INTERVIU | Laurențiu Bănescu, despre rolul din „Boss”: „Regizorul mi-a propus să lucrăm pe zona de emoție, cu sentimentul de vină, cu frica”
Laurențiu Bănescu este actor și scenarist și unul dintre cei mai talentați reprezentanți ai unei generații care face diferența în cinematografia românească. A jucat în scurtmetraje, a făcut roluri remarcabile în seriale, dar și în filme de succes. Cel mai recent proiect care va vedea lumina ecranului este lungmetrajul „Boss”, în regia lui Bogdan Mirică, împreună cu care a avut o colaborare de succes în serialul „Umbre”. Înainte de lansarea filmului în cinematografe, Laurențiu Bănescu a vorbit cu Gândul despre personajul pe care îl joacă, despre părțile grele, dar și frumoase ale unui rol foarte complicat, despre complexul lui de actor fără școală și cum l-a depășit, dar și despre întâlnirile umane care i-au creionat cariera și planuri de viitor.
Bogdan (rol jucat de Laurențiu Bănescu), un șofer de ambulanță metodic și inteligent, participă la un jaf armat alături de alți trei bărbați pe care abia îi cunoaște. Deși inițial pare că cei patru vor scăpa neprinși, lumea lui Bogdan se răstoarnă dramatic când începe să suspecteze că unul dintre complici manipulează ancheta de după jaf. Prin urmare, începe să investigheze minuțios, aproape compulsiv, care ar putea fi ramificațiile acestui fapt, dar pe măsură ce se apropie de identitatea complicelui suspect, Bogdan se afundă și mai tare într-o spirală a fricii și a paranoiei, care îi va afecta existența pe toate planurile.
Din distribuție, alături de Laurențiu Bănescu, mai fac parte Ioana Bugarin, Sergiu Costache, Teodor Corban, Cuzin Toma, Mimi Brănescu, Diana Cavallioti și Cosmina Stratan.
Filmul are vineri premiera în cinematografe.
Să începem cu rolul din filmul „Boss”. Cum este personajul tău și cum ți s-a părut scenariul la o primă lectură?
În momentul în care am primit scenariul și l-am citit, nu am văzut nimic din ce urma să fie, de fapt, să devină. Abia când am stat la povești cu Bogdan (Mirică, regizorul filmului – n.r.), am înțeles ce își dorește cu această poveste. Din aproape în aproape, din întâlnirile pe care le-am avut noi doi, făcând o listă de filme de văzut sau de revăzut din genul noir și apoi, bineînțeles, în repetiții cu colegii, am început să întrevăd universul pe care Bogdan dorea să îl creeze.
Spune-mi mai multe despre universul ăsta.
Tema pe care el a abordat-o deja în primul lui lungmetraj, într-un fel, se regăsește și aici – „cel mai puternic supraviețuiește” -, dar universul pe care îl construiește are altă substanță decât cel de la „Câini” și este o componentă a filmului care a fost tratată cu multă grijă. Pentru că în construcția personajului meu, elementele acestui urban crud, brutal, au contat foarte mult. Aveam nevoie de un anumit mod de a folosi spațiul și arhitectura pentru a descrie de fapt lumea interioară a personajului și textura pe care aceasta o capătă ca urmare a unei alegeri.
Este vorba despre o decizie proastă pe care o iei și care te aruncă din „gașca” oamenilor normali în cea a răufăcătorilor. Lucrul ăsta, mai ales pentru personajul meu care nu este un profesionist al răului, vine cu o fisură mare de conștiință.
Fiind un tip inteligent și atent la ce întâmplă, poate chiar hiperatent, începe să „miroasă” că beleaua în care a intrat este mai mare decât a calculat el.
Bogdan mi-a propus să lucrăm cu o paletă de emoții, cu sentimentul de vină, cu frica, și toate astea, pe structura unui tip uman, care alege să trăiască izolat, să trăiască mai degrabă singuratic, cu puține ferestre deschise către cei din jur, cu puțină generozitate la nivel de schimb, de comunicare, și cred că acesta este cumva personajul noir pe care și l-a dorit și care i-a alimentat direcția asta estetică. Bogdan Mirică, fiind fan film noir, a căutat elementele genului.
Ca să mă întorc la universul pe care l-a creat aici, a abordat cu foarte mare atenție și minuțiozitate tot ce ține de esteticul filmului, atât jocul actoricesc, dar și geometria cadrelor, designul sonor, nuanțe de culoarea, vestimentația, lumină, locații și așa mai departe.
Ce frământări are? Pare un suflet chinuit.
Felul lui de a fi îl cataloghează mai degrabă ca un outsider, și este clar o alegere. Evident că există și o latură a personajului legată de meseria pe care o are, cea de ambulanțier, de contactul constant cu suferința, cu moartea. Dar inclusiv asta aflăm că a fost o alegere. Apoi în ceea ce privește familia, descoperim o situație problematică și neplăcută, dar pentru intrigă nu am ținut să punem accentul pe partea asta de biografie, mult mai mult ne-a interesat ce se întâmplă în mintea și comportamentul lui din clipa în care realizează ce se întâmplă.
Și oricum filmul începe, practic, după ce el a făcut deja un lucru rău. Deci, nu vedem nicio secundă de dinainte, nu știm cum era el, dacă s-a schimbat esențial sau dacă nu cumva e la fel după această întâmplare. Fiecare secvență și fiecare întâlnire cu celelalte personaje vin pe fondul încercării lui de a face lumină în situația în care s-a băgat singur.
Ce a fost cel mai complicat la rolul ăsta?
Emoțiile și toată încordarea cu care au venit se situează în partea întunecată a psihicului uman, iar exercițiul de actorie pe care mi l-a propus Bogdan, deși tatonat anterior, nu fusese vreodată la dimensiunile unui rol principal.
El și-a dorit ca fizicalitatea și rostirea și tot spațiul în care respiră și pe care îl folosește personajul să fie foarte restrânse, esențializate. La un moment dat mi-a descris modul în care vede interacțiunea dintre personaje ca un meci între doi luptători, dar care se desfășoară într-o cabină telefonică.
A fost complicat și pentru că s-a filmat într-o perioadă de restricții, de pandemie. Deci peste problema asta de conștiință și sentimentul de teamă în care „fierbeam” zilnic, mai era și atmosfera generală din viața reală, cu măștile și distanțarea socială și restricțiile de circulație, deci, cumva, totul s-a dublat. Realizam că inclusiv personajul meu este un tip „cu mască” și „distanțat social” și că odată ieșit de la filmare rămâneam tot în starea asta foarte neplăcută și lipsită de lumină, și recunosc că asta nu a fost ușor.
Cum a fost la filmări? Cât au durat, care au fost pricipalele lucruri cu care te-ai confruntat?
Filmările au durat aproape o lună și jumătate, cu test în fiecare dimineață, al cărui rezultat îl pozai și îl trimiteai înainte de a ieși din casă, pentru a putea participa la ziua de filmare. Ce e minunat e că nu au fost probleme, că lucrurile au mers bine și că toată lumea a fost foarte atentă – echipa a fost incredibilă! – așa că nu am fost nevoiți să amânăm, să anulăm sau să înlocuim, dar, cu acest stres despre care ți-am spus deja.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la personajul ăsta?
Pe de o parte, este ceea ce devine personajul odată ce „intră în luptă”. Adică, se schimbă treptat starea lui interioară, iar nivelul de adrenalină crește din ce în ce mai mult. Asta a fost latura incitantă a jocului, când și actorul se bucură de thrilling-ul situației.
Și faptul că este un șofer, asta apropo și de personajul noir „the driver” a produs mici bucurii legate de filmările cu mașina, o adrenalină „naturală”, cu accelerare și frânare la 50 de centimetri de cameră, depășiri, urmăriri… Au fost câteva secvențe în care mi-au permis să fiu chiar eu la volan.
Bineînțeles că am avut o echipă de cascadori care au fost extraordinari și care au făcut manevrele mai complicate. A fost și un pic de fizicalitate, niște sărituri, niște pumni, niște cadre în care a trebuit să fiu legat de un cablu și coborât de undeva sau să mă arunc de undeva, totul sub îndrumarea și supravegherea lor. Nu vă imaginați ceva foarte spectaculos, dar au existat pregătiri și momente mai tehnice și fizice.
Ambulanțierul Bogdan, rol jucat de Laurențiu Bănescu, în filmul ”Boss”, în regia lui Bogdan Mirică
De ce ar trebui să vină oamenii să vadă filmul „Boss”?
Cred că sunt mulți oameni care s-au bucurat, ca Bogdan și ca mine, la filmele noir clasice, filme cu Alain Delon, cu Steve McQueen sau cu Lino Ventura și cred că se vor bucura și de filmul ăsta, care e o propunere diferită, excentrică, nu este despre România, despre sistem, despre prezent… Tot ceea ce se întâmplă în el poate fi transpus în alt teritoriu și în alt timp.
Este un film despre natura umană, despre frică, despre matematica răului. Iar Bogdan s-a străduit foarte tare să ofere oamenilor o experiență cinematografică remarcabilă completă, în sensul că imaginea și sunetul, felul în care sunt gândite secvențele fac ca filmul să aibă o vibrație care cu siguranță va ajunge la oameni.
Când ai descoperit actoria și cum a fost atunci? Ai avut oricum un parcurs atipic, nu ești absolvent de UNATC, ai terminat Comunicare.
Am descoperit actoria pe la 15-16 ani și chiar dacă la vremea aceea nu avusesem niciun fel de gând înspre zona asta, mi-am dat seama că este un lucru care îmi provoacă o foarte mare plăcere. Să stai cu un text, cu un personaj și să-ți imaginezi ce se poate întâmpla dincolo de replici, de cuvinte.
Am făcut teatru pe parcursul liceului și am avut și norocul să mă întâlnesc cu Ștefan Peca. El scria primele lui piese, avea pe atunci 16 ani, și noi fiind colegi de liceu mi-a propus să joc într-una din piesele lui. El a continuat să scrie, textele lui au fost remarcate și odată ajunși la București la facultate, l-am întâlnit pe Voicu Rădescu. Iar el ne-a oferit ocazia să facem un spectacol la Green Hours.
