EXCLUSIV VIDEO | Misterele spiritismului. Destinul tragic al familiei Hașdeu și comunicarea dincolo de moarte
This browser does not support the video element.
Spirit enciclopedic, lingvist, dramaturg, folclorist, Bogdan Petriceicu Hașdeu a avut preocupări mistice și metafizice încă din tinerețe. Istoria literaturii române a consemnat însă doar în treacăt practicile spiritiste ale scriitorului român. Există o latură diurnă, o mască socială, pe care originalul scriitor o afișa în societatea vremii sale.
Bogdan Petriceicu Hașdeu a ocupat diverse funcții universitare și a contribuit la progresul domeniului filologiei, într-o vreme în care limba română literară încă nu își definitivase versiunea oficială. Academia Română i-a cerut să realizeze primul dicționar complet al limbii române. Un adevărat șantier lingvistic. Complexitatea lexicală pe care Hașdeu a dorit să o cuprindă într-o ediție vastă, aproape exhaustivă, l-a determinat pe savant să se oprească la litera B a dicționarului, la cuvântul ”bărbat”.
Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost, totodată, ales academician, numit decan al Facultății de Litere, director al Arhivelor Statului din București (1876-1900). În această ultimă calitate a început o operă de pionierat. A publicat còpii după acte din arhivele străine privitoare la români, la limba și istoria lor.
Toată această prodigioasă activitate intelectuală și socială dedicată modernizării României a intrat, brusc, în umbră, în urma unei tragedii petrecute în 1888 în familia sa: moartea unicei sale fiice, Iulia, pe când acesta avea doar 19 an, din cauza tuberculozei.
Moartea Iuliei Hașdeu și începutul invocărilor spiritiste ale tatălui său
Iulia Hașdeu se contura încă din adolescență ca o poetă de mare talent, a cărei poezie scrisă în franceză prevestea o carieră literară extraordinară. În 1889, anul în care la București se stingea Mihai Eminescu, la Paris, celebra editură Hachette a publicat, în colaborare cu Casa de librărie și de editură Socec din București, operele postume ale Iuliei Hașdeu în trei volume: ”Muguri de aprilie”, ”Medievale”, ”Teatru”, ”Legende și povestiri”. Fiica lui Hașdeu a fost considerată prima româncă ce a urmat cursurile facultății Sorbona din Paris.
Moartea Iuliei Hașdeu l-a împins pe tatăl ei către o criză existențială profundă. Începând cu acest eveniment tragic, savantul şi-a petrecut restul vieţii studiind spiritismul. Șocul pierderii unicului său copil l-a determinat pe neconsolatul tată să apeleze la această tehnică ocultă de comunicare cu ființele dragi trecute în dimensiunea de dincolo. A dorit să mențină vie, prin invocări spiritiste, prezența Iuliei Hașdeu și dialogul cu aceasta dincolo de moarte.
În prologul cărţii sale despre spiritism, intitulată „Sic cogito”, publicată în 1892, Haşdeu şi-a exprimat credinţa despre existența unei așa-numite „ştiinţe a sufletului”, pretinzând că această lucrare i-a fost dictată chiar de către fiica sa, la şase luni după moartea acesteia, în urma contactului cu spiritul ei. Acum începe să se arate masca nocturnă a personalității lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Deși respectat ca savant și ilustru om de litere, preocupările sale mistice în zona comunicării prin spiritism cu cei trecuți în veșnicie îi determină pe contemporanii săi să îl privească mai degrabă ca pe un individ excentric, zdruncinat sufletește de o dramă de familie.
Dar cine crede că povestea practicilor spiritiste ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu este doar o stranie poveste locală, un episod existențial izolat, se înșală. Savantul român, prin această înclinație către practici potențate de drama interioară a pierderii Iulie Hașdeu, nu trebuie văzut ca o personalitate izolată de lume, dominată de bizarerii frizând patologicul. Ar fi o imensă greșeală. Dincolo de opera sa științifică și literară, înclinațiile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu în acest domeniu ezoteric se înscriu perfect într-un curent spiritualist care constituie o parte din cultura europeană a secolului XIX. Din acest punct de vedere, Hașdeu este perfect sincronizat cu un anumit tip de viziune metafizică dominant în epoca romantismului târziu european.
