Luminița Gheorghiu, despre meseria de actriță: „Este cea mai importantă formă de exprimare a mea”

Actrița Luminița Gheorghiu vorbește, în interviul acordat MEDIAFAX, despre rolul soției meșteșugarului pe care îl interpretează în cel mai recent film al regizorului Radu Jude și despre reîntâlnirea sa, după 30 de ani pe platourile de filmare, cu Victor Rebengiuc.

Luminița Gheorghiu relatează că o partitură mică este mai dificilă de jucat decât una de mare întindere, subliniind că trebuie să încerci să dai culoare rolului într-un timp record. „Faptul că a trebuit să realizez secvența din film („Aferim!”, n.r.) a fost o provocare, dar pentru mine, sincer să vă spun, tot ce am avut de jucat în filmul românesc, toate au fost o provocare pentru că trebuie să le faci cu talent”, completează actrița.

Recunoaște că i-ar fi plăcut să cânte și afirmă că îi pare rău că nu a continuat acasă studiile muzicale, „dar instrumentul este un lucru foarte greu”. În opinia sa, „instrumentul și baletul sunt două lucruri foarte dificile, pentru că trebuie să stai singur și să te pui la punct și atunci cred că am fost leneșă”. „Dacă i-ați întreba pe cei care au făcut performanță în muzica instrumentală și în balet, o să vă spună că, în pofida faptului că au o plăcere pentru aceste două profesii, munca este foarte dificilă”, adaugă Luminița Gheorghiu.

RETROSPECTIVĂ Anul 2024 în Rusia lui Putin. MOARTEA lui Navalnîi, schimbul de prizonieri cu Occidentul și ofensiva Ucrainei în Kursk

10:00

ACTUALITATE Cum afli dacă telefonul tău este ascultat. Semnele clare că ți se ascultă apelurile și ți se citesc mesajele

09:38

Actrița mai povestește că a iubit să fie actriță, apreciind că i s-a părut că este „cea mai importantă formă de exprimare” a sa. Luminița Gheorghiu relatează că pasiunea pentru actorie a pornit din familie, mama sa făcând 20 de ani de teatru de amatori, la Ministerul Industriei și Construcțiilor de Mașini. Acolo, Luminița Gheorghiu stătea la repetiții, iar în fiecare duminică mergea la spectacole de teatru „și așa microbul, încet-încet, s-a infiltrat”.

Luminița Gheorghiu afirmă că părerea publicului este foarte importantă „pentru că nu faci filme să te uiți la ele în sufragerie, tu cu familia”, ci această profesie o fac cu „toții pentru public”. De asemenea, actrița spune că pentru a reuși în această profesie este important să nu cedezi niciodată.

În ceea ce privește rolurile pe care și-ar dori să le joace, Luminița Gheorghiu spune că i-ar plăcea să interpreteze partitura unei eroine negative, „un om rău”.

Prezentăm interviul acordat agenției de presă MEDIAFAX de actrița Luminița Gheorghiu:

Reporter: Cum a fost reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc pe platourile de filmare de la „Aferim!”?

Luminița Gheorghiu: A fost o plăcere să mă reîntâlnesc cu Victor Rebengiuc, mai ales că mai filmasem cu ceva timp în urmă, nu foarte mult, la Pro TV „Sunt un orb” și a fost absolut o plăcere și m-am simțit bine cu întreaga echipă, chiar foarte bine.

Rep: Care a fost cea mai mare provocare pentru dumneavoastră în filmul lui Radu Jude?

L.G.: Cea mai mare provocare? (râde). Nu știu dacă a fost un moment anume, dar când ai o partitură mare, este dificil, când ai o partitură mică este și mai dificil pentru că trebuie să încerci să dai culoare într-un timp record. Faptul că a trebuit să realizez secvența din film a fost o provocare, dar pentru mine, sincer să vă spun, tot ce am avut de jucat în filmul românesc, toate au fost o provocare pentru că trebuie să le faci cu talent.

Rep.: Ați avut, împreună cu Victor Rebengiuc, o scenă grea în „Aferim!”.

L.G.: A fost pentru că era o tensiