INTERVIU | Niko Becker, despre rolul din „Spre Nord”: ”Întrebarea dacă există dreptate și bine în lume mi se pare cea mai mare din film”

Niko Becker are 25 de ani și a crescut, practic, pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara. I-ar fi plăcut să facă și arte plastice, fiind pasionat de pictură, dar când a trebuit să aleagă, a mers spre teatru, pentru că avea nevoie de dinamism și lucrul cu corpul pe care desenul nu i le-ar fi oferit. Avea 15 ani când a jucat în filmul „Un pas în urma serafimilor” și își amintește că avea emoții atât de mari încât simțea că face un atac de cord de fiecare dată când trebuia să spună ceva. Niko a crescut, a învățat, și-a desăvârșit talentul și acum poate fi văzut în rolul lui Treplev, în montarea cel puțin interesantă a piesei lui Cehov, „Pescăruşul”, regizată de Eugen Jebeleanu, la Teatrul Național București, dar și pe scenă la Odeon, în „O casă deschisă”.

Nici la capitolul film nu a stat degeaba, Niko Becker obținând primul lui rol principal într-un lungmetraj, „Spre Nord”, în regia lui Mihai Mincan, unde îl joacă absolut impresionant pe Dumitru, un călător clandestin pe un vapor, care își dorește să ajungă în America, dar este descoperit de către Joel, un marinar filipinez foarte credincios. Știind că tânărul riscă să fie aruncat peste bord dacă va fi descoperit de superiorii săi, Joel intră într-un joc periculos de a-l salva, implicându-și echipajul, credința în Dumnezeu și deopotrivă, viața unui om nevinovat.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Pentru că filmul „Spre Nord” a intrat de curând în cinematografe, Gândul a vorbit cu Niko Becker despre actorie, despre cum este să lucrezi într-o echipă compusă din oameni de pe mai multe continente, despre Veneția, cât este de complicat să ai o carieră ca tânăr actor în România și despre planuri de viitor.  

Spune-mi despre rolul din „Spre Nord”. Cum a fost? Cum ți s-a părut personajul? Ce ți-a plăcut la el, ce nu ți-a plăcut?

Per total, a fost o experiență forte plăcută, dar, evident, cu „ups and downs”, cum se spune. Au fost și momente în care a fost greu, dar tocmai din greul ăsta s-a născut și satisfacția de a depăși provocarea.

Pentru mine, din start, cumva, valorile scenariului m-au atras. Este vorba despre întrebările pe care și le pune, temele de discuție, întrebarea asta fundamentală, dacă există dreptate sau nu, dacă există bine în lume și care mie mi se pare cea mai mare întrebare din film.

Așa că rolul ăsta a fost foarte atractiv din start pentru mine, ca secvențe, situații, ceea ce îmi oferea mie, foarte atractiv și interesant de jucat. Fiind și primul meu rol mai mare într-un lungmetraj, a fost o experiență foarte importantă, nu doar ca actor, ci și umană. Și la filmări am avut mari emoții, am vrut să fie totul bine, mi-am dat toată silința, dar evident că mereu există lucruri de care nu suntem mulțumiți. Dar cred că e normal, până la urmă, și cu toții sperăm ca la următorul proiect să le depășim.

Personajul tău este unul foarte autentic. Cum ai construit emoția, conflictul, spaima, speranța? 

Eu mi-am construit personajul din mai multe elemente. În primul rând, a fost scenariul lui Mihai (Mincan, regizorul și scenaristul filmului, n.r.) care oferă o bază. În ciuda limbajului foarte sacadat și simplu, oferă foarte mult substrat. Spre exemplu, dacă tu zici că ți-e sete sau că ți-e foame, dedesubt mai sunt încă cinci subtexte. Și, în sensul ăsta, scenariul a fost extrem de ofertant din prima, ca situații, scopurile personajului.

Erau mai multe lucruri pe care trebuia să mi le asum și să le construiesc. În primul rând, au fost lucrurile fizice, adică senzația de foame, senzația de sete, cea de frig, de cald. Astea sunt niște senzații care este clar că pe set nu ai să le ai, așa că trebuie să ajungi să ți le construiești din anumite elemente. Pentru asta există tot felul de tehnici simple de actorie, precum lucrul cu imaginația, cu corpul, pentru asta făceam tot felul de exerciții pe acasă, în perioada de dinainte de filmări.

Pentru substratul psihic, practic, „ochelarii personajului”, i-am luat dintr-o nuvelă numită „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, de Alan Sillitoe, pe care mi-a recomandat-o Mihai înainte de filmări, și cumva de acolo am început să caut perspectiva psihologică a personajului și de acolo am început să îl construiesc. Și, tot așa, începusem să alerg, începusem să fac plimbări lungi, păstrând în cap perspectiva. Am adunat toate aceste mici elemente, cele fizice și cele psihice, și am sperat cumva ca la filmări să le pot combina într-o formă care să funcționeze.

Ce a fost cel mai greu de făcut pentru rolul ăsta sau cel mai provocator?

Cred că tocmai aici lucrurile au devenit interesante, pentru că, la momentul acela, eu nu știam mai nimic despre actoria de film, în afară de faptul că este ceva total diferit față de actoria în teatru. Am avut multe momente de „Aha, deci așa funcționează!”.

În primul rând, ceea ce am început să pricep din start, deși mi-a fost greu să asimilez, a fost chestia asta cu dublele. În teatru, repetăm pentru a avea niște repere care se repetă, pentru a păstra în mare coloana vertebrală a personajului și a situației. Dar în film, există chestia asta că se trage, nu știu, cinci ore, o zi, o secvență și aia se materializează. Asta înseamnă că dacă poate fi trasă de mai multe ori, până iese cum trebuie, îți oferă din start mai multă libertate, te poți implica altfel, cu mai mult curaj, te poți pune în mai mult pericol decât în teatru. Și asta cumva mi-a fost mai greu să pricep la început, dar pe parcursul filmărilor am ajuns să înțeleg elementul ăsta la modul mai profund.

În plus, am fost și extrem de emoționat și de crispat, dar asta până am învățat cât de relaxat ar trebui să fiu, cum mă pregătesc pentru o secvență, adică toate lucrurile astea mici care constituie întregul în meseria pe care o practic.

Cum ai lucrat cu regizorul Mihai Mincan?

A fost o colaborare extrem de plăcută, m-am simțit foarte sigur, Mihai m-a primit și cu o mare căldură. El este și un om foarte modest și cu picioarele pe pământ, și avem undeva o ancoră comună, cred.

Din start m-a primit cu o foarte mare înțelegere, el știind că e primul meu personaj mai mare, și cred că lucrul cel mai important în colaborarea noastră a fost faptul că a știut când mă poate lăsa să-mi fac singur treaba și când trebuie să intervină.

Adică, nu a fost nici prea fixat pe detalii, dar nici atât de distant încât să mă lase complet aiurea, să merg eu unde cred că este bine. Și relaționarea noastră a funcționat din start foarte bine și m-a ajutat foarte mult și în faza de pregătire, toate referințele pe care mi le-a dat, toate lucrurile pe care mi le-a explicat despre scenariu și cum m-a ghidat efectiv în timpul filmărilor până s-a ajuns la secvența asta finală. Pentru mine, Mihai este un eveniment în sine, ca prezență în viața mea.

Ce crezi că ai avut tu în plus, de ai luat rolul ăsta? A fost un casting lung, au fost mulți actori talentați. Îmi dau seama că regizorul știe cel mai bine de ce te-a ales, dar care crezi tu că a fost factorul esențial?

Nu m-am gândit până acum la lucrul ăsta. Cred că ce m-a pus cumva într-o poziție diferită fața de Mihai a fost atitudinea mea față de casting. Eu, de obicei, când mă duc la castinguri, sunt destul de tăcut, îmi fac treaba și atât, nu îmi place să mai stau și să mai socializez. Cred, cel puțin, că asta i s-a părut interesant. Poate asta a fost, dar nu-mi dau seama, sincer.

Cum a fost să lucrezi într-o echipă de pe mai multe continente? Practic, oameni din culturi diferite, cu educație diferită, cu experiențe diferite.

A fost cât se poate de mișto. Sincer, eu m-am gândit foarte puțin la chestia asta pe set. Nici nu m-a surprins, nici nu a fost diferit pentru mine, poate și pentru că nu am avut nicio altă experiență de genul ăsta înainte, cu o echipă românească sau poate și pentru că, fiind bilingv eu, personal, poate nici măcar nu m-a surprins chestia asta.

Ceea ce a fost extraordinar de frumos a fost că au existat toate influențele astea de cultură, din toate părțile, adică echipa de cameră din Bulgaria, cu francezii de la sunet, cu actori filipinezi și așa mai departe. Se creează cumva un amalgam din ăsta în care toată lumea e deschisă către orice fel de influențe, fie că vine vorba despre muzică, de glume, spre exemplu. Și pentru că există toate aceste influențe, se creează o comunicare general valabilă, limbajul devine mult mai simplu, pentru că fiecare are cumva un alt fel de a înțelege lucrurile. A fost interesant, dar nu pot să zic că m-a surprins sau că am avut greutăți cu asta, a fost chiar ceva foarte plăcut.

Ați fost la Veneția cu filmul, anul trecut, ați fost și premiați. Cum ai trăit tu zilele alea? Ce înseamnă pentru tine Veneția? O validare, o promisiune? 

Când m-a sunat Mihai să îmi zică, nu știam exact cât e de mare festivalul ăsta, pentru că nu-s chiar atât de obsedat de cinema încât să știu lucrurile astea, ce festivaluri importante există și tot așa. Da, auzisem de el, dar nu știam mare lucru. M-am bucurat, îți dai seama, dar nu a fost un șoc sau o reacție de genul să sar în aer de bucurie. Dar pe parcurs, văzând reacțiile celor din jur, ale colegilor, ale oamenilor de la producție, am înțeles că este o chestie foarte bună. Și îmi amintesc că se crease în mine o stare așa bună, de anticipare a unui eveniment important. Acolo a fost super mișto, am stat câteva zile cu oamenii din echipă. Am avut mari emoții la proiecție, mi-a fost foarte greu să mă uit, dar cred că este normal. Una peste alta, a fost foarte frumos.

Punctul meu de interes nu e neapărat prezența într-un festival, dar cu siguranță se pot schimba lucruri datorită acesteia. Eu îmi doresc să joc și să fac mai multe și în film, și în teatru, cât se poate, unde se poate, dar tind să nu văd proiectele mele trecute ca fiind o carte de vizită. Știu că așa se întâmplă și într-un fel e bine și cred că prezența la Veneția îmi oferă o vizibilitate mai bună, deși eu nu mă gândesc activ la asta.

Ce îmi doresc e să fac ce pot și știu eu mai bine în fiecare proiect și nu aș vrea să spulber frumusețea artei în sine cu condiționări de genul primesc eu vizibilitate sau nu.

De ce ai ales Facultatea de Teatru? Când ai descoperit că asta îți dorești să faci?

Și acolo am avut un traseu destul de clasic, adică, am intrat în trupa de teatru a liceului, am avut colaborări la Teatrul German de Stat din Timișoara, fiind vorbitor de limbă germană, m-au tot folosit în spectacolele în care aveau nevoie de copii și am fost influențat de experiențele astea.

Am avut și dileme legate de asta, pentru că în același timp voiam să fac și pictură, pentru că eram pasionat de desen și de arte plastice, și la un moment dat, în liceu, a trebuit să iau o decizie legată de ce vreau să fac în viitor. Și gândindu-mă că sunt un om care are nevoie de activitate fizică și își dorește să își miște corpul, să și-l folosească, am ajuns la concluzia că pictura e un pic cam sedentară pe perioade lungi. Au fost niște argumente foarte practice care m-au făcut să aleg actoria.

Ce te-a învățat teatrul despre tine?

Sunt lucruri adânc îngropate în noi, de existența cărora nici noi nu suntem conștienți și teatrul le scoate la suprafață, te ajută să le exprimi. Și sentimentul ăsta pe care îl ai când scoți lucrurile astea din tine, când le exprimi, este inegalabil. În plus, lucrând atât de mult cu mine în mod constant, aflu mereu lucruri noi despre mine.

Îmi înțeleg mult mai bine mecanismele și cum funcționez eu ca actor, dar cel mai fascinant mi se pare tocmai asta, că mi-am dat seama de cât de mult am în mine și nu sunt conștient și cât este de plăcut să le scot la suprafață.

Nu te întreb dacă preferi film sau teatru, pentru că este clar că îți dorești să le faci pe ambele, spune-mi doar ce îți place cel mai mult la teatru și ce îți place la film.

La film îmi place ceea ce am spus și mai devreme, faptul că te poți pune într-un „pericol” mai mare, te poți arunca, pentru că altfel se materializează scena pe care o joci și asta îți dă mai mult curaj.

Și la teatru, ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că ai publicul în față și dorința asta primitivă de a te conecta cu spectatorul, și relația asta continuă între spectator și actor, pe scenă, în prezent, care e atât de greu de explicat și de sensibilă, și de fascinantă.

