EXCLUSIV | Victoria Răileanu, dezvăluiri despre rolul din filmul „Taximetriști”, cum i-a marcat cariera marele actor Adrian Pintea și ce a urmat după serialul ”Vlad”. ”Când mi-a fost greu, m-am raportat la acel moment”

Actrița Victoria Răileanu este ca o rază de soare într-o zi în care nimic nu pare să meargă cum trebuie. A descoperit teatrul în liceu și de atunci spune că tot drumul i s-a conturat firesc, de la primul spectacol jucat pe scena Teatrului Național din Timișoara, la doar 15 ani, la prima telenovelă pentru care s-a mutat în București, la Facultatea de Teatru, unde a intrat în primii zece și la toate întâlnirile providențiale pe care profesia asta i le-a oferit de-a lungul timpului. Șansa de a juca, la doar 18 ani, alături de marele actor Adrian Pintea, despre care povestește în interviul pe care l-a acordat pentru Gândul, i-a marcat cariera, la fel ca și Adrian Titieni și regizorul Jesus del Cerro, care i-a încredințat rolul lui Miki în serialul ”Vlad”. 

Cel mai recent proiect în care este implicată este filmul „Taximetriști”, făcut după spectacolul de teatru cu același nume, care se joacă la Teatrul Apollo 111 de patru ani. Victoria Răileanu a vorbit, în interviul pentru Gândul, despre teatru, film, provocările unui astfel de proiect și cu ce a rămas din el, dezvoltare personală, lucrul cu adolescenții, improvizație și de ce a ales această meserie.

„Taximetriști” – cel mai recent film regizat de Bogdan Theodor Olteanu, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Adrian Nicolae, la fel ca piesa de teatru cu același nume – invită publicul alături de personaje savuroase, într-o poveste plină de umor și suspans.

Doi taximetriști trec, într-o noapte, printr-o serie de întâmplări care le dau viețile peste cap. Lică – taximetristul „știe-tot” – și Liviu – taximetristul „tace mult” – sunt prieteni buni, deși sunt complet diferiți, iar viziunile lor despre lume și viață nu se prea întâlnesc decât la shaormerie. Dar amândoi împărtășesc frustrarea de-a face o meserie care speră să le asigure un trai decent și poate niște economii până găsesc altceva mai bun.

Pentru Lică, primează banii, pentru Liviu, mulțumirea sufletească. Asta până încep să se gândească fiecare mai mult la ce au, ce sunt și ce pot face cu viețile lor. Pentru ei, o tură de noapte prin București este o adevărată aventură, în care întâlnesc oameni de toate felurile – de la tineri petrecăreți și corporatiști la vedete, DJ sau chiar interlopi.

Afișul filmului, realizat de Glitch, îi prezintă pe Alexandru Ion și Rolando Matsangos – taximetriștii Lică și Liviu –, alături de Victoria Raileanu, Monica Bîrlădeanu, Andi Vasluianu, Cosmin Nedelcu („Micutzu”), Ana Maria Guran, Nicoleta Hâncu și Carol Ionescu – o parte din actorii care joacă rolurile unor clienți cu care protagoniștii au de-a face în cursele lor prin București. Din distribuție mai fac parte: Maria Popistașu, Mădălina Stoica, Alex Mircioi, Ramona Niculae, Ștefania Cîrcu, Emma Mateciuc, Adrian Ban, Adi Bulboacă, Adrian Nicolae. Rapperul Spike are o apariție specială și semnează, de asemenea, muzica originală de pe coloana sonoră.

”Taximetrișt” va rula din 20 ianuarie în cinematografe.

Să începem cu filmul „Taximetriști”, care mi-a oferit prilejul de a vorbi cu tine. Cum a fost rolul tău? Cine ești în filmul ăsta?

Povestea din spate este foarte mișto. În primul rând, nu este un film obișnuit, este un film  făcut după un spectacol de teatru pe care noi îl jucăm de patru ani deja la Apollo 111, și asta mi se pare foarte tare pentru că, cel puțin în România, nu am mai auzit de un film care să se facă după o piesă de teatru originală, scrisă și regizată de aceiași oameni. Nouă ni s-a părut  o idee super tare, de când am auzit că este posibil.

Piesa este scrisă Theodor Olteanu și de Adrian Nicolae, și filmul la fel, regia fiind semnată, la ambele, tot de BTO, așa cum îi spunem noi lui Bogdan Theodor Olteanu. Eu, în spectacol și în film, am același rol, Victoria mă numesc și sunt soția unuia dintre taximetriști, pentru că filmul este despre doi taximetriști, Liviu și Lică, jucați de Rolando Matsangos și Alex Ion.

Eu sunt partea dramatică a spectacolului și filmului, dacă pot să spun așa, și mai râd uneori că publicul așteaptă să ies eu din scenă ca să mai râdă puțin, pentru că eu sunt cu plânsul și cu văitatul, sunt o soție nemulțumită.

Este aceeași distribuție din piesa de teatru și în film?

Este aceeași, plus niște oameni. Și în minus niște oameni, dar nu pentru că au dispărut de tot, ci pentru că au jucat alte roluri, pentru că au modificat puțin scenariul, l-au adaptat pentru film și, în urma procesului ăstuia, anumite roluri s-au împărțit în trei sau în mai multe, dar, în principiu, rolurile principale au rămas aceleași.

Cum ai ajuns să joci în piesa de teatru de la Apollo 111?

Eu am jucat și în prima piesă scrisă și regizată de Bogdan Theodor Olteanu, se numea „Cea mai călduroasă zi din an” și jucam în ea cu Alex Ion, doar noi doi. Am fost în cărți, cumva, de la început, mi-a spus Bogdan că o să joc și în următoarea piesă, deci, pentru spectacolul ăsta, eu nu am dat casting. În schimb, am dat casting cu Rolando, pentru rolul lui. Cumva, l-am ajutat, nu a fost castingul meu, a fost castingul lui.

Mi-am amintit acum de o chestie amuzantă, apropo de cum a început rolul meu în acest spectacol. Bogdan, îmi spunea la început, când scria la piesă: „Băi, o să ai de jucat ceva foarte mișto, o să vezi”. Eu eram super nerăbdătoare, pentru că sunt și foarte curioasă din fire, și la un moment dat mi-a scris – țin minte exact unde eram – și mi-a zis: „Uite, îți dau primele două pagini din text, din scena aia (o anumită scenă)”. Și singurele mele replici erau: ”Nu! Nu! Nu! Nu știu. Nu vreau să vorbesc cu tine. Nu! Nu!” Am rămas cu paginile alea în față și l-am întrebat: ”Bogdan, asta e? Asta e greu de jucat? Adică, ce e asta?”. Dar, bineînțeles că el a vrut să facă o glumă și nu mi-a trimis partea ”aia”.

Apoi, la prima lectură, am citit partea mea și mi-am dat seama că este foarte mișto. Dar a fost așa o chestie funny, pentru că eu și Bogdan avem o relație profesională de multă vreme, nici nu mai știu exact, joc la el din 2016 sau 2017. Și ăsta este unul dintre lucrurile alea amuzante apropo de cum am intrat în proiectul ăsta.

Cât au durat filmările și ce a fost cel mai complicat pentru tine la proiectul ăsta? A fost ceva care te-a pus la încercare?

A durat 15 nopți. Cel mai greu pentru mine a fost faptul că am filmat noaptea. Eu am mai avut filmări de noapte până acum – bine, eu nu am filmat 15 nopți, am avut doar patru nopți de filmare. Este foarte obositor să filmezi noaptea și este și mai obositor să filmezi noaptea pe frig, pentru că noi eram îmbrăcați mai de vară și am filmat la începutul lui octombrie. În prima noapte, când am filmat chiar eu, am prins cam 5-6 grade și asta a fost complicat, pentru că eram îmbrăcați destul de subțire. Ca om, stai și tremuri când îți e frig, dar în film, nu trebuie să tremuri, ci trebuie să vorbești ca și cum afară ar fi 15-20 de grade și asta a fost foarte obositor. Cu atât mai obositor cu cât a fost un efort în plus să ne facem corpul să nu mai tremure.

Chiar râdeam la finalul primei nopți de filmare că eram blindată cu încălzitoare de corp, pe care am învățat la ce oră să le punem ca să țină, pentru că ele se răcesc la un moment dat. Asta și apropo de nivelul de oboseală, este un întreg proces acolo, pe care trebuie să îl gândești foarte bine: la ce oră să bei cafeaua, când să îți pui încălzitoarele, ca să poți să reziști până dimineața la 6 sau 7, până răsărea soarele și se terminau filmările.

Cel mai complicat a fost să te descurci cu somnul, pentru că, la un moment dat, de la frig, ți se făcea somn rău de tot. Eu am prins oricum cele mai friguroase nopți de filmare din toate.

Cu ce ai rămas după experiență asta?

Mie îmi place foarte mult rolul pe care îl joc și mi-a plăcut din prima faptul că am reușit, sper eu, să transmit aceeași emoție de pe scenă și în film. Mi se pare un proces grozav să reușești să îți iei personajul și să îl modifici un pic pentru film – pentru că a fost modificat și la noi, cei care jucăm și în spectacol -, și să îl vezi cumva într-o situație nouă, pentru că este o situație nouă, ești într-o mașină reală, ești acasă la tine.

Procesul ăsta mi-a plăcut foarte tare, să scot personajul de pe scena teatrului și să îl duc în locurile astea mi s-a părut foarte tare. Apropo de dezvoltarea unui personaj, să găsești lucruri noi în personajul tău.

”Încerc să înțeleg personajul cu toate ascunzișurile lui”

Când construiești un personaj, trebuie să te îndepărtezi cumva de tine, să ieși din zona de confort. Cum faci tu asta, care este procesul?

Pentru mine, rolul ăsta mi-a fost foarte aproape, de la început. Am avut impresia că Bogdan l-a scris, practic, pe mine și pe ce trăiam eu în momentul respectiv. Dar, cu toate astea, tot te dedublezi, pentru că realizezi că tu, ca actor, nu te joci pe tine și trebuie să înțelegi personajul prin prisma lui, prin prisma a ce i se întâmplă lui în scenariu, în piesa de teatru.

Eu întotdeauna mă detașez de ce mi se întâmplă mie, chiar dacă este o situație asemănătoare cu ce am trăit eu, și încerc să înțeleg personajul cu toate ascunzișurile lui. Și asta fac întotdeauna când am un rol  nou, încerc să înțeleg și să asimilez cele mai mici detalii.

Mă gândesc întotdeauna ce îl face pe personajul acesta să spună asta și nu altceva, ce îl face pe personajul ăsta să facă asta și nu altceva. Lucrez la cele mai mici detalii, la ce s-a întâmplat cu ea în ziua respectivă, ce s-a întâmplat cu ea înainte, ce a adus-o până în punctul ăsta, cum a fost relația ei cu Liviu – pentru că eu sunt într-o relație cu Liviu (cu Rolando Matsangos), suntem căsătoriți -, cum a fost relația lor de la început până acum și ce s-a întâmplat ca să o aducă pe ea în punctul ăsta.

Eu lucrez la cele mai mici detalii în mintea mea, pentru că eu caut să fie cât mai adevărat personajul și să fiu eu cât mai adevărată în ceea ce transmit. Pentru mine, detaliile sunt cele mai importante.

Uneori, este puțin complicat în spectacolul de teatru. Spre exemplu, fix înainte de o scenă dramatică de-ale mele este o scenă foarte, foarte amuzantă. Și eu trebuie în timpul ăla să mă încarc, pentru că trebuie să apar foarte instabilă emoțional pentru următoarea mea scenă. Și atunci, este destul de complicat, pentru că publicul râde în hohote și eu trebuie să stau să mă închid acolo, în mintea mea, și să îmi pregătesc scena care trebuie să fie orice numai nu râs.

Sună destul de complicat ce ai de făcut, mai ales că presupun că nu ai cine știe ce timp ca să te pregătești de o scenă.

Nu ai, dar asta ține mai ales de repetiții, de asta sunt foarte importante. În timpul repetițiilor, ajungi în punctul în care tu refaci scena. Asta înseamnă repetițiile la teatru, tu refaci, refaci, refaci aceeași emoție, refaci aceleași gesturi, refaci aceleași trăiri și așa mai departe. Ești în procesul tău de repetiții pentru spectacol – de asta cred că a fost pentru noi mult mai ușor să jucăm în film decât ar fi fost dacă era un scenariu nou pentru noi. Noi deja știam, ne cunoșteam personajele, jucând de patru ani spectacolul, ne cunoșteam personajele foarte bine, fiecare dintre noi, mai puțin cei care au preluat în film personajele noi.

