EXCLUSIV|Turnul Eiffel, inspirat de o iubire imposibilă? Nicolas d’Estienne d’Orves, autorul cărții Eiffel:Dragostea nu a avut legătură cu construcția

Povestea Turnului Eiffel, simbolul absolut al Parisului și al Franței, este atât de cunoscută și atât de la îndemână de descoperit la o simplă căutare pe internet, încât pare că nu mai poate dezvălui nicio latură secretă, nicio poveste tainică. Nicolas d’Estienne d’Orves, scriitor iremediabil îndrăgostit de Paris, a găsit o cale de a spune într-un roman al căruit titlu este sugestiv – Eiffel – o poveste unică ispirată de realitate, de istorie, dar care are un ”truc romantic” inventat de scenariști. Pentru că romanul a apărut sub condeiul lui Nicolas d’Estienne d’Orves din cinematografie, și nu în clasica variantă a literaturii care inspiră lumea filmului, mai exact din unul dintre cele mai recente filme – „Eiffel”, regizat de Martin Bourboulon și lansat în 2021 -, care spune povestea de dragoste dintre Gustave Eiffel și Adrienne Bourgès, iubita sa din copilărie. Cât adevăr este în spatele acestei povești de iubire din film, preluată și în romanul lui Nicolas d’Estienne d’Orves, ne spune chiar autorul, într-un interviu pe care l-a acordat în exclusivitate pentru Gândul.

Ca un foarte bun cunoscător al Parisului, despre care a scris mult, Nicolas d’Estienne d’Orves trebuia să adapteze povestea romanului la scenariul filmului ”Eiffel”, la personajele de acolo, la povestea bazată pe ficțiune, dar și pe fapte reale, despre cea mai reprezentativă construcție a Franței, dar și despre cel care a făcut din metal ”o operă de artă, un eseu vizual, un exercițiu de stil, o îndrăzneală” care a șocat secolul XIX și i-a scandalizat pe parizieni.

Romanul lui Nicolas d’Estienne d’Orves este o ”țesătură” din fire de realitate, de istorie, în care a adăugat o lume total fictivă, așa cum a fost ea gândită de scenariștii filmului ”Eiffel”.

Interviul cu Nicolas d’Estienne d’Orves are loc chiar în luna în care se împlinesc 134 de ani de când Turnul Eiffel a fost deschis pentru public. Aproape un secol și jumătate de când construcția ponegrită de toți și văzută ca scandalos de modernă la final de secol XIX a ajuns un simbol recunoscut la nivel mondial și face parte din istoria Parisului, care cu șarmul, eleganța și monumentele sale este unul dintre cele iubite orașe din lume.

Celebrul turn a fost construit între anii 1887-1889 și la acea vreme, cu cei peste 300 de metri, era cea mai înaltă clădire din lume. Acesta urma să servească drept poartă de intrare la Expoziția Universală care a avut loc la Paris, în 1889, și care sărbătorea centenarul Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public pe 6 mai.

Turnul Eiffel a fost unul dintre cele 107 proiecte de arhitectură prezentate în fața unei comisii care avea ca misiune selectarea unui câștigător care să creeze o operă reprezentativă pentru Expoziția Universală de la Paris din anul 1889. Proiectul realizat de antreprenorul inginer Gustave Eiffel, împreună cu inginerii Maurice Koechlin şi Emile Nouguier şi cu arhitectul Stephen Sauvestre, prevedea un turn din metal înalt în zona Champ-de-Mars, în vecinătatea Grădinilor Trocadero.

Turnul, care a fost numit după inginerul Gustave Eiffel, cel care l-a proiectat şi construit, după o tehnologie patentată de inginerul român Gheorghe Pănculescu, fusese gândit să dureze doar 20 de ani, după care urma să fie dezasamblat. Eiffel și-a dat seama însă că o asemenea construcție trebuie salvată fiindcă, pe lângă atracția turistică, poate oferi un suport important pentru telecomunicații, așa că inginerul francez a depus un efort semnificativ pentru a da construcției un caracter indispensabil.