Ce îi lipsește teatrului românesc? Ai văzut și piese ale altor teatre din lume. Ce au ele și nu avem noi? Pentru că la capitolul actori și regizori talentați nu stăm rău.

E foarte tricky întrebare asta, pentru că este foarte greu să punctezi concret care sunt lipsurile, cred că tot timpul este vorba despre un amalgam, se adună mai multe lipsuri și din ele se creează nivelul general al teatrului și în România, și în alte țări. Dacă ar fi să mă iau după gusturile mele personale, eu îmi doresc cel mai mult, și în film, dar și în teatru, să văd mult curaj în modul de a aborda subiectele.

Eu cred că trebuie să depășim puțin perspectiva asta foarte civilă și foarte banală a realității. Îmi doresc să văd lucruri duse la extrem, altfel de abordări, alte feluri de a scrie, de a filma, de a regiza și de a juca. În zonele astea îmi doresc eu să existe mai mult curaj.

Desigur, fiecare are gusturile lui, iar opinia unui singur om nu este general valabilă, dar este clar că piesele de teatru nu ar trebui să fie, estetic vorbind, ca atunci când au fost scrise, ci trebuie să țină cont de esență. Pentru că subiectele și conceptele, și temele se tot repetă. Dragoste există și în vremea noastră, atunci de ce trebuie să o exprimăm ca acum o sută de ani când piesa a fost scrisă? Este nevoie de curajul de a te chestiona și de a folosi autenticitatea proprie în a te exprima. Lucru valabil și pentru regizor, și pentru actor atunci când vine vorba despre subiectele astea mari care se găsesc în aproape fiecare text al dramaturgiei din lume.

Ce oameni te inspiră? Și în ce îți găsești inspirația, în general? 

Mă inspiră absolut orice, oamenii de pe stradă, muzica, pentru că inspirația te înconjoară, nu e ca și cum stai pe canapea și să o aștepți să vină. Cât despre oameni, nu sunt genul care venerează o persoană, dar sunt persoane care reușesc să mă impresioneze profund. Spre exemplu Roland Bordás, care e actor la Teatrul Național din Budapesta, și pe care l-am văzut într-un spectacol și a fost efectiv extraordinar, nu știu cum să îți explic ce am simțit.

Ai spectacole pe care vrei să le vezi?

În ultimul timp, pentru că și asta se schimbă de la săptămână la săptămână, îmi place foarte mult zona asta în care merge Leta Popescu, spre exemplu, care mi se pare foarte interesantă, am văzut un spectacol la Reactor, „Incorect” se numea, mi-a plăcut foarte tare, pentru că mă atrage zona asta performativă.

În același timp, aș vrea să nu rămân blocat pe asta și să mai văd și alte lucruri, mai ales că m-am mutat în București și sunt destul de multe spectacole pe care nu am apucat să le văd. Nu am acum o listă în minte, dar știu că vreau să văd „Prețul aurului”, al lui Eugen Jebeleanu, dar, în general, când vreau să merg la teatru, mă uit ce se joacă în seara aia și aleg unde mă duc.

Înțeleg că nu există o educație formală în actoria de film. Ce crezi despre acest lucru?

Am avut un workshop cu Adrian Sitaru, la finalul anului trei, parcă. Da, nu am avut cursuri speciale de actorie pentru film, dar știi care e treaba? Dacă actoria se predă într-un mod bun și corect de la profesorul de clasă, principiile fundamentale sunt aceleași, chiar dacă e teatru sau film. Mecanismele meseriei, gen construirea de situații, de scop, de personaj, toate lucrurile astea sunt, în fond, la fel.

De acord, dar eu mă refeream la aspectele astea super tehnice, cum vorbești când ai un microfon la doi centimetri de tine, cum stai în fața camerei etc. Nu crezi că ar fi necesare și niște cursuri de genul acesta? Gândește-te cum a fost în cazul tău, cum a fost primul rol în film, când te-ai aflat pentru prima dată pe un platou de filmare și a trebuit să faci lucruri acolo.

Îți dai seama că habar nu aveam ce fac, eram venit de pe altă planetă. E normal ca atunci când e o cameră pe tine să îți fie greu să te relaxezi. Și la mine primele experiențe de genul acesta au fost cu mult înainte de facultate, cred că aveam 15 ani când am jucat în „Un pas în urma serafimilor”. De fiecare dată când trebuia să deschid gura făceam un mic infarct. Îți dai seama că nu aveam de unde să știu, nu era nimeni acolo ca să mă ghideze neapărat, dar e o experință pe care o dobândești.

