INTERVIU | Dana Vulc, „Dirijorul tăcerilor”: „E greu de tras o barieră între tine și personaj, este o linie fină și greu de explicat. Un lucru e clar, ești tot timpul în control; dacă n-am fi așa, am fi duși la ospiciu, nu ne-am mai numi actori”
Am văzut-o pe Dana Vulc în „Ti amo, Maria” și am fost impresionată de forța, delicatețea, eleganța și felul incredibil în care m-a făcut să empatizez cu personajul ei, într-un spectacol frumos, tulburător și emoționant.
Am regăsit-o în rolul Stela Marinescu, în „Dirijorul tăcerilor”, unde joacă o femeie resemnată, distantă, sarcastică, nefericită, neîmplinită. Femeia „iceberg”, ne-a spus. Tot ce nu este ea, spunem noi. Am profitat de ocazie și am vorbit despre teatru, film, pasiunea pentru o meserie atât de ofertantă, întâlniri providențiale și ce a însemnat pentru ea proiectul „Dirijorul tăcerilor”, în regia lui Ovidiu Georgescu.
Cum a fost experiența de pe platou la „Dirijorul tăcerilor?” Ce ți-a plăcut, ce ți s-a părut greu, ce te-a bucurat?
Un rol pe care-l primești, fie în film, fie in teatru, e un lucru care te bucură. Prin urmare, „greul”, oricare ar fi el, dispare in momentul în care știi că ai treabă. Iar pentru un actor e esențial să aibă treabă!
Din fericire, pentru mine, această întâlnire a fost una minunată – o atașez la întâlnirile mele de suflet -, pornind de la regizor, la acting coach, la colegii actori, oamenii din spatele camerelor de filmat.
Este prima dată când joci alături de Vlad Zamfirescu? Care a fost relația dintre voi, ce ți-a plăcut cel mai mult?
Da, este prima dată când mă întâlnesc cu Vlad la lucru. Ne știm de peste 20 de ani, dar n-am avut bucuria de a lucra împreună, până acum. Vlad e un actor hăruit și, mai cu seamă, un coleg generos, așa că n-a fost greu să construim relația Radu-Stela Marinescu
Cum ți s-a părut personajul pe care l-ai jucat, ți-a fost ușor să te regăsești în el și în povestea din film?
Stela Marinescu. O femeie resemnată, distantă, sarcastică, nefericită, neîmplinită. Stela a fost un contre-emploi. Să joc rolul femeii „iceberg”, care nu-și afișează trăirile, care își ține în frâu emoțiile, a fost o mare provocare. Să fac puțin și să dau mult, din nou o provocare.
Pentru un actor, e o șansă imensă să facă roluri diferite, știi sigur că nu există riscul să te plafonezi. Așa că, m-am bucurat enorm să fac acest personaj. L-am iubit și l-am urât în același timp.
Cum a fost castingul pentru rolul ăsta, a fost greu să-l obții? Care a fost procesul?
Castingul, și în teatru, și în film, la mine se întâmplă întotdeauna cu emoții. Așa a fost și de data asta. Nu e vorba că obții greu sau ușor un rol, dacă ești ceea ce trebuie în viziunea regizorului, ai luat rolul.
Inițial, am dat casting pentru un alt personaj, pe care l-am și luat. Ulterior, mi s-a propus să dau o probă și pentru Stela Marinescu. Am dat proba direct cu Vlad. A fost chimie din prima!
Apropo de ce răspundeam la întrebarea anterioară: e important să ai un partener de joc generos, unul care să construiască în relație și nu să joace singur. De aceea, sunt recunoscătoare că am jucat cu Vlad, un partener minunat.
Ce ți s-a părut cel mai complicat la rolul tău?
Să fac puțin și să transmit mult. Vin din teatru și acolo trebuie să faci mai mult, nu zic mai gros, dar mai „mare”, să ajungă emoția până la ultimul om, de pe ultimul rând.
În film, e diferit. La un prim-plan, spre exemplu, dacă joci ca la teatru, s-ar putea să iasă ceva de neprivit!
Teatru sau film? Ce ți se pare mai greu de făcut și de ce?
Grea întrebare. Înclin spre teatru. E adevărat, vorbesc acum, când abia ce am prins gustul pentru film – mai vorbim peste câțiva ani.
Dar teatrul e viu, se întâmplă atunci și acolo, în acel moment, nu în altul, cu acea dispoziție și nu alta, cu acel schimb fantastic de energie între tine, actor și public. Ai ratat un moment, s-a dus. În film, mai tragi o dublă.
Cum construiești un personaj? Cât din el ești tu, cât e viziunea regizorului?