Interesul pentru spiritism în secolul XIX
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, spiritismul devine un subiect de dezbateri publice, de contestații din partea autorităților ecleziale și o curiozitate pentru publicul larg din toată Europa. În Franța, fenomenul este cunoscut ca ”spiritisme” (termenul folosit în țările anglo-saxone era „spiritualism”). El desemna viziunea intelectualilor, artiștilor și gânditorilor care se opuneau partizanilor filosofiei materialiste din secolul al XVIII-lea și care criticau încrederea nelimitată a unor adepți ai ateismului în progresul tehnico-științific văzut ca soluție minune la toate problemele omenirii. Spiritualiștii credeau că viața nu înseamnă doar materie, că moartea nu înseamnă dispariția în neant. Ei admiteau că sufletul este nemuritor și că supraviețuiește după dispariția corpului fizic al omului.
Călugărul dominican Henri Lacordaire, restaurator în Franța al Ordinului Predicatorilor Dominicani, a publicat în Revue Spirite (numărul din februarie 1867) un articol în care spunea: ”Au existat întotdeauna moduri mai mult sau mai puțin bizare de a comunica cu spiritele; doar că mai înainte, s-a făcut mister din aceste procese, precum s-a făcut mister din chimie. Astăzi, datorită libertății de cult și publicității universale, ceea ce era un secret a devenit o formulă populară. Poate că, de asemenea, prin aceste dezvăluiri, Dumnezeu dorește să echilibreze dezvoltarea forțelor spirituale cu cea a forțelor materiale, astfel încât omul să nu uite, în prezența minunilor de azi ale mecanicii, că există două lumi incluse una în cealaltă: lumea corpurilor materiale și lumea spiritelor”.
Spiritualiștii – sau ”spiritiștii” în vocabularul filosofic francez – studiau facultățile zise ”paranormale” ale sufletului omenesc și credeau în posibilitatea comunicării cu spiritele celor trecuți dincolo. În a doua jumătate a secolului XIX, exista în Europa o enormă literatură spiritualistă (sau ”spiritistă”): pamflete, cărți, periodice care mărturisesc interesul trezit în societate de întrebări legate de supraviețuirea sufletului după moarte. Practica comunicărilor spiritiste a stârnit un entuziasm larg răspândit în majoritatea marilor orașe europene.
Allan Kardec (pseudonim folosit de pedagogul și scriitorul francez Léon Rivail) este „profetul” sau „papa” spiritismului. În cărțile publicate de el (”Cartea spiritelor”, 1857, ”Cartea mediumilor”, 1861 și ”Evanghelia după spiritism”), este elaborată o filosofie a spiritismului. El este inventatorul cuvântului și al doctrinei.
Kardec a fondat ”La Revue Spirite”, publicată și astăzi în mai multe limbi. Într-unul din numerele revistei, el scria: „Omul nu este compus doar din materie, ci există în el un principiu gânditor legat de corpul fizic pe care îl părăsește, așa cum se lasă o haină uzată, când încarnarea sa actuală este încheiată. Odată fără trup, morții pot comunica cu cei vii, fie direct, fie prin medium, vizibil sau invizibil”.
Drama lui Victor Hugo și legătura cu spiritismul
Celebrul poet, dramaturg și romancier francez Victor Hugo, autor al romanelor ”Notre-Dame de Paris”și ”Mizerabilii”, a fost și el un practicant al spiritismului. Aflat în exil pe o insulă din largul coastelor Normandiei – după ce îl jignise public pe împăratul Napoleon al III-lea -, scriitorul francez descoperă, prin intermediul unei poete, secretele a ceea ce în epocă se numeau “les tables parlantes” (măsuțele folosite în ședințele de spiritism).