Da, bineînțeles că ar fi ideal să existe și niște cursuri, dar mă gândesc că noi tot timpul ne așteptăm să ni se dea totul mură în gură, dar sunt o mulțime de lucruri pe care le poți învăța și singur.

Eu am citit câteva cărți despre actoria în film înainte de „Spre Nord”, tocmai pentru că mă simțeam descoperit pe latura asta și, ca să compensez, am început să mă interesez. Și cred că mai ales în epoca asta a noastră, care e plină de informații, ai totul pe internet, nu cred că mai este cazul să așteptăm să vină cineva să ne învețe totul de la zero, sunt lucruri pe care poți să ți le aduci tu la tine, dacă te interesează, de aceea nu aș mai pasa atâta responsabilitate doar pe sistem. Dacă nu e, faci singur, cel puțin eu m-am ghidat după ideea asta și până acum așa m-am descurcat.

Cât este de greu să faci carieră ca tânăr actor în România? Este complicat să îți găsești de muncă, ce variante ai ca să fii văzut?

Este foarte, foarte greu, am colegi care sunt în situații de genul acesta și este și greu să ai soluții pentru asta. La nivel de sistem, cred că trebuie investit mult în zona de teatru. Da, există teatrul independent, dar sunt mai multe aspecte acolo, oamenii nu au stabilitatea aia necesară pentru a-și face meseria, nu au carte de muncă, poți să muncești o viață întreagă și să nu ai o pensie, să zicem.

Sunt foarte multe probleme în sistem și pe astea, noi, actorii, nu prea avem cum să le schimbăm, să propunem soluții. Sunt aspecte pe care nici nu le înțeleg integral și este clar că situația este foarte complicată. Oricum, cred că este foarte greu să îți găsești o stabilitate în meseria asta. Sunt puțini care își găsesc din prima calea și, din păcate, nici nu ține în exclusivitate de ei.

Nu este vorba despre calitățile actoricești aici, despre talent sau alte lucruri de genul acesta, este strict vorba de noroc. Să ai norocul să te vadă omul potrivit la momentul potrivit. Dacă nu-l ai, poți să fii oricât de bun, s-ar putea să te trezești că nu poți să răzbați în meseria asta. Și nu cred că este o chestie specifică pentru România, am aflat de la colegii germani, spre exemplu, că la ei e la fel și cred că în multe țări e la fel.

Cred să singurul lucru pe care îl poți face tu, ca absolvent de actorie, este să fii cât mai profesionist, în ceea ce privește etica de lucru, pregătirea și implicarea, indiferent cu cine lucrezi. Pentru că pentru lucrurile astea ți se duce vestea: cum lucrezi, cât ești de profesionist, cât de ușor se lucrează cu tine. Pentru că astea sunt lucrurile cu adevărat cuantificabile și sunt dincolo de talentul pe care îl ai, dar este un dar, nu depinde de tine. După părerea mea, astea sunt singurele lucruri care te-ar putea ajuta să îți fie mai ușor în viitor.

Foto: Giorgio Zucchiatti/La Biennale di Venezia, Adi Tudose, Yana Lozeva

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Mihai Mincan, regizorul filmului „Spre Nord”: „Am vrut să scriu un scenariu despre cum ne raportăm la frică, folosind metafora unui om închis într-o cutie de metal, cu o biblie, nevoit să meargă pe bunătatea unui semen despre care nu știe nimic”

INTERVIU | Caricaturistul Costel Pătrăşcan: „Menirea unei caricaturi este de avertizor la unele derapaje. Libertatea și demnitatea sunt valori pe care n-ai dreptul să le pierzi, să le negociezi și trebuie să lupți pentru ele, dacă cineva încearcă să ți le ia”

INTERVIU | Adrian Nicolae, despre filmul „Taximetriști”: „Mi s-a părut o ocazie foarte bună de a sparge un pic pojghița acestor locuri comune conform cărora taximetriștii sunt doar guralivi, păreriști, obositori și țepari”

EXCLUSIV VIDEO | Marc Levy, scenaristul serialului „Toate acele lucruri”, cu Jean Reno și Alexandra Maria Lara: ”Poți să faci un film de suspans cu multe explozii, dar cel mai inteligent suspans este cel din viața reală”