INTERVIU | După succesul din 2021, cu filmul ”Crai nou”, regizoarea Alina Grigore revine la Festivalul de la San Sebastian în juriu: ”În viața mea s-au întâmplat extrem de multe schimbări. Simt că vin să scriu puțin peste istoria de anul trecut”
Alina Grigore este regizoarea din România care i-a determinat pe jurații de la ediția din 2021 a Festivalului de Film de la San Sebastian să decidă în mod unanim că filmul ei – „Crai nou” – este cel care merită să câștige marele premiu. Anul acesta, Alina Grigore s-a întors la San Sebastian în rolul de jurat al secțiunii New Directors.
Alina Grigore a vorbit, în interviul pe care l-a acordat în exclusivitate pentru Gândul, de la San Sebastian, despre cum este să fii un regizor debutant care câștigă marele premiu la unul dintre cele mai mari festivaluri din lume, despre ce simți când ești pe o listă de nume lângă Hitchcock și Coppola și, mai ales, despre cum se schimbă lucrurile după un astfel de succes.
Cea de-a 70-a ediție a Festivalului de Film de la San Sebastian are loc în perioada 16-24 septembrie.
Să începem cu San Sebastian, pentru că tot te afli acum acolo. Cum este sa vii la un astfel de festival, unul dintre cele mai bune din lume, în rolul de jurat?
Este foarte interesant că mă întrebi asta, pentru că în viața mea s-au petrecut extrem de multe schimbări în perioada asta. Anul trecut, veneam aici cu toată echipa, veneam cu mama, veneam aproape în luna de miere și acum vin divorțată, fără mama și fără echipă. Și vin singură, într-adevăr, în cu totul alt rol, și este foarte interesant pentru mine, pentru că simt că vin să scriu puțin peste istoria de anul trecut, ca să reformulez și să reformez niște amintiri.
E mai mult decât măgulitor și cumva nu simt încă faptul că mi se potrivește sau că sunt la nivelul acestui rol, dar îl tratez cu toată seriozitatea, am încercat să apelez la toate cunoștințele mele pedagogice în această etapă, gândindu-mă la ce urmează să fac. Cred că m-a ajutat foarte mult experiența de la UNATC și experiența de pedagog în a încerca să înțeleg ce urmează să fac și care ar fi rolul meu.
Eu nu am avut niciodată așteptări apropo de rezultatele pe care filmul le-ar putea avea la nivel de premii sau selecții în festivaluri și atunci, pentru mine și pentru toată echipa, acest trofeu este și a fost un motiv de imensă recunoștință și o surpriză.
Fiecare eveniment de genul acesta care apare, cum este și ăsta cu jurizarea, mă ia prin surprindere și încerc, așa, să mă adaptez din mers.
Cum a fost când ați câștigat, anul trecut? Te așteptai? Cu cat timp înainte ai aflat? Cum v-ați simțit, tu și echipa?
Într-un fel sau altul, eu nu înțelegeam amploarea unui eveniment de genul ăsta, efectiv nu eram, să zic așa, aliniată la genul ăsta de eveniment. Când ne-am dus la premieră, m-au pus cu Vlad Ivanov în mașină, care îmi este un prieten extraordinar de bun, îmi este aproape familie, și ăla a fost pentru mine un moment foarte emoționat, când ne-am dus către festivitatea de premiere. Ei îți setează un cadru din ăsta de poveste, adică, în mașină e o anumită muzică, e plin de oameni care aplaudă, pun întrebări, vor să ia autografe. Și cum eu eram acolo, protejată, într-un fel, de capsulă cu Vlad Ivanov, mie ăla e momentul care mi-a rămas cel mai bine în cap.
Și a mai fost momentul în care am mers acolo cu Gabi (producătoarea Gabriela Suciu – n.r.), am râs amândouă că ne-am dus acolo îmbrăcate de gală, ea abia putea să meargă în rochie, eu eram foarte bucuroasă că aveam o rochie de la Rhea Costa (iubesc tot ce face ea), eram foarte fericită în primul rând din motivul ăsta.
Da, a fost foarte frumos momentul, pentru că noi am stat într-o sală unde eram alături de nume mari ale cinematografiei mondiale și pur și simplu nu știam ce căutăm acolo, adică nu știam ce premiu urmează să luăm, s-au scurs premiile unul după altul, apoi ne-au trecut prin alte săli, iar în final am ajuns în culise, unde efectiv cu cinci secunde înainte să ne împingă – efectiv ne-au împins pe scenă -, ne-au spus: ”By the way, ați câștigat Scoica de Aur, felicitări!”. Îți dai seama că a fost un șoc și așa am apărut pe scenă, și de câte ori mă uit la imaginile de atunci, nu pot să nu observ că pe fețele noastre se vede că aflasem cu doar câteva secunde înainte.
Bine, cumva începusem să bănuim că o să fie ceva, dar a fost o mare bucurie, deoarece filmul ăsta, nefiind susținut și bine finanțat de instituțiile care puteau să facă asta, asta a fost pentru noi ceea ce am putut să oferim înapoi echipei. Pentru că am zis: ”Orice ar fi, scoatem ultimii bani pe care îi avem”. Și exact asta am făcut, și eu, și Gabi, și toată lumea care mai finanțase filmul, am mers cu toții la San Sebastian și faptul că am câștigat a fost, așa, cireașa de pe tort. Atunci, ei mă tot întrebau cum mă simt, chiar înainte să luăm premiul, și le-am zis că eu mă simt deja ca un copil la petrecerea adulților.
A mai fost un moment extraordinar, cu președinta juriului, care a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a spus: „Eu nu am știut nici că ești femeie, nici că ești debutantă și am ținut foarte tare să nu aflu lucrurile astea, sau cel puțin să nu ne ghidăm după lucrurile astea, voiam doar să știi că este într-adevăr un altfel de film și a fost un vot unanim”.
Eu nu am știut că filmul a fost votat unanim pentru a fi premiat. Așa că a fost și asta foarte frumos să aflăm că pur și simplu toată lumea a fost de părere că este filmul care merită. Din nou, nu consider și nu am considerat niciodată că este un merit al meu și al Gabrielei, a fost, de departe, un merit al întregii echipe, care a depus o muncă fantastică, de la momentul în care s-a născut ideea până la momentul în care a avut avanpremiera, să zicem.
Cum este să te afli pe o listă de premianți alături de Hitchcock și Francis Ford Coppola?
Este incredibil, cu atât mai mult cu cât sunt unii dintre preferații mei, și Francis Ford Coppola, și Hitchcock. Știi ce a fost cu adevărat interesant în tot procesul ăsta? Că eu trăiam în permanență în contrast cu ce se întâmplă în România. Da, e o nemaipomenită recunoaștere și avem – și eu, și Gabriela – toată mulțumirea pentru tipul de apreciere care vine din afară, tipul de apreciere pe care l-am primit de la San Sebastian. Cu toate astea, tot anul trecut am trăit într-un contrast imens. Adică, realitatea este că de multe ori mai venea câte un premiu prin poștă, în timp ce eu nu aveam bani să finanțez traducerea următorului scenariu.
Uneori mă întreb dacă a fost o idee bună să mă arunc în asta cu propriile resurse, pe bani mai puțini, să zicem, dar după aia, cumva, îți aduci aminte de la ce ai pornit și la mine asta a contat cel mai mult întotdeauna, pentru că mi-a plăcut ceea ce fac. Pur și simplu mă incită nemaipomenit de mult munca pe care o fac, lucrul cu actorii, în special, lucrul cu camera, lucrul pe scenariu, deci, era cumva firesc ca genul ăsta de rezultat să vină după o astfel de muncă, recunoștința nu putea să fie decât una de genul ăsta.
Am trecut prin momente destul de grele anul trecut și contrastele astea aproape că m-au șocat. Și nu era pentru că nu știam că asta era situația cu majoritatea regizorilor din România, dar, îți spun sincer, mă așteptam cumva să existe un pic de echitate legată de felul în care tratezi niște rezultate pe care le-am aduce. Și nu am simțit asta. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul ăsta.
„Ilegitim”, „Crai nou”, Berlin, San Sebastian, cum schimbă premiile la festivaluri paradigma? Faci ceva diferit în proiectele care le urmează? Oamenii au alte așteptări de la tine? Tu ai alte așteptări de la tine?
Oportunitățile sunt puțin mai mari, încrederea oamenilor în noi a crescut exponențial. Pentru mine, lucrurile astea au fost importante pentru că mi-au deschis calea spre alte colaborări. Dar știi cum e? Crește și presiunea, mai ales atunci când îți dorești să faci asta într-un cadru normal. Eu, din păcate, duc o muncă foarte diferită, una de căutare. Mie îmi place munca de cercetare; de aia sunt la doctorat, de aia îmi place pedagogia, îmi place foarte mult munca asta de căutare, pentru că mă face să înțeleg care sunt mecanismele de gândire din spatele unui proces de genul ăsta.
În partea creativă, îmi place extrem de mult să mă las purtată până când efectiv o explorez pe de-a-ntregul și atunci am nevoie – de fapt, nu am nevoie -, îmi doresc să pot să lucrez, așa că mi-am creat un mod de a lucra ușor diferit, în care este necesar timp. Timp să lucrez cu actorii, să facem modificări de scenariu, să avem timp să lucrăm și cu camera, dar aici intervine din nou finanțarea unui astfel de procedeu de lucru.
Și atunci, eu sper ca, undeva, în viitorul apropiat, să se găsească o modalitate prin care să putem susține și genul ăsta de a crea, genul ăsta de proiect creativ, care se bazează destul de mult pe echipă, în cazul meu. Lucrez foarte mult cu toți ceilalți creatori și mi se pare important să le dăm și lor spațiu. Așa că mi-ar plăcea să putem să găsim toate resursele necesare pentru asta. Momentan, se lucrează foarte clasic, deci, se și finanțează foarte clasic. Mi se pare că încă lucrăm foarte clasic în România la dezvoltarea unui scenariu, la lucrul cu actorii și mi-ar plăcea ca lucrul ăsta să se schimbe.
De unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea, pentru că vorbim despre un întreg sistem. Din facultate?
Să știi că eu din facultate am învățat să lucrez așa. În facultate, lucrai enorm de mult pentru un rol; eu am terminat actoria, de fapt, dar și cu cei de la regie, cel puțin cu cei din anul meu, lucram foarte mult să descoperim împreună lucruri.
Și cred că fix asta mi s-a întâmplat cu filmul ăsta, este rezutatul faptului că am ieșit în lume și i-am dus dorul. Adică, în mod normal, se fac maximum trei zile de repetiții la câte o filmare și nu îmi venea să cred. Dar Adrian Sitaru, care a lucrat mult cu Adrian Titieni și cu Ioana Flora – și ei adepții aceluiași stil -, și el voia să petreacă mult timp cu actorii, pe scenariu, să căutăm împreună să înțelegem ce se întâmplă. Deci, cred că schimbarea de aici ar trebui să înceapă, din zona de finanțări, adică, să finanțăm și proiecte mai experimentale. Ei spun acolo, la criterii, „pentru inovație si ingeniozitate” sau ceva de genul, dar ei tot proiecte clasice finanțează.
Mai ales că este incredibil cum este văzut filmul românesc în lume, este incredibil și nu știu dacă cineva din politică sau din administrație înțelege felul și nivelul la care este percepută cinematografia românească.
Încă de când mă duceam la workshopuri din astea de dezvoltare, unde ești, practic, un debutant mic, care caută să înțeleagă cam câte căi de dezvoltare a unui proiect există și de fiecare dată din partea juraților sau din partea colegilor cu care concuram exista chestia asta: „Wow, vii din România, voi cu Jude, cu Sitaru, cu Cristi Puiu”. Era incredibil să auzi de fiecare dată: „Dar voi nu vă mai opriți, dar cum această cinematografie continuă să se transforme”. Și pentru mine era un șoc.
Cinematografia românească este un fel de Nadia Comăneci la nivel de notorietate
Da. Dar mi-am dat seama de un alt lucru: noi, ca și creatori, avem de lucrat la relația cu publicul, pe care, cumva, am ignorat-o din toate punctele de vedere. Eu nu cred în chestia asta cu să îi dai publicului exact ce îți cere, că nu suntem televiziune, dar cred foarte tare că trebuie depus mai mult efort pentru a educa în direcția aia.
Pentru mine este surprinzător că avem muzică și desen în școli, dar nu avem cursuri de actorie. Nu vreau să diminuez importanța niciunui alt curs, dar vreau să accentuez importanța unui curs de actorie care te dezvoltă efectiv pe toate planurile: și mișcare, inclusiv vizual, apropo de desen, ritmicitate, dezvoltă creativitatea, faci și puțin public speaking, înveți să ai curaj, are extrem de multe beneficii pentru un elev în dezvoltare. La fel se întâmplă și în cazul culturii cinematografice, evident că ei se vor duce și vor consuma genul ală de filme (hollywoodiene n.r.), neavând contact cu genul ăsta de analiză și critică asupra unui autor care să zicem că gândește diferit.
Foto: Profimedia Images
CITEȘTE ȘI:
Festivalul de Film de la San Sebastian: 8 lucruri pe care ar trebui să le știi