INTERVIU | Ștefan Constantinescu, regizorul lungmetrajului „Om Câine”: „Am vrut să fac un film viu, să se nască pe platou. Căutam onestitatea expunerii unui asemenea subiect”

Ștefan Constantinescu este Absolvent al Institutului de arte Plastice „Nicolae Tonitza” și are un masterat la Royal Institute of Art din Stockholm. Dincolo de numeroasele expoziții personale și de grup pe care le-a avut de-a lungul anilor, este și regizor.

Debutul în lungmetraj al lui Ștefan Constantinescu, „Om Câine”, este o poveste despre dragoste şi exil, scrisă de Andrei Epure, Ștefan Constantinescu și Jörgen Andersson, structurată sub forma unui film noir, care îi are în rolurile principale pe Bogdan Dumitrache şi Ofelia Popii

Acţiunea filmului are loc în apogeul crizei sanitare provocate de coronavirus, când personajul principal, Doru, decide să revină în România, abandonându-şi locul de muncă din Suedia. El susține că trebuie să asiste la botezul fiului celui mai bun prieten, dar în realitate are un alt plan. Alături de câinele mamei lui, Doru urmărește să își confirme bănuielile legate de infidelitatea soției.

Pentru că lungmetrajul său „Om Câine” are premiera în cinematografele din România pe 16 septembrie, am vrut să știm mai multe despre film, despre cum este trecerea de la pictură la regie și despre cartea sa „Noah’s Ark. An Improbable Space Survival Kit”, în care mituri, utopii, știință și tehnologie par să se întâlnească în același punct, cu răspunsuri aparent ireconciliabile, dar născute din aceleași întrebări.

Dincolo de aparențe, „Om Câine” este mai mult decât o poveste despre un bărbat gelos. Cum au fost gândite firele narative și care a fost ideea de la care a pornit filmul?

„Om Câine” este o poveste de dragoste, o poveste de dragoste dusă la extrem. Timp de 107 minute, stăm cu Doru, un bărbat care se întoarce în țară din Suedia pentru a afla dacă soția îl înșală. În acest timp, îl putem urmări cum se transformă și trece prin diferite faze. În căutările lui, suntem părtași la momente de intimitate maximă. De la început mi-am propus să fac un film despre intimitate.

Prin ce diferă „Om Câine” de celelalte filme românești care au în centru drama și frământările unui bărbat de vârsta mijlocie?

Nu cred că e bine să generalizăm. Este greu să spui cu adevărat ce este un film românesc. Pot în schimb să spun care a fost premisa de la care am plecat atunci când m-am apucat de el.

Am vrut să fac un film viu, să se nască pe platou, să nu fie cu totul „gata de executat”. Căutam onestitatea expunerii unui asemenea subiect.

A fost greu de ales distribuția? Aveai deja în minte actorii potriviți pentru rolurile principale?

A fost greu, a fost un casting întins pe o perioadă de trei ani. Filmul a fost făcut în 6 ani, deci am avut timp de gândit și de întors lucrurile pe toate părțile. Nu am avut pe nimeni potrivit de la început. 

Poți să ne explici puțin metafora din spatele titlului?

Om câine, om ca un câine. Cum e câinele? Câinele latră, câinele mușcă, câinele e rău. Nu te gândești la ceva drăguț, la un câine care dă din coadă sau se gudură. Doru devine un câine de om.

Ce ți s-a părut cel mai complicat de făcut în filmul ăsta și care au fost principalele provocări?

Lucrul cu oamenii. Noi, oamenii, avem interese, preocupări, așteptări foarte diferite. E greu să lucrezi cu un ansamblu de oameni și totul să fie „unt pe pâine prăjită”.

 Cât de greu este să faci film în România? 

Cred ca peste tot, este greu să faci film. Așa grosier spus, pentru a face un film, ai nevoie de bani, e nevoie de mulți bani, iar banii sunt greu de găsit. E foarte complicat.

 Cum a fost trecerea de la arte plastice la film? Ce a declanșat dorința de a face film?

Complexitatea procesului, asta m-a atras.

Dacă ar fi să descompui un film, ai avea câteva expoziții, zeci de instalații, mii de fotografii, o grămadă de costume ș.a.m.d. Este fantastic să te gândești la toate astea. Asta mă atrage la film.

De ce Suedia? Tu ai ales-o sau ea te-a ales pe tine?  

Tatăl meu a plecat în vizită la fratele lui care fugise în Suedia. Prin ‘87, tata avea la serviciu un domn securist tras pe linie moartă la centrul de calcul al ASE-ului. El a fost activat după ‘90, cred că acum lucrează la ambasada din Oslo. Acest domn i-a pus o pilă lui tata și a putut să plece. A plecat și a rămas în Suedia. În ‘94, m-am dus și eu la ei, pentru că între timp au plecat și mama, și fratele meu.

 Spune-ne câte ceva despre proiectul „Noah’s Ark. An Improbable Space Survival Kit” 

Este o carte de artist pe care am gândit-o și am realizat-o împreună cu artista Corina Ilea, cu paticipare Corin Braga, Cătălina Curceanu, M R. X. Dentith, Simon Harel, Laura T. Ilea, Maria Lantz, Philip Leonard, Ilinca Micu, Tudor Mihăescu, Dumitru Prunariu, Alexandru Solomon, ilustrații Mihai Coliban, grafic design Radu Manelici.

Am avut ca inspirație trusele de supraviețuire folosite în misiunile spațiale Apollo și Mercury. Cartea avansează un set de instrumente conceptuale și artistice care pot fi folosite într-o situație de criză din prezent și pentru a ne imagina viitorul. Părăsirea Pământului și colonizarea spațiului cosmic devin treptat o potențială realitate alternativă. Cosmosul necunoscut este treptat transformat într-o lume care trebuie văzută, înțeleasă, explorată și locuită.

 Foto: microMULTILATERAL

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Dana Vulc, „Dirijorul tăcerilor”: „E greu de tras o barieră între tine și personaj, este o linie fină și greu de explicat. Un lucru e clar, ești tot timpul în control; dacă n-am fi așa, am fi duși la ospiciu, nu ne-am mai numi actori”