”De când am dat la actorie, toate s-au legat foarte repede”

De ce ai ales meseria asta? Și când ți-ai dat seama că asta este ce îți trebuie, că asta vrei să faci?

Eu mi-am dat seama după ce am început să fac actorie că asta este ce trebuie și ce îmi doresc să fac. Făceam balet în gimnaziu, din clasa a doua până în clasa a opta. La mine, traseul a fost presărat cu accidente și, din cauza unuia dintre ele, am rămas în urmă cu baletul. Bineînțeles că nu am mai putut să devin prim-balerină, cum își dorește orice fată care face balet, și viitorul meu părea să fie doar acela de balerină de ansamblu, ceea ce eu nu-mi doream.

Și atunci – eu am făcut liceul de arte la Timișoara, unde făceam și balet, mi-a fost teamă să schimb liceul – am zis că dau examen de admitere în liceu la actorie. Am zis hai să încerc, m-am dus total nepregătită la admitere – adică aveam o poezie și un cântecel -, ba chiar am îndrăznit să contrazic și profesorii din comisia de admitere, cărora, atunci când m-au întrebat de monolog, le-am spus că nu trebuie și i-am trimis la avizier să verifice, și ei au căscat gura la mine. Evident că după admitere m-am dus eu la avizier și am verificat, trebuia și monolog.

Am intrat și, când am început clasa a noua, la primul examen am luat 10. Atunci mi-am dat seama că îmi vine foarte ușor să fac asta, nu era tot efortul pe care îl simțeam la balet. Mi-am dat seama că îmi și place foarte mult, plus că reacțiile din exterior erau că mi se potrivește mult mai bine teatrul decât baletul.

Cumva, mi s-a conturat un traseu, pentru că, de când am dat la actorie, toate mi s-au legat foarte, foarte repede: am început să joc pe scena Teatrului Național din Timișoara în clasa a douăsprezecea, am luat un casting și m-am mutat în București pentru o telenovelă, am intrat la actorie în primii zece. Cred că mai degrabă drumul ăsta m-a găsit pe mine, decât eu pe el.

”La improvizație, spui toate prostiile din lume, ca să spargi barierele”

Ești într-o trupă de improvizație. De ce ai ales modalitatea asta de exprimare? Adică, atunci când joci un rol ai un scenariu, ai îndrumarea unui regizor, la improvizație ești doar tu și asta pare destul de complicat. 

Și asta m-a ales, cumva, pe mine. Eram într-o trupă de teatru, când aveam douăzeci și un pic de ani, și trebuia să pregătim o comedie pentru un festival. Niște fete mi-au zis atunci că încearcă să refacă trupa iELLE, care înainte noastră a existat într-o altă formulă. Mi-au spus că mă pricep foarte bine, dar la improvizație este foarte multă tehnică, foarte multe lucruri pe care trebuie să le respecți ca să îți iasă bine. Eu aveam un fel de nebunie, mă aruncam în scenă fără să știu nimic și eram interesantă doar pentru că mă aruncam cu totul în nebunia asta.

Când m-au întrebat, am zis da. De ce? Pentru că, pentru mine, în toată perioada aia când am repetat pentru festivalul ăla, prima întâlnire cu improvizația a fost fix terapie. Este terapie prin râs. Te duci, spui toate prostiile din lume – ăsta este procesul la început – să spargi barierele.

Ca să iasă creativitatea din tine, trebuie să treci printr-un proces prin care scoți toate prostiile din tine, pentru că sunt layere, în creierul nostru sunt straturi de blocaje.

Pentru mine, asta a fost o chestie vindecătoare, mi-a plăcut foarte tare din prima și am vrut să fac și mai departe asta. Așa am intrat în trupă și de asta am ales să fac asta, pentru că pur și simplu așteptam repetițiile, abia așteptam să merg să mă mai distrez, nu o simțeam ca pe o muncă.

”Fiecare are umor, dacă își dă voie și dacă dă la o parte barierele”

Ce te-a învățat improvizația despre tine ca om?

M-a învățat că și dacă ți se pare că nu ești amuzant, de fapt, ești. Mi s-a tot spus în facultate că eu nu sunt bună pe comedie și, bineînțeles, spunându-mi profesorii asta – profesori la care mă uitam cu admirație -, chiar am crezut că nu sunt bună pe comedie. Dar, datorită improvizației, am aflat despre mine că am mult mai mult umor decât cred.

Cred că fiecare are umor, dacă își dă voie și dacă dă la o parte barierele, blocajele mintale, cele pe care ni le punem singuri, pe care ni le-au pus alți oameni. Toți avem un soi de umor. Că este mai negru, că este mai light, că e mai acid, toți avem o doză de umor, de asta mi-am dat seama.

Și m-a ajutat mereu de atunci, de asta este bine ca improvizația să o faci chiar și pentru dezvoltare personală. Improvizația te ajută să îndrăznești să „te arunci”, mai întâi să faci un lucru și abia apoi să îl gândești. Dar, bineînțeles, asta nu se aplică în tot ce faci în viață, pentru că în viața de zi cu zi trebuie să gândești unele lucruri bine de tot înainte să le faci.

Totodată, în viața de zi cu zi, se întâmplă să nu faci o grămadă de lucruri tocmai pentru că gândești prea mult. Și pe mine asta m-a învățat improvizația, că viața poate să fie mult mai amuzantă dacă nu gândești foarte mult.

”Ca să lucrezi cu emoțiile tale, trebuie în primul rând să le înțelegi”

Ai pomenit de dezvoltare personală, știu că este o zonă care te pasionează. Îmi spui cum ai ajuns să te ocupi de partea asta?

Am diplome pentru multe chestii, chiar și de designer de interior și de consilier de dezvoltare personală, pe care am luat-o în primăvara trecută. Întotdeauna am avut înclinația asta spre cunoaștere, de mică, nu știu de ce, pentru că nu am trăit într-o familie unde nu se căuta foarte mult în sensul ăsta.

Așa am fost construită eu, am fost întotdeauna curioasă despre religie, alte religii, despre cum te dezvolți ca persoană. Am început, la un moment dat, să fac terapie, am ajuns la un anumit nivel de căutări interioare. Cred că imediat după facultate am început să fac terapie și m-am oprit cândva anul trecut, în ianuarie-februarie, iar terapeutul meu mi-a spus că ar trebui să fac asta și pe mai departe, pentru că eu lucrez cu adolescenții la cursurile pe care le țin la Academia „Studiourile Buftea”.

Mi-am dat seama că dezvoltarea personală este un proces și în actorie, pentru că acolo trebuie să scoți lucruri din tine și să le înțelegi, nu te duci doar să înveți un context, un rol. Trebuie să lucrezi cu emoțiile tale, iar ca să lucrezi cu emoțiile tale, trebuie în primul rând să le înțelegi.

Lucrând cu adolescenți, mi-am dat seama că am nevoie de mai multe cunoștințe ca să pot să îi înțeleg pe ei și să îi pot ajuta. Și terapeutul meu mi-a spus: „Te încurajez să faci cursurile de consiliere pentru dezvoltare personală”. La încurajările lui, am făcut un curs. Asta face parte din viața mea constant, pentru că sunt în plin proces de lucru cu adolescenții și sper să fac asta mult timp de acum înainte, pentru că îmi place foarte mult.

Știu că, pentru a putea să îi ajut pe alții, trebuie întotdeauna să mă ajut pe mine în paralel și să mă dezvolt pe mine, să nu mă las prea mult în zona de confort. Este ceva ce a venit natural, dar, evident, în urma terapiei, în urma unui proces de căutare interioară și introspecție care nu este deloc ușor.

Spune-mi mai multe despre proiectele astea cu adolescenți. Despre ce este vorba?

Fac cursuri de actorie pentru adolescenți de doi ani – în ianuarie se fac fix doi ani -, de când am intrat la Academia „Studiourile Buftea”, unde sunt trainer, pe lângă alți actori, printre care Ana Maria Moldovan, Camelia Pintilie, Andra Mirescu, Liviu Cheloiu. Suntem mai mulți traineri și este un loc foarte mișto, pentru că, pe lângă cursurile de actorie pe care le facem cu copiii, care îi ajută să se dezvolte – bineînțeles că nu toți se vor face actori, nici măcar cei care zic acum că vor să se facă actori -, ce altă șansă le dăm noi cursanților este să își facă scurtmetrajul lor.

Ei scriu scurtmetrajul, îl regizează, îl filmează, îl joacă, se ocupă de absolut tot ce se întâmplă în spatele unei camere de filmat. Și asta este o șansă extraordinară pentru ei.

În decembrie, am avut premiera primei serii de scurtmetraje la Băneasa, pentru că am vrut să le oferim și experiența unui covor roșu, unei premiere în toată regula, la cinematograf, să își vadă munca pe ditamai ecranul, și asta îi dezvoltă deja la un alt nivel.

Ce este și mai interesant este că noi avem copii de la 5-6 ani până la 18 ani și absolut toți trec prin asta, este extraordinar pentru ei. Plus că avem și modul de teatru, pe care îl facem la Teatrul Național. Sunt copii de 5-6 ani care au jucat pe scena Teatrului Național. Este o mega experiență pentru ei și contează extraordinar la stima lor de sine, dincolo de ce facem noi la cursuri.

”Notorietatea îți schimbă viața, schimbă așteptările oamenilor”

Ai devenit foarte cunoscută datorită rolului din serialul „Vlad”. Cum s-a schimbat viața ta de atunci?

În primul rând, toată treaba asta cu notorietatea, care este cea mai pregnantă, mi se pare că merită menționată pentru că asta într-adevăr îți schimbă viața, schimbă felul în care ești perceput, schimbă așteptările oamenilor în ceea ce te privește.

Revin puțin la cursurile despre care vorbeam, și în cazul acela, practic ele m-au ales pe mine. De ce spun asta? Pentru că mare parte din publicul serialului „Vlad” era format din adolescenți și din persoane de 20-30 de ani. Motiv pentru care mi-am dat seama că eu am o mare responsabilitate față de ei, față de cei care mă urmăresc pe rețelele de socializare. Bine, eu nici nu am fost vreodată o persoană care să posteze cine știe ce chestii controversate, dar mi-am dat seama că am o mare responsabilitate pentru că oamenii ăia chiar mă apreciază și se uită la mine cum ți-am spus mai devreme că mă uitam eu la profesorii mei.

Deci, ai o mare responsabilitate, oamenii aceia se uită la tine într-un fel și trebuie să devii un exemplu. Ceea ce mi s-a părut foarte mișto, pentru că am zis atunci: ok, atunci trebuie să cresc și eu, pentru ca oamenii să aibă motive să se uite cu admirație la mine și, mai ales, pentru a-i putea ajuta și eu.

Asta a fost prima chestie care m-a marcat când am devenit mai cunoscută, mi-am dat seama că sunt foarte mulți adolescenți care mă urmăresc și mi-am asumat responsabilitatea asta.

Din alte puncte de vedere, a fost un proiect care mi-a plăcut atât de mult și m-am implicat atât de mult în el, dincolo de faptul că mergeam și filmam acolo, ne-am implicat real, cu toții, extrem de mult. Eu sunt convinsă că serialul ”Vlad” a fost ceea ce a fost pentru că efectiv publicul a simțit implicarea noastră dincolo de rolul fiecăruia.

Altfel, nu, nu curg rolurile către mine, că așa e în România, trebuie tot timpul să te duci la castinguri. Termini un proiect, te duci iar și intri în rând la casting, pentru că la noi așa funcționează lucrurile.

”Nu am realizat atunci câtă șansă mi s-a dat să fiu în preajma lui Adrian Pintea. Era cu foarte puțin timp înainte să moară”

Ai întâlniri artistice sau umane care te-au marcat?

Sunt câțiva, dar dacă mă gândesc, se tot adună. Prima întâlnire importantă pentru mine a fost la 18 ani, când am jucat în telenovela despre care îți spuneam că m-a făcut să mă mut în București, cu Adrian Pintea.

Eu atunci nu cunoșteam atât de bine lumea teatrului și a cinematografiei pentru a realiza câtă șansă mi s-a dat mie să fiu în preajma acelui om, pentru că dacă aș fi știut aș fi asimilat mult mai mult și mult mai conștient.

Țin minte că am avut un moment cu el despre care eu tot spun, era cu foarte puțin timp înainte să moară, pentru că el a murit imediat după ce am terminat noi filmările la telenovelă. Era foarte bolnav, nu se simțea bine, așa că a trebuit să mergem la el acasă, să filmă în parcarea blocului, în mașină. Nu se simțea deloc bine, textul nici nu îl mai ținea minte, el, care era un actor impecabil, impecabil, îl avea lipit de volan. Eu eram mică, aveam 18 ani și nu știam cum să tratez genul ăsta de situație și cum să mă port cu o persoană care trece prin așa ceva.