Înaintea dramei de familie prin care a trecut savantul român Bogdan Petriceicu Hașdeu, scriitorul francez Victor Hugo a trecut printr-o criză sufletească similară. În 1843, fiica sa, Leopoldine Hugo, a murit înecată în Sena. Profund afectat, tatăl începe o serie de comunicări cu fiica sa decedată.
În 2013, la Paris, la muzeul Maison de Victor Hugo, a avut loc chiar o expoziție intitulată “Entrée des Médiums. Spiritisme et art d’Hugo à Breton”. Ea prezenta publicului manuscrise despre care se spune că au fost scrise în timpul ședințelor de spiritism. Se crede că însuși fiul lui Victor Hugo, Charles, a fost medium în ședințele de spiritism.
Iulia Hașdeu a asistat la Paris la funeraliile lui Victor Hugo. Într-o scrisoare adresată tatălui său din capitala Franței, datată 22 mai 1885, fiica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu își exprima deschis tristețea și consternarea: ”Iată ceea ce consternează, copleşind întregul Paris, toată Franţa, ceea ce emoţionează Europa şi lumea: Victor Hugo este mort! Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagină a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase şi lugubre, aceste cuvinte: Victor Hugo e mort, o mare lumină se stinge, am simţit un pumnal în piept. Chiar şi acum când îţi scriu, dragă tată, peniţa îmi tremură în mâna, mă simt opresată şi încerc în zadar să plâng”.
Nici Iulia Hașdeu, nici tatăl ei nu bănuiau în momentul corespondenței de la acea dată că destinul va reedita drama petrecută în familia lui Victor Hugo. Nici că Bogdan Petriceicu Hașdeu va adopta – trecând prin aceeași durere de tată care și-a pierdut fiica, precum celebrul scriitor francez – comunicarea spiritistă pentru a o invoca mereu ca o prezență vie în jurul său și pentru a comunica cu Iulia dincolo de moarte.
Povestea mormântului Iuliei Hașdeu din Cimitirul Bellu
Primul loc al comunicării spiritiste dintre tată și fiică va fi chiar mormântul Iuliei Hașdeu din Cimitirul Bellu. Aici, în interiorul cavoului, savantul a amenajat un mic templu spiritist în care a inițiat comunicările cu fiica sa. Acolo spunea că a primit, în limba franceză, primul mesajul consolator al Iuliei Hașdeu din cealaltă dimensiune: ”Je suis heureuse; je t’aime; nous allons nous revoir; cela devrait te suffire”. (”Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns”).
”Inițial, Hașdeu nu și-a propus să facă un templu spiritist aici. Hașdeu și-a propus să materializeze indicațiile primite în ședințele de spiritism în care invoca spiritul propriei sale fiice. Inițial, s-a gândit ca mormântul Iulie Hașdeu să devină un monument dedicat memoriei ei, un loc cu totul aparte, un adevărat templu dedicat ei, dar nu neapărat templu spiritist. Abia ulterior, acest monument funerar a devenit și templu spiritist”, explică scriitoarea Adriana Ungureanu, autoarea cărții ”Urma pașilor ei. Iulia Hașdeu între viață și nemurire”.
Monumentul funerar construit de Bogdan Petriceicu Haședu în memoria fiicei sale decedate era, prin el însuși, o operă arhitectonică aparte, sugerând prin elementele instalate acolo ceva din universul și preocupările literare și filosofice ale Iuliei Hașdeu. Pe umerii sfincșilor este globul pământesc. Sub el stau, pe rafturi de bibliotecă sculptate în piatră, cărțile esențiale ale omenirii: Biblia, cărțile vechiului Orient, Platon, Descartes, Kant. Încastrat în monument se află un orologiu care a înghețat timpul exact în momentul morții Iuliei Hașdeu.