De atunci, simbolul absolut al Parisului a apărut în filme, a fost descris în cărți, i s-au dedicat opere de artă și a rămas pe lista celor mai vizitate locuri din lume.

Unul dintre cele mai recente filme pe această temă este „Eiffel”, regizat de Martin Bourboulon, cu Romain Duris și Emma Mackey în rolurile principale și care spune povestea de dragoste dintre Eiffel și Adrienne Bourgès, iubita sa din copilărie.

La aproape un an după ce a fost lansat filmul, a apărut și cartea cu același nume, scrisă de către Nicolas d’Estienne d’Orves. Acțiunea se desfășoară în două perioade, în 1860, când Gustave Eiffel avea 28 de ani și era implicat în primul său proiect – podul feroviar de la Bordeaux – și în anii construirii Turnului Eiffel și imediat după inaugurarea acestuia, în 1889.

Povestea romanțată are o iubire ascunsă legată de istoria Turnului Eiffel, care îi adaugă un plus de atractivitate. Obsedat de ”turnul său de metal”, pe care s-a ambiționat să îl ridice în mijlocul parcului Champ-de-Mars, Gustave Eiffel lucrează zi și noapte în atelierele lui. Expoziția Universală merita din plin acest pariu, iar Franța avea nevoie să-și recapete încrederea în puterea sa. Dar este oare acesta singurul motiv care îl face pe așa-numitul „magician al fierului” să-și rescrie întruna schițele pentru a găsi forma perfectă? De când a lansat acea idee nebunească, inginerul părea posedat.

Cea care îi apare neîncetat în fața ochilor este Adrienne, iubirea sa pierdută și regăsită, cu arcuirea minunată a spatelui ei, dinspre ceafă până la talie. Brusc, Gustave are o revelație: linia ce leagă baza de vârful turnului nu trebuie să fie dreaptă, ci una curbată, întrupată, vie. De acum înainte, viața lui Gustave se va învârti doar în jurul unei litere, A mare, litera turnului său, avântându-se spre cerul Parisului, gata să-l străpungă și să-l cucerească.

„Nicolas d’Estienne d’Orves, acest scriitor iremediabil îndrăgostit de Paris, al cărui spirit îl surprinde atât de bine, a realizat o uluitoare transpunere în roman a filmului-eveniment Eiffel, ce a adus laolaltă o echipă excepțională de actori și scenariști. Cu un stil elegant și captivant, marcă a scrisului său, Nicolas d’Estienne d’Orves aruncă o lumină proaspătă și profund romantică asupra vieții celebrului arhitect-inginer. O viziune care ne va face să privim altfel Turnul Eiffel, simbolul prin excelență al Parisului și al măreției Franței”, este doar unul dintre comentariile elogioase ale presei la apariția romanului „Eiffel”.

Cartea, tradusă și în limba română, a apărut anul trecut la Editura Trei.

Nicolas d’Estienne d’Orves, scriitor, jurnalist și critic muzical, pasionat de istoria unui oraș pe care îl iubește pur și simplu și în care s-a născut, a crescut, trăiește și scrie cu o pasiune incredibilă, vorbește în interviul pentru Gândul despre povestea de dragoste care stă la baza romanului ”Eiffel”, dar și despre istoria celebrului turn, căruia Eiffel a avut ideea de a-i da o formă ”curbată, senzuală”, ca un trup de femeie, și a unui oraș fascinant precum Parisul.

Povestea de dragoste ar avea la bază un adevăr, o femeie al cărei prenume începea cu A, pe care Gustave Eiffel ar fi iubit-o în tinerețe. Este ideea de la care a pornit scenariul filmului și care a fost preluată și romanțată de Nicolas d’Estienne d’Orves.

Ce te-a inspirat să scrii cartea ”Eiffel”?