Eram pierdută cumva în spațiu, nu știam cum să mă raportez la el, pentru că deja ajunsesem să îl respect la un nivel imens. La un moment dat, m-a simțit că eram speriată, cumva, dar și-a pus mâna pe mâna mea și mi-a spus: „O să fie bine, puiule!” Și pentru, mine, momentul ăla a rămas acolo.

De fiecare dată când am avut perioade în actorie în care mi-a venit să renunț, mi-a fost greu – pentru că avem de foarte multe ori momente de nesiguranță – m-am raportat la momentul ăla. Ăsta este genul acela de amintire pe care o păstrez în adâncul sufletului. El a fost una dintre persoanele care mi-au marcat cariera.

O altă persoană este Adrian Titieni, cu care am jucat în „Vlad” și la care am fost conștientă de șansa care mi-a fost dată să lucrez cu el, și am asimilat într-un mod conștient, pentru că este un actor absolut extraordinar.

Jesus del Cerro este iar o întâlnire pe care o prețuiesc foarte, foarte mult, pentru că am ajuns cu toții să lucrăm cu el și să ne înțelegem cu el la un alt nivel. Era nevoie să ne arunce o privire sau să ne spună un singur cuvânt, sau să pună mâna într-un fel pe noi ca să înțelegem indicația și asta este ceva foarte special pentru noi toți cei care am lucrat în „Vlad”.

Cu Elvira Deatcu – cu care am lucrat și în „Daria, iubirea mea”, dar mai puțin atunci – este o bucurie să lucrezi, este un om extraordinar și un actor foarte, foarte bun.

Întâlnirea cu Monica Bârlădeanu a fost și este în continuare foarte specială. Mi-a fost foarte teamă de ea la început, pentru că era Monica Bârlădeanu, acest nume mare, dar am devenit prietene la nivelul de surori – dacă una dintre noi nu se simte bine, știe cealaltă și scrie, sună, pentru că noi ne simțim. Eu consider că, pentru mine, ea este unul dintre cele mai mari câștiguri din serialul „Vlad”.

Teatru sau film? Ce ți-ar plăcea să faci mai mult și de ce?

Eu nu pot să aleg. Vreau să fac teatru mult în 2023, vreau să am cel puțin două premiere de teatru. Vreau să fac și teatru mult, vreau să fac și film mult, vreau să fac și seriale de calitate, așa că nu pot să aleg niciuna dintre astea două-trei. Nu vreau să aleg, vreau să le fac pe toate.

Știu că sunt mulți actori care preferă filmul sau serialul, pentru că teatrul nu-ți aduce satisfacție imediată, dar mie îmi place procesul la teatru. Procesul de repetiții, de construire a unui personaj, lucrul cu regizorul, cu colegii, îmi place mult de tot asta.

O noapte. Zeci de povești. Un singur oraș. Din 20 ianuarie, „Taximetriști” vine în cinematografe, distribuit de Forum Film România.

Foto: Adi Bulboacă, Sorin Florea, Iulian Nan, Irina Artenii, Felicia Simion

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV VIDEO | Marc Levy, scenaristul serialului „Toate acele lucruri”, cu Jean Reno și Alexandra Maria Lara: ”Poți să faci un film de suspans cu multe explozii, dar cel mai inteligent suspans este cel din viața reală”

INTERVIU | Ofelia Popii: „Mi-a plăcut să joc în filmul «Om Câine», tânjesc după momente din astea. Este mai greu în filme decât în teatru, nu am suficientă experiență pentru a fi creativă la capacitatea maximă, dar îmi plac enorm amândouă”

INTERVIU | După succesul din 2021, cu filmul ”Crai nou”, regizoarea Alina Grigore revine la Festivalul de la San Sebastian în juriu: ”În viața mea s-au întâmplat extrem de multe schimbări. Simt că vin să scriu puțin peste istoria de anul trecut”

INTERVIU | Dana Vulc, „Dirijorul tăcerilor”: „E greu de tras o barieră între tine și personaj, este o linie fină și greu de explicat. Un lucru e clar, ești tot timpul în control; dacă n-am fi așa, am fi duși la ospiciu, nu ne-am mai numi actori”