INTERVIU EXCLUSIV | Shaun Bythell, „Confesiunile unui librar”: „Clienții reacționează la omniprezența ecranelor și cumpără cărți reale”

Un nou volum semnat de Shaun Bythell, îndrăgitul librar scoțian cunoscut de cititorii din lumea întreagă ca cel care a împușcat într-o zi un Kindle, după care l-a bătut în cuie pe peretele anticariatului, a fost lansat în România. „Confesiunile unui librar”, căci despre el este vorba, reprezintă o strălucită continuare a bestsellerului „Jurnalul unui librar”.

Cu ocazia lansării în România a volumului „Confesiunile unui librar”, Gândul a stat de vorbă, în exclusivitate, cu Shaun Bythell despre cărți, motivul pentru care printul nu a dispărut încă, ce înseamnă să ai un anticariat în epoca digitalizării, dar și despre cum a evoluat stilul lui de scris și cum îi este viața ca autor de succes, tradus în nu mai puțin de 33 de limbi.

„Sunt absolut încântat să fac din nou cunoscute cititorilor români detaliile jalnicei mele vieți. Am crezut că ați suferit destul, dar se pare că nu. Dacă sunteți pregătiți să suferiți și mai mult, atunci sper să vin la lansarea cărților mele în România, la toamnă. Pregătiți-vă!”, a spus Shaun Bythell.

Într-o casă în stil georgian, populată de mii de cărți și stăpânită de un motan dolofan, Shaun Bythell veghează peste teritoriul celui mai mare anticariat din Scoția. Din spatele tejghelei, el este șef și angajat, coleg al unor librari țăcăniți, arhivar și colecționar. Ritmul existenței lui se împarte între numeroasele vizite făcute pentru achiziționarea cărților, întâmpinarea clienților în magazin și mici însemnări zilnice inspirate din întrebările și comentariile acelorași clienți. Meditațiile morocănoase ale lui Bythell despre comerțul cu cărți second-hand, relația în dezintegrare cu partenera lui, viața în Wigtown și pescuitul în râurile locale vor cuceri din nou, cu siguranță.

Cititorii români care au îndrăgit cartea de debut a lui Shaun Bythell vor regăsi în volumul „Confesiunile unui librar” personaje cunoscute, precum Nicky, asistenta sa cu jumătate de normă, o martoră a lui Iehova care pune în rafturi operele lui Darwin în secțiunea de ficțiune și îl consideră pe șeful ei „un impediment pentru succesul afacerii”, sau Anna, partenera sa californiană, care a ajutat la înființarea Open Book în oraș, pe care oamenii o pot închiria pentru două săptămâni, pentru a experimenta bucuriile vânzării de cărți și, desigur, pisica Captain, aflată „la limita obezității morbide” și căreia îi place să lase păsări moarte în jurul magazinului. Un nou membru al distribuției de personaje excentrice din cartea lui Bythell este Emanuela, o italiancă de 25 de ani care vine să lucreze la anticariat în schimbul cazării și al meselor zilnice, care își câștigă într-un final porecla de Bunicuța.

Criticii de la cele mai importante publicații de pe ambele țărmuri ale Atlanticului au scris în termeni entuziaști despre Confesiunile unui librar: „Stilul malițios al lui Bythell seamănă cu ce ar spune comicul Ricky Gervais dacă ar conduce o librărie.”, a scris The Wall Street Journal

„În sloganul mâzgălit pe tabla din magazin se întrezărește ceva din farmecul cârcotaș al lui Shaun Bythell: Evitați interacțiunile sociale: purtați mereu o carte la voi”, scrie editorul de carte de la The Washington Post

„Bythell este un scriitor priceput. El creează o lume atrăgătoare, populată cu personaje pline de culoare. Peisajul scoțian e minunat – gâștele care zboară deasupra mlaștinii, râul șerpuitor în care librarului îi place să pescuiască… O carte seducătoare, plină de reflecții”, scrie Minneapolis Star Tribune.

„Una dintre cele mai amuzante cărți de memorii scrise de un librar”, este verdictul The New York Times.

Shaun Bythell este din 2001 proprietarul anticariatului The Bookshop, din Wigtown, cel mai mare magazin de acest fel din Scoția. În 2010, a înființat pagina de Facebook a magazinului, unde postează observații acide legate de întrebările stupide, trăsnite sau comentariile răuvoitoare ale clienților săi.

A debutat în 2018, cu „Jurnalul unui librar”, unde relatează evenimentele cotidiene din viața unui vânzător de cărți vechi, care arată cu totul diferit de versiunea idilică pe care o avem cu toții în minte. În 2019, a publicat ”Confesiunile unui librar”, urmată, în 2020, de volumul ”Seven Kinds of People You Find in Bookshops” (”Șapte feluri de oameni peste care dai în librării”).

Scris sub forma unui jurnal, noul volum include date despre clienții care îi trec zilnic pragul anticariatului pe care îl conduce, meditații morocănoase ale lui Bythell despre comerțul cu cărți second-hand, relația sa în dezintegrare cu partenera sa – „Mi-e greu să văd un viitor în afară de cel al unui morocănos irascibil, care trăiește singur” -, viața în Wigtown și pescuitul în râurile locale – „antidotul perfect pentru orice” – sunt minunat de amuzante și adesea hilare.

Este genul de umor autentic care a fost perfecționat în ani de contact exasperant de strâns cu marele public cumpărător de cărți: „O ceartă masivă cu un client pentru a afla dacă Maigret este un detectiv francez fictiv (eu) sau un pictor suprarealist belgian (ei)”.

Spune-mi câte ceva despre viața ta de până la The Bookshop. Cum ai ajuns să îți deschizi un anticariat? 

Am crescut la  o mică fermă în sud-vestul rural al Scoției. Părinții mei s-au străduit să ne asigure mie și surorilor mele o educație bună, așa că am reușit să obțin o diplomă în drept de la Trinity College Dublin. Doar că după absolvire am decis că Dreptul nu e pentru mine, așa că am ajuns să am în Bristol o serie de joburi care nu mi-au adus niciun fel de satisfacție. Când mi-am vizitat părinții de Crăciun, în 2000, am intrat în librăria din micul nostru orășel, cu doar 1.000 de locuitori și proprietarul mi-a spus că vrea să se retragă și el că crede că ar trebui să-i cumpăr afacerea. Discuția asta a sădit o idee în mintea mea, așa că am mers la bancă și au fost de acord să-mi împrumute banii pentru a cumpăra librăria. Îi voi fi mereu recunoscător pentru asta.

Ce te-a determinat să vrei să ai un astfel de business? Și de ce faci asta în continuare, în ciuda tuturor provocărilor pe care le-ai descris în „Confesiunile unui librar?” 

Decizia de a cumpăra librăria a fost mai mult o oportunitate decât un plan. Am iubit întotdeauna lectura și să fiu înconjurat de cărți părea a fi viața perfectă.

Este extrem de diferit de ceea ce mă așteptam, dar este și mult mai interesant decât aș fi putut spera vreodată. Provocările pe care le-am descris în Confesiuni sunt mai mult decât contrabalansate de bucuria de a cumpăra și vinde cărți la mâna a doua – nu pot să-mi imaginez un job mai interesant. Mă duc acasă la oameni pentru a le vedea bibliotecile, întâlnesc oameni interesanți atât atunci când cumpăr, cât și când vând cărți. Într-un fel, provocările sunt cele care mă țin în priză.

Se spune că printul este o industrie pe cale de dispariție și asta de mulți ani. Cum crezi că afectează asta anticariatul tău, dacă îl afectează în vreun fel? 

Oamenii au prezis moartea industriei tipografice aproape de când Gutenberg a scos prima pagină din presă în anii 1450. Există multe motive să sperăm în viitorul cuvântului tipărit și al industriei editoriale. Dacă descarci un e-book, nu îl deții, nu îl poți împrumuta unui prieten, iar editorii cărților fizice au început să îmbunătățească aspectul produselor lor astfel încât acestea să fie aproape obiecte de artă. Pentru magazinul meu, cea mai mare parte a stocului este epuizat, așa că nu contează prea mult ce se întâmplă în lumea printului. Cărțile au sute de ani, așa că tendințele actuale sunt irelevante.

Cum este să deții o librărie în era digitalizării? 

Este o bucurie. Telefonul meu îmi spune cât timp petrec pe ecran în medie într-o săptămână. Sunt două minute pe zi. Clienții mei sunt – cred – într-un fel de reacție la omniprezența ecranelor, cumpără cărți reale.

Este ceva la cărți care îi face pe clienți mai sociabili?

În unele cazuri, da – adesea veți găsi clienți care caută cărți în aceeași secțiune și încep conversații, dar la fel de comun este să găsești pe cineva așezat pe un scaun, complet indiferent față de cei din jur.

Pari un tip cinic. E doar o impresie sau este adevărat? 

Nu cred că toată lumea este motivată de interesul personal. Cei mai mulți dintre clienții mei sunt amabili și generoși. Este posibil ca eu să tind să scriu despre cei care sunt malițioși și lacomi. Îi găsesc interesanți pentru că – în ciuda a ceea ce ai putea crede – nu sunt chiar așa și nu înțeleg oamenii care sunt.

Ce a contribui cel mai mult la omul care ești azi?

Educația mea. Părinții mei mi-au insuflat cu rigurozitate, mie și surorilor mele, ideea că nimeni nu este mai bun decât oricine altcineva și că împrejurările sunt adesea dincolo de controlul tău. Și să știu cum este să fii sărac. Nu judec oamenii, îi observ.

Ce îți place cel mai mult la jobul tău? 

Totul. Să fiu înconjurat de cărți, clienți interesanți, angajați interesanți. Într-adevăr, sunt foarte puține lucruri pe care nu le iubesc la acest job. Aleg să scriu mai mult despre lucrurile negative în principal pentru că ele sunt excepțiile de la modul normal de a funcționa al anticariatului.

Ai portretizat clienți fideli, dar și pe Granny, Nicky și Flo. Ce au spus despre asta? S-au supărat pe tine? 

Nu cred că vreunul dintre ei a citit cărțile.

Ai spus într-un interviu că e ușor să presupui că oamenii sunt plictisitori, dar dacă încerci să vorbești cu ei, rar sunt așa. Cum faci să intri în vorbă cu oamenii?

În general, nu sunt nevoit să inițiez eu conversații. Oamenilor le place să vorbească despre ei înșiși, așa că tind să fac opusul. Pentru că suntem în Wigtown, economia se bazează pe turism, avem mulți oameni care ajung aici, așa că adesea îți spun ei fără să-i fi întrebat.

Uneori, poți simți că există un motiv pentru care oamenii vin în Wigtown și întotdeauna merită să întrebi de ce. Adesea se întâmplă pentru că un bunic de aici a fost ucis în Primul Război Mondial sau ceva similar.

De ce ai început să scrii? Ai vrut mereu să fii scriitor? 

Niciodată nu am vrut să fiu scriitor. Am început să țin un jurnal ca un fel de ajutor de memorie, pentru că se întâmplă atâtea lucruri ciudate în anticariat, iar memoria mea este groaznică, așa că a fost mai degrabă o modalitate de a ține evidența lucrurilor. Apoi, prietena mea de atunci mi-a sugerat să-l trimit la un agent literar și de acolo totul s-a rostogolit.

A fost succesul primei tale cărți ceva neașteptat? 

Pentru mine, extrem de neașteptat. Încă nu pot să cred că a ajuns vreodată să fie tipărită, ce să mai zic de faptul că a fost tradusă în 33 de limbi. Ceea ce este interesant este că nu am intenționat să fie o carte umoristică, dar mulți oameni par să creadă că este.

Cum a evoluat stilul tău de scriere de la prima ta carte? Care sunt cele mai importante schimbări în stilul tău? 

Este o întrebare excelentă. Nu știam ce scriu când am început prima carte și rescrierile au fost extrem de dificile. Acum, când scriu, sper din start că nu vor fi cinci rescrieri. Încerc să mă apropii cât mai mult de versiunea finală din prima încercare, parțial pentru a-l proteja pe editorul meu, dar și pentru sănătatea mea mintală.

Iată un exemplu, în prima mea versiune a primei mele cărți aș fi scris: „Clientul a scăpat cartea pe picior, a înjurat, s-a aplecat să o ridice și a dat drumul unui șuierat lung”. Acum, aș scrie așa – „Clientul american care poartă un kilt de nailon neconvingător, cumpărat evident dintr-un magazin de suveniruri din Edinburgh, a scăpat o copie legată în piele a Istoriei Clanului Campbell pe piciorul său, a înjurat clanul Macdonald cu un accent texan, apoi s-a aplecat să o ridice și a scos un sunet lung și șuierător”. Acum sunt mult mai conștient de detalii în notițele mele zilnice din jurnal decât am fost când am început.

Care sunt cele mai frecvente întrebări pe care le primești de la oameni de când ai devenit un autor de succes? 

Eu nu m-aș considera ca fiind „de succes” și cu greu m-aș descrie drept autor, dar, probabil, cea mai frecventă întrebare pe care o primesc este: „Cum să fac să îmi public cartea?”

Poți să-mi spui un lucru amuzant pe care l-au făcut sau spus copiii tăi? 

Freya, fiica mea, este o sursă constantă de amuzament. Are patru ani, îi place să compună cântece. Ultima ei capodoperă se numește „Eram pe toaletă” și este însoțită de un dans care l-ar face să roșească și pe Sfântul Vitus.

Cine sunt câțiva dintre autorii tăi favoriți și cum i-ai descoperit? 

George Orwell – am decis să citesc ”1984” chiar în anul 1984 (un pic precoce). 

John Kennedy Toole – am primit o copie a ”Confederacy of Dunces” de la o prietenă. 

Jose Saramago – am primit ”Eseu despre orbire”.

William Boyd – toți prietenii mei mi-au spus să citesc ”Any Human Heart”. Timp de mulți ani am refuzat să o fac tocmai din acest motiv.

Ce citești acum?

Penelope Lively – ”Heat Wave”. Este genială.

Foto: Ben Please, Editura Trei

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV|Turnul Eiffel, inspirat de o iubire imposibilă? Nicolas d’Estienne d’Orves, autorul cărții Eiffel:Dragostea nu a avut legătură cu construcția

EXCLUSIV | Producătoarea Betsy Beers, dezvăluiri din culisele „Queen Charlotte: A Bridgerton Story”: „La bază e ideea de femeie aflată la putere”

INTERVIU | Bogdan Mirică, regizorul lungmetrajului „Boss”: „Eu văd orice film pe care îl fac ca pe un angrenaj de ritmuri și îl gândesc cumva muzical”

EXCLUSIV | Interviu cu expertul care a făcut pentru „Cele mai mari jafuri din istorie” profilul spărgătorilor băncii unde bogații Londrei ascund averi