Nimic, de fapt. „Eiffel” este singura carte pentru care nu am construit intriga, personajele, structura: este doar „novelizarea” unui scenariu care mi-a fost comandat de edițiile Michel Lafon. Dar a fost un exercițiu stilistic foarte interesant de făcut.

Ce diferențiază ”Eiffel” de alte romane pe care le-ai scris?

Nu adaptasem niciodată un scenariu într-un roman și nu am scris niciodată un text al cărui autor adevărat să nu fiu eu. Scrierea lui în sine a fost o noutate. Acesta este probabil cel mai puțin personal, cel mai puțin intim roman al meu.

Romanul ”Eiffel” se bazează pe fapte reale, dar felul tău de a scrie amestecă atât de bine ficțiunea și realitatea încât eu, ca cititor, nu pot spune ce este real și ce este ficțiune, pentru că totul pare foarte autentic. Ne poți spune mai multe despre povestea de dragoste Eiffel la care te referi în carte? Este reală? Este ficțiune?

Această poveste de dragoste este o invenție completă a scenariștilor filmului, un truc romantic, practic, apoi transpus în roman, sub condeiul meu.

Spui în carte că nu Gustave Eiffel a avut ideea turnului, ci doi ingineri din echipa sa. El a fost cel care l-a „umanizat” și l-a transformat într-o operă de artă. Cât de mult s-a datorat geniului sau cât de mult s-a datorat faptului că era îndrăgostit?

Este adevărat că ideea stâlpului mare nu se datorează lui Eiffel, ci celor doi ingineri ai săi. Pe de altă parte, i-a dat această formă mai senzuală, mai curbată. Dar dragostea nu a avut niciodată legătură cu această poveste…

Turnul Eiffel fusese în mijlocul unui scandal în acel moment. Ne poți spune mai multe despre asta?

Parizienii nu văzuseră niciodată o asemenea structură în mijlocul orașului; 300 de metri de metal pe malul Senei. Dacă ne punem cu totul în contextul și sensibilitatea vremii, devine evident de ce era un motiv ca parizienii să fie îngroziți și scandalizați.

De ce crezi că nu a fost demolat ca toate celelalte exponate?

În primul rând, din cauza succesului imediat al turnului: au venit oameni din toată lumea să-l vadă și să-l urce. Apoi, pentru că a servit rapid ca antenă releu pentru radiouri și s-a dovedit foarte util în timpul Primului Război Mondial.

Care este diferența dintre Turnul Eiffel și celelalte turnuri care au fost construite ulterior la Paris? Se pare că nu are nicio utilitate. A fost mereu așa?

Turnul Eiffel este un gest arhitectural, o operă de artă, un eseu vizual, un exercițiu de stil, o îndrăzneală. Și trebuia să rămână efemer. Celelalte turnuri (care au masacrat în mare parte Parisul) au fost construite în scopuri funcționale, pentru a găzdui birouri și locuințe, fără altă preocupare decât eficiența.

Povestește-ne despre pasiunea ta pentru Paris, căruia i-ai dedicat mai multe cărți. De unde a început, cum a crescut, cum s-a menținut?

M-am născut la Paris, am crescut parțial acolo și acest oraș nu a încetat să mă fascineze. Niciun oraș (în afară de Roma) nu adună perioade istorice și arhitecturale într-o asemenea măsură. E ca și cum te-ai plimba prin istorie, mergi înapoi în timp, dacă știi să cauți. Și, când am început să scriu, Parisul a devenit rapid unul dintre personajele principale din imaginația mea. Vă spun: uitați-vă la acest oraș minunat și ideile vă vin aproape firesc…

Spui că ești rezultatul generațiilor familiei tale, dar și al unei psiho-geografii a locului în care trăiești, adică a Parisului. Ne poți spune mai multe?