Apoi l-am întâlnit pe Iulian Postelnicu, în perioada aia voia și el să studieze comunicare – îl știam din spectacolele de la Casandra – și împreună cu el și cu alții am început să facem proiecte independente. De acolo totul s-a legat în mod firesc. La proiecte de teatru am lucrat mult cu Ana Mărgineanu și cu Ștefan, dar în general am primit sfaturi bune și încurajări de la toți oamenii cu care am lucrat.
Cu Daniel Popa, Florin Piersic Jr. sau Ovidiu Mihăiță (Auăleu Timișoara) am avut mai multe colaborări și am învățat multe de la ei. După vârsta de 25 de ani am început să „scutur” complexul de actor fără școală, să mă mai relaxez și să accept că asta e ceea ce fac și ceea ce îmi doresc.
„Complexul de actor fără școală” a fost un obstacol real sau era doar la tine în minte, pe sistemul ”nu ai UNATC, nu ai ce să cauți acolo”?
Evident că a fost în mine. Chiar dacă am lucrat mult și am preferat în teatrul independent, am avut propuneri de proiecte în teatrul de stat și lipsa studiilor nu a fost un impediment. Un complex de genul ăsta înseamnă susceptibilitate și lipsă de încredere, aveam nevoie de confirmări și să acumulez experiență.
Oamenii cu care am lucrat au fost foarte generoși și interesați de a lucra, nu de a eticheta. Odată ce am pornit lupta cu mine și a trecut suficient de mult timp și am avut suficient de multe proiecte încât să nu-mi mai pun problema, inclusiv complexul meu aproape că s-a evaporat.
Mi-ai spus despre proiectele din teatru. În film, cum ai început să „încerci apele”? Cine ți-a acordat prima dată încrederea în zona asta?
Primele experiențe cu camera au fost în spoturi publicitare la începutul anilor 2000, dar destul de repede, în aceeași perioadă, am fost invitat să joc în câteva scurtmetraje. Mircea Ghinescu mi-a devenit bun prieten, am lucrat împreună și am putut să ne jucăm de-a cinematografia. Fiind filme studențești, am testat și am căutat să o facem cât mai bine. Apoi, participând la castinguri sau fiind văzut în independent, am primit mici roluri în lungmetraje.
A venit și castingul lui Nae Caranfil și mi-a fost oferit rolul principal în „6.9 pe scara Richter” și tot în perioada aia l-am cunoscut pe Bogdan. Pregătea „Câini” și voia să îmi ofere un rol, dar nu ne-am sincronizat. Însă a venit „Umbre” și am primit acea partitură formidabilă, pentru care am abordat împreună mijloace actoricești de la polul opus față de următoarea noastră colaborare, „Boss”, care avea să se filmeze în 2021.
Și pentru că tot ai pomenit despre rolul din „Umbre”, este mai ofertant un personaj negativ decât unul pozitiv?
Păi cine sunt băieții buni și cine sunt ăia răi? Nu cred că este neapărat mai ofertant pentru că noi nu prea lucrăm cu 100% pozitiv sau negativ. Tot timpul este nevoie de ambele laturi ale personajului pentru a-i da substanță, pentru a avea un personaj.
Trebuie să cauți un resort, o zonă sigură pe care să te sprijini, îți trebuie răspunsuri la întrebări cât mai variate ca să poți să-i dai forță. Și cred că e puțin important dacă joci un rol negativ sau unul pozitiv, în schimb poveștile sunt foarte importante. Deci scenariul, dialogurile, situațiile care ți se propun sunt la fel de importante ca personajul însuși.
Și apoi intervine „negocierea” cu regizorul, când mai întâi trebuie să pricepi ce își dorește și apoi să te adaptezi la direcția lui, rămânând fidel atât viziunii lui cât și personajului tău. Și cred că e important să îți facă și plăcere când lucrezi la un personaj.
„Boss” are o încărcătură grea, este un film tenebros, deci nu e o plăcere să stai și să sondezi în zona asta de emoție. Dar ducând un personaj ca ăsta trăiești totuși o experiență, te lași locuit de un mecanism psiho-emoțional al cărui design tu nu l-ai fi construit niciodată pentru tine. Trebuie să fii foarte curios, foarte pasionat de mintea și de sufletul omului ca să ai răbdare să îl întorci pe toate părțile.
Unde te pot vedea oamenii în perioada asta, unde joci? Ce proiecte mai ai?
E „Spy / Master” care apare acum în mai pe HBO GO, am avut câteva zile de filmare și la „Moromeții 3”, o să iasă probabil și „Libertate” al lui Tudor Giurgiu unde am o scurtă apariție, și cam atât deocamdată. Cu teatrul sunt în pauză. Mi-ar plăcea să revin cu „Monoloagele vecinului” pe final de an, sunt curios cum sună acum după acești ultimi ani foarte tulburi.
Foto: Adi Marineci, Oana Stoica
CITEȘTE ȘI:
Regizorul român Bogdan Mirică, premiul criticilor la Cannes pentru lungmetrajul „Câini”