Din păcate, de-a lungul deceniilor monumentul funerar al familiei Hașdeu a fost deseori călcat de profanatori de morminte. Aceștia au furat limbile ceasului, busturile din teracotă ale lui Iisus, Victor Hugo și Shakespeare cu care era decorat inițial mormântul. Imediat după 1990, se spune că hoții au forțat racla și au furat craniul Iuliei Hașdeu. Legenda spune că acesta a fost vândut pe nimic studenților de la Medicină.
În vederea conservării și protejării monumentului funerar al familiei Hașdeu din Cimitirul Bellu, scriitoarea Adriana Ungureanu a ținut să facă un apel: ”Aș vrea să fac un apel în legătură cu acest monument funerar, cu acest monument spiritual și spiritist unic în lume. Ar trebui ca autoritățile și noi toți să îi înțelegem importanța și să fim conștienți că el reprezintă, înainte de toate, un simbol cultural. Face parte din patrimoniul nostru cultural și este foarte important să îl salvăm, să îl conservăm cum se cuvine, să îl recondiționăm, ca să ne putem bucura în continuare de el, să îl putem admira și să fim mândri de ceea ce ne-a lăsat Bogdan Petriceicu Hașdeu. Dincolo de utilitatea lui, dincolo de frumusețea lui, acest monument funerar reprezintă o operă de artă. Avem obligația morală să ne respectăm și să ne conservăm valorile”.
Castelul ”Iulia Hașdeu”, templul lumii de dincolo
Al doilea loc închinat de Bogdan Petriceicu Hașdeu memoriei preaiubitei sale fiicei este Castelul „Iulia Hașdeu” din Câmpina. A fost construit între anii 1894 și 1896. Prima schiță a castelului, desenată chiar de Bogdan Petriceicu Hașdeu, care spunea că respectă sugestiile dictate din lumea de dincolo de spiritul fiicei sale, datează din 1893. Edificiul are o ciudată formă arhitectonică, compusă din trei turnuri. Cel din mijloc – mai mare ca dimensiuni decât celelalte turnuri – a fost gândit ca un loc de reculegere și rugăciune.
Pe frontispiciul castelului se află o varietate de simboluri ezoterice, de tip teosofic (pentagrama și cele șapte cercuri, mici tronuri de piatră la intrarea în castel pe care veghează un sfinx feminin. Deasupra intrării se află simbolul Ochiului divin atoatevăzător. Construcția a fost decorată și cu alte simboluri de tip mistic și religios (soarele, crucea, semiluna), în interiorul ei existând oglinzile paralele care, conform învățăturilor oculte, fac posibilă comunicarea dincolo de moarte cu dimensiunea spiritelor.
Castelul din Câmpina s-a dorit un al doilea templu spiritist închinat Iuliei Hașdeu, pe lângă cel existent în cavoul familiei din Cimitirul Bellu din București. În Sala 6 a Castelului din Câmpina se găsește renumita cameră obscură în care aveau loc ședințele de spiritism și în care Bogdan Petriceicu Hașdeu pretindea că fotografia spiritele apărute ca niște lumini în timpul acestor ședințe.
În eseul său intitulat ”Studii fizice asupra spiritului. D. Fourtier și fotografia extra-retinală”, Bogdan Petriceicu Hașdeu era convins că emulsia filmului fotografic poate, în anumite condiții, să surprindă fluidul luminos al prezenței duhurilor invocate în ședințele de spiritism. Savantul român era convins că ”placa fotografică este mai sensibilă la impresiuni optice decât retina ochiului uman, chiar atunci când ochiul e înarmat cu cel mai puternic instrument” și credea că ”obținerea fotografiilor spiritiste devine ceva foarte natural, nimic ridicol, nimic miraculos”. Această tehnică a captării unor unde luminoase abia perceptibile de ochiul uman, apărute în timpul ședințelor de spiritism, a fost denumită de Bogdan Petriceicu Hașdeu în diverse feluri: ”fotografie transcendentală”, ”fotografie extra-prismatică” sau ”fotografie extra-retinală”.
Toate aceste preocupări pentru tehnicile comunicării spiritiste au la Hașdeu două meniri. Una este curiozitatea pur științifică, căutarea de tip intelectual a unor adevăruri transcendente, obținute fie direct prin meditație teosofică, fie prin studiul sistematic al unor fenomene denumite în chip generic și oarecum eronat drept ”paranormale”. A doua menire este să îi anestezieze durerea sufletească și să îi inoculeze, poate ca un drog, certitudinea că fiica sa este încă vie într-o altă dimensiune spirituală și că se poate comunica neîntrerupt cu ea.
”Castelul a fost pentru Hașdeu un loc de alinare a durerii”
Muzeograful Dragoș Costin Stanciu, de la Muzeu memorial ”Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Câmpina (Castelul ”Iulia Hașdeu”), a surprins exact această funcție consolatoare a preocupărilor spiritiste ale savatului român, comunicările cu duhul fiicei sale reprezentând un adevărat anestezic mintal și sufletesc:
Prin spiritism, Hașdeu și-a alinat durerea. Acesta este adevăratul motiv pentru care există acest castel. Este un loc de alinare a durerii. Aici, Bogdan Petriceicu Hașdeu nu și-a regăsit doar spiritul fiicei sale, el nu a comunicat doar cu Iulia, ci și cu alte spirite. Nu doar în limba română, ci și în franceză, rusă, latină, în codul morse.
Există în castel chiar și fotografii spiritiste, fotografii făcute pe întuneric complet, fără nicio sursă de lumină. Hașdeu a încercat, și poate chiar a reușit, să fotografieze spiritele pe care le invoca. Este un loc ezoteric, un loc în aparență neobișnuit. Povestea sa este cu adevărat impresionantă pentru că este povestea plină de durere, dar și de speranță a unor părinți îndurerați care și-au găsit aici alinarea”.
Potrivit explicațiilor oferite de muzeograful Dragoș Costin Stanciu, la ședințele de spiritism organizate de Bogdan Petriceicu Hașdeu la castelul dedicat fiicei sale participau trei sau patru persoane. Una dintre ele era mediumul. Ședința începea cu o invocație adresată spiritului aflat în lumea de dincolo. Spiritul punea mai întâi stăpânire pe medium, iar mediumul, aflat în transă, scria pe un manuscris un mesaj trimis de spirit ca și cum era electrocutat. Apoi, acest mesaj spiritist era tradus de Hașdeu.
”Savantul a tratat spiritismul ca pe o știință. El a scris chiar o carte intitulată «Sic Cogito», care tradus din limba latină înseamnă «Așa gândesc eu», având ca subtitlu «Ce este viața. Ce este moartea. Ce este omul». În această carte, Hașdeu tratează spiritismul în stil științific.
Doamna Jenica Tabacu, fosta directoare a acestui muzeu, a reușit să traducă și să publice toate mesajele spiritiste ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu în cinci volume. Cinci volume de arhivă spiritistă. În toate aceste comunicări spiritiste, de cele mai multe ori, Hașdeu cerea sfaturi de viață. Cerea spiritelor ajutorul în diverse probleme, ca și cum ar fi vorbit direct, față în față, cu niște ființe vii.
Pierderea singurului său copil, a Iuliei Hașdeu, a fost o dramă enormă pentru soții Hașdeu. Au căutat să comunice prin spiritism ca și cum Iulia ar mai fi lângă ei, ca și cum fiica lor n-ar fi dispărut niciodată.
Apoi nu trebuie să ne mire. Secolul XIX, secol în care a trăit familia Hașdeu, a fost secolul în care filosofia spiritistă și practicile spiritiste au luat avânt în Europa. Acum este de discutat. Probabil că cei care au practicat spiritismul aici la castel au făcut-o din curiozitate, unii din convingere, alții dintr-o pasiune de tip științific. Spiritismul era la modă în secolul XIX”, a mai spus muzeograful.