Pentru că Parisul te infuzează. De parcă povestea unui loc, a unui oraș, a unui colț de stradă se materializează când treci pe acolo. De asemenea, atunci când trăiești multă vreme într-un loc la fel de plin de povești (magnific sau teribil) precum Parisul, locuitorii lui devin receptorii (conștienți sau nu) a tot ceea ce s-a întâmplat acolo înainte și, uneori, pentru foarte mult timp în trecut. Atunci trebuie să lăsăm inconștientul să ne vorbească, intuițiile noastre, iar Parisul se exprimă prin propria noastră sensibilitate sau inspirație.

Spune-mi câteva dintre locurile tale preferate din Paris și de ce sunt speciale.

O, e greu de făcut o listă: sunt prea multe locuri care îmi sunt dragi. Dar să spunem că plasez mai presus de toate Palais Royal, care este unul dintre cele mai frumoase secrete ale Parisului, prin faptul că se află chiar în inima orașului, dar nu îl poți vedea din stradă. Este așadar un secret pentru parizieni sau pentru turiștii cu adevărat curioși si avizați (nu se află în circuitul locurilor pe care le vedem din autocar). Și apoi, mai personal, este un loc în care am trăit în tinerețe și care conține unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.

Ai publicat 32 de cărți până în prezent. Care a fost prima și de ce ai scris-o?

Prima mea carte a fost o colecție de povestiri numită „Zâmbetul copiilor morți”. Au fost povești oribile, făcute să șocheze, dar și foarte amuzante (cel puțin sper). L-am scris ca să „mă acordez”, așa cum spunem, în muzică. Să văd dacă sunt în stare să desfășor intrigi întregi, înainte de a trece la forma complexă: romanul.

Care sunt ingredientele principale ale cărților tale? În mod clar sunt scrise de cineva extrem de pasionat de subiectul despre care scrie, dar ce au ele în afară de pasiunea ta pentru subiectele despre care scrii?

Am scris tot felul de cărți, dar când lucrez la un roman, îmi place să aleg o perioadă istorică, un loc sau un univers intelectual care necesită multă documentare. Trebuie să am un suflet de cercetător, pentru că nimic nu mă amuză mai mult decât să mă cufund în cărți, librării, biblioteci, în căutarea perlei rare care va fi cheia de boltă a romanului.

Crezi că aducerea istoriei în atenția oamenilor, prin cărțile tale, ajută la educarea lor? Îi interesează acele lucruri minunate de care ești pasionat?

Sunt pasionat de istorie și trăim într-o perioadă în care memoria este un mușchi care dispare treptat. Oamenii se limitează la ceea ce le oferă telefonul lor mobil și pierd ceea ce face creuzetul oricărei persoane inteligente: curiozitatea. Dacă romanele mele pot stârni curiozitatea cititorilor mei, îi pot împinge să sape mai adânc, să învețe mai multe, să se extindă, atunci nu sunt total inutile.

Dacă ai putea să te întorci în timp, în ce perioadă ai vrea să mergi prima dată și de ce?

Aceasta este o întrebare pe care mi-am pus-o atât de des! Am o pasiune pentru perioada care se întinde între 1820 și 1870 și anii 1930, în special la Paris. Dar aș fi fost și foarte curios (și speriat) să cunosc atmosfera Parisului în timpul ocupației germane din 1940 până în 1944. Fantezii de romancier…

Ce înseamnă scrisul pentru tine?

Respirația mea zilnică, având un picior într-o lume paralelă.

La ce lucrezi acum? Care sunt planurile tale pentru cărțile viitoare?

Tocmai am publicat un dicționar despre prost gust (care a fost foarte amuzant de scris). În octombrie anul viitor, lansez o biografie a marii actrițe franceze Arletty. Apoi, lucrez la un roman care va fi lansat în septembrie 2024.

Foto: Profimedia Images

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV | Producătoarea Betsy Beers, dezvăluiri din culisele „Queen Charlotte: A Bridgerton Story”: „La bază e ideea de femeie aflată la putere”

INTERVIU | Bogdan Mirică, regizorul lungmetrajului „Boss”: „Eu văd orice film pe care îl fac ca pe un angrenaj de ritmuri și îl gândesc cumva muzical”