Este mult de vorbit pe această temă și de obicei, n-o prea fac, o consider „bucătăria” mea, cum spunem noi. Prefer ca spectatorul să vină și să vadă ce fac, nu să vorbesc despre „cum” fac.
Pe scurt, întotdeauna lucrurile se întâlnesc la mijloc. Ce dorește regizorul de la un personaj, cum îl vede el, cum îl vezi tu, ca mai apoi, când s-a ajuns la un consens, la o înțelegere a personajului, începe construcția, cărămidă cu cărămidă.
La mine, se întâmpla întotdeauna din interior spre exterior. Cunosc actori care o pornesc cu personajul de la costum, de la exterior, spre interior. Fiecare cu metoda lui de a se apropia și a înțelege omul pe care-l joacă.
E greu de tras o barieră între tine și personaj, este o linie atât de fină și de greu de explicat. Un lucru e clar, ești tot timpul în control; dacă n-am fi așa, am fi duși la ospiciu, nu ne-am mai numi actori.
Frumusețea constă în faptul că eu îi îngădui actriței Dana să fie liberă, să zburde, să se bălăcească, să simtă și să se comporte aievea personajului, să fie tot ce nu e ea, tot ce nu poate face ea. Și asta e minunat la viața de actor, să poți trăi și experimenta bucuria de a fi altcineva, cu fiecare rol jucat.
Îmi poți da exemple de întâlniri care ți-au marcat cariera?
Sunt mai mulți cei care mi-au marcat cariera. De la toți acești oameni am învățat, am „furat”, am experimentat, am primit oportunități. Oameni frumoși și la lucru, și în afară. Oameni de o anumită factura umană, emoțională, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare. Într-o ordine cronologică: Adriana Popovici, Miriam Răducanu, Alice Barb, Theo Herghelegiu, Eugene Nacht, Sebi Tudoroiu, Răzvan Mazilu, Ovidiu Georgescu.
Spune-mi care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o din teatru
Cea mai importantă lecție învățată din teatru e că TEATRUL înseamnă GENEROZITATE.
Ce proiecte ai acum în lucru, unde te putem vedea?
Mă puteți vedea la Teatrul Toma Caragiu, din Ploiești. Vom începe o nouă stagiune. Joc în cinci spectacole, pe care vă aștept cu mare drag să le vedeți: „Ti amo, Maria” – regia Sebi Tudoroiu, „Zaraza” – regia Răzvan Mazilu, „Liniște! Se repeta!” – regia Cosmin Șofron, „Sorry, Charlie” – regia Dragoș Câmpan, „Descurca-lume” – regia Eugene Nacht.
Mă mai puteți vedea și în „Las Fierbinți”, în rolul vânzătoarei, de la Oaie.
Am și câteva proiecte de viitor, care includ și teatrul, și filmul, dar prefer să nu le menționez până nu se definitivează.
Care a fost cel mai greu moment din cariera ta?
S-a întâmplat acum mai bine de 17 ani, când din cauza unui eveniment nefericit a trebuit să renunț la teatru și să fac altceva. N-am rezistat mult și m-am reîntors la ce iubesc.
Dar cel mai fericit?
Am avut mai multe momente fericite. În principiu, e vorba despre acele „întâlniri” care-ți marchează viața și cariera: fie ele cu regizori, actori, coregrafi.
Cu ce regizori ți-ar plăcea să colaborezi?
Nu am preferințe de regizori, așa cum nu am avut niciodată preferințe de un rol – să visez s-o joc pe Anna Karenina, spre exemplu, deși, dacă stau bine să mă gândesc, ar fi un personaj minunat de interpretat. Las lucrurile să vină de la sine, nu forțez nimic și ele vin! Se întâmplă exact atunci când trebuie să se întâmple.
Cum este să fii actor în România? Cum sunt spectatorii, ce oportunități de carieră ai, cât de greu este să îți faci meseria?
Nu știu ce să răspund, cred că depinde. Depinde de multe lucruri: de șansă, de seriozitate, de talent, de calitatea umană, de dăruire, de sistem, de oamenii cu care te înconjori.
De spectatori, din fericire, nu ducem lipsa. Oamenii sunt dornici să vină la teatru și ăsta este un lucru extraordinar! Spre exemplu, la noi la teatru au fost momente când aveam liste de așteptare în agenția de bilete, pentru un spectacol sau altul.
Oportunități pentru un actor sunt. Trebuie doar să afli de ele și să te prezinți la castinguri, cât de bine pregătit poți și, mai ales, cu talentu’ la tine! În rest, cum ziceam, mai depinde și de noroc.
Fotografiile sunt de pe platourile de filmare de la „Dirijorul tăcerilor”
CITEȘTE ȘI: