar de fapt, nu, pentru că ești tot timpul în spatele nostru și ne împingi în direcția în care vrei tu, iar noi avem impresia că noi suntem cei care am vrut să mergem acolo”.

Eu am făcut și foarte multă televiziune și cred în munca de echipă. Orice idee bună ajunge să fie folosită și nu prea mai contează la final a cui a fost. Nu sunt genul de regizor orgolios care crede că doar ideea lui e cea mai bună.

Singurul lucru la care țin și pe care nu încerc să îl impun mereu are legătură cu testarea ideilor. Nu îmi place ideea ta, nu e nicio problemă, te las să încerci și dacă este bună, rămâne, dacă nu e bună, vei ajunge singur la concluzia asta și vei renunța la ea. Și în stilul în care am lucrat noi acum, chiar aveam nevoie de toate inputurile posibile pentru a termina la timp.

Ai pomenit de experienta din televiziune. Ce crezi că îți oferă diferit teatru ca modalitate de exprimare față de film, față de TV?

Nu vreau să repet ce au spus alții despre asta, la teatru este în primul rând impactul pe care îl ai prin proximitatea actorului… Pentru mine, este un challenge lucrul la un spectacol de teatru. Să mă explic. În televiziune, odată filmată o chestie, ea rămâne, o dai mai departe și uiți de ea.

În teatru, tot timpul produsul este o chestie fluidă, rezolvi o parte și începe să scârțâie pe alta, și e mult mai greu să ții în viață organismul ăsta care este un spectacol de teatru, să fie și viu și în același timp să fie și repetabil și să aibă aceeași energie mereu. Îmi dă impresia că țin o flacără cu mâinile goale și flacăra asta dă mereu să se stingă. E un challenge care mă stimulează foarte mult.

Până acum doi-trei ani, n-ai făcut regie de teatru, ci doar televiziune și film. Cum ai ajuns în zona asta? Înțeleg că ți-ai dorit să faci teatru încă din facultate, dar cum ai ajuns totuși să pui în practică?

Mi-am dorit să fac teatru de când eram în facultate. Mi-am propus să fac teatru pentru că nu îmi doream să fac nici televiziune, nici publicitate și am ajuns să fac douăzeci și ceva de ani de televiziune. Viața este ironică, nu? Am vrut să mă apuc de teatru chiar înainte de pandemie. Mi-am propus să fac un spectacol de teatru. Am ales o piesă, am început să fac repetițiile, a venit pandemia, a căzut tot și mi-am zis că e un semn că nu trebuie să fac teatru. Dar sunt foarte căpos, a trecut pandemia și am reușit să fac spectacolul pe care mi-l doream și apoi au venit și celelalte.

Ce te-a învățat teatrul despre tine?

Mi-am dat seama că trebuie să mă educ tot mai mult în relația cu oamenii și să fiu mai răbdător. Trebuie să fiu mult mai atent la ei și să învăț să le vorbesc într-un anumit fel.

În televiziunea live, e foarte multă presiune și în secunda în care dai o comandă, vrei să se și execute. Și nu există nu vreau, stai că încerc, stai să mai vedem o dată, nu există toată discuția asta.

În teatru, trebuie să fii mult mai elegant cu oamenii, trebuie să fii mult mai persuasiv, mai uman, dacă pot să zic așa. Și eu, care sunt un tip mai singuratic, a trebuit să lucrez pe partea asta de comunicare. Dar a fost și acesta un challenge și mi-a plăcut.

E un paradox ce spui, nu ești un tip foarte sociabil, dar ai lucrat cu echipe uriașe, deci și partea de comunicare a fost pe măsură. 

Da, erau echipe uriașe, care nu pot fi conduse decât în felul ăsta, dar în secunda în care spuneam așa să fie, așa rămânea. E dictatură. Odată ce intrai în direct exista o singură voce, pentru că altfel nu se poate face.

În teatru, vocea multiplă se păstrează până în ultima secundă, până la premieră și după, poate, mai observăm lucruri, le discutăm, le schimbăm dacă este cazul. Munca asta continuă, de șlefuire, de îmbunătățire, de a ține cont până în ultima secundă de părerea celorlalți.

Faptul că în teatru regizorul pare stăpânul lucrurilor, a tot ceea ce se întâmplă, este un mit. Regizorul, la premieră, pleacă, spectacolul rămâne al actorilor. Ei pot spune da, ca să scape de tine, ca să iasă premiera, dar dacă nu sunt convinși de ceea ce ați făcut împreună în alea două luni de repetiții, după ce ai plecat, nu mai fac, pentru că tu nu ai cum să îi obligi după ce ai terminat spectacolul și l-ai livrat. Trebuie să fie o chestie la care ați căzut de comun acord, pentru ca ea așa va rămâne mai departe, altfel spectacolul moare, nu are energie, nu poate transmite nimic.

Ai terminat regie, scrii scenarii, montezi, produci. Este nevoie de multivalența asta în branșa voastră sau pur și simplu ți-a plăcut ție să le faci pe toate?

Așa sunt eu, după cum ți-am spus și mai devreme, odată ce am terminat un lucru, simt nevoia să fac și altceva diferit. După trei ani în care am fost angajat la o televiziune, am simțit că mă plafonez, așa că a trebuit să schimb ceva și am început să produc emisiuni după formatele scrise de mine. După care m-am plictisit și de asta și am vrut să scriu scenarii de seriale.

De fiecare dată când am simțit că lucrurile intră într-o rutină, am fugit. Nu este un lucru pe care mi l-am dorit, nu reprezintă o serie de căsuțe pe care am vrut să le bifez. E și un lucru rău în chestia asta, pentru că de fiecare dată am luat-o de la capăt. Dar și un lucru bun, pentru că asta m-a ținut proaspăt la minte și la suflet.

Vreau să știu despre relația ta cu scrisul. Cum ai început și cât de repede ai obținut succese remarcabile? Spre exemplu, ai câștigat un concurs de scenarii la HBO, ceea ce nu e puțin lucru. 

Cu concursul de la HBO a fost o chestie foarte amuzantă. S-a anunțat, nu aveam nimic scris, aveam o lună liberă, tocmai terminasem de scris un serial pentru Pro TV, am întrebat în jur, mi s-a spus că nu are rost, acolo se intră numai pe pile și că este o pierdere de timp. Am decis totuși să scriu ceva, în ideea în care aveam timpul ăla liber și nu aveam nimic de pierdut, iar dacă nu mergea, rămâneam cu un pilot. Am scris, l-am trimis, au trecut câteva luni de liniște în care n-am auzit nimic. Am fost și foarte relaxat, neavând absolut nici o așteptare.

Apoi am primit un mail în care mi se spunea că au fost cinci scenarii selectate într-un fel de semifinală. De-abia atunci m-au apucat emoțiile, pentru că totul devenea brusc public, până atunci nu știuse nimeni că am participat. Și mă gândeam cum o să mă fac acum de râs, pentru că am participat și nu am luat. A mai trecut o lună și m-a sunat o doamnă de la HBO să mi spună că am câștigat și după aceea am avut colaborarea cu ei. Înțeleg că au fost peste 300 de scenarii și procesul de selecție a fost foarte complicat și foarte serios, au fost alese 20, care au fost traduse și trimise la Londra și acolo s-au ales, și cred că asta a fost și șansa mea.

Spune-mi despre momente din cariera ta care au schimbat ceva în parcursul tău profesional.

Persoane, nu momente. Andrei Boncea este una dintre ele. Am fost colegi și prieteni în facultate, el m-a rugat câțiva ani să vin să lucrez la Pro TV. Dar, dacă în cazul fericit în care profesia este și pasiunea ta, cum e la mine, nu cred că există așa ceva. Suntem noi indiferent de situație, dar sunt ocazii în care începi să te manifești într-un fel sau altul. Structura ta psihologică, mentală, comportamentală, zona ta de interes, rămân aceleași.

Oamenii nu sunt atât de complecși sau de bogați interior pe cât le place să creadă. Există o zonă în care ne cramponăm, ca și în relații. Oamenii care își schimbă zona de interes, de fapt, nu au niciuna. Ei, de fapt, încearcă zonele de interes ale altora, în care alții au avut succes și încearcă să „paraziteze” zona aia, crezând că vor avea același succes. Dar nu funcționează așa.

Dacă te uiți la marii regizori, la marii autori, ei sunt de-a dreptul monotoni. Pare că scriu aceeași carte, că fac același film, că au aceleași idei în teatru. Uită-te la Purcărete sau la Afrim, par că fac același spectacol mereu. Și asta îi fac pe Purcărete sau pe Afrim niște regizor slabi sau lipsiți de imaginație? Nu. Îi face doar coerenți cu ei înșiși și cu zona lor de interes.

Sunt oameni care te inspiră?

Este un regizor de teatru pe care îl ador, se numește Ivo van Hove, am văzut vreo 14 sau 15 spectacole ale lui și mi se pare că este în teatru cum este Christopher Nolan sau Denis Villeneuve în cinema. Genul ăsta de regizori sunt pentru mine modele, pentru că reușesc să împace și partea super artistică, și pe cea comercială. Dar faptul că îmi plac ei și nu regizori din aia absconși are legătură cu mine și cu interesele mele. Pentru că oamenii caută lucruri din zona lor de interes.

Am fost asistent la Pintilie. Crezi că acum la un film lucrez ca Pintilie? Că mi-a schimbat felul în care văd lumea? Nu, lucrez în stilul meu, care este coerent cu structura mea interioară, cu aptitudinile sau defectele mele, pe care le pun în valoare.

De fapt, de la Pintilie mi-au rămas două lucruri. La un moment dat, după o scenă în care s-a chinuit mult să bage, să scoată niște actori dintr-o cameră, într-un târziu a fost mulțumit și s-a aplecat spre mine și mi-a spus: „Ai văzut, Laurențiu, ce greu e să faci o mise en scène?” Și în secunda în care Pintilie mi-a zis că îi este greu (eram în anul întâi, era un Dumnezeu pentru mine, efectiv îl adoram), pentru mine a fost un moment de referință, nu pentru că l-a coborât pe el la nivelul meu sau pentru că m-a urcat pe mine la nivelul lui, ci pentru că ne-am întâlnit undeva la mijloc, în locul ăla al îndoielii, al muncii, al transpirației.

Și al doilea? Ai spus că sunt două lucruri cu care ai rămas de la Pintilie.

Pintilie m-a scăpat de emoții, pentru că eram un tip extrem de emotiv și ca regizor secund trebuia să mă ocup de planul doi. Este vorba despre filmul „O vară de neuitat” și, la un moment dat, erau niște doamne care trebuiau să coboare de pe un deal, care era departe. Și mi-a zis după prima dublă: „Laurențiu, vezi să coboare doamna din dreapta mai nu știu cum”, ceva de genul. Aveam portavoce dar îmi era jenă să strig în ea, așa că am alergat până sus pe deal, i-am spus doamnei, am coborât. M-a așteptat, am mai făcut o dată dubla, a vrut altceva, iar am rupt-o la fugă. Am coborât gâfâind, iar am filmat, iar a vrut să schimbe ceva, eu gata să o iau iar la fugă și m-a tras înapoi pe scaun, mi-a pus portavocea în mână și mi-a zis: „Spune în asta!” Am încercat să îmi depășesc emoțiile și am spus indicațiile cu portavocea. Și la puțină vreme după aceea, cine țipa în portavoce de îi acoperea pe toți? Astea sunt lucrurile pe care le-am învățat de la el, nu cum gândea el artistic, să zicem. Asta nu poate fi copiat sau învățat.

Spune-mi la ce lucrezi acum.

Citesc multe piese de teatru și am o listă cu piese pe care vreau să le transform în spectacole, sper să se întâmple asta cât de repede. Acesta este motivul pentru care aș vrea ca, în acest final de interviu, să îi mulțumesc lui George Remeș pentru că, necunoscându-l, i-am trimis doar un proiect, mi-a  răspuns, mi-a spus că o să îl citească atunci când va avea timp, l-a citit, i-a plăcut, ne-am întâlnit și am făcut un spectacol. Așa că vă invit la Godot, la spectacolul regizat de mine, vă promit că merită. Doar a fost și mama și i-a plăcut!

Foto: Teatrul Godot, arhiva personală

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Claudiu Bleonț, ”dictatorul comunist” din Spy/Master: ”L-am jucat cu furie pe Ceaușescu, o furie vecină cu cea a lui Richard al III-lea”

INTERVIU | Alec Secăreanu, despre rolul din „Spy/Master”: „Este un personaj foarte ofertant, dar vine cu o mare responsabilitate în spate”

INTERVIU | Adina Sădeanu, scenarista serialului „Spy/Master”: „M-a fascinat toată drama umană din spatele fugii generalului Pacepa”

EXCLUSIV|Turnul Eiffel, inspirat de o iubire imposibilă? Nicolas d’Estienne d’Orves, autorul cărții Eiffel:Dragostea nu a avut legătură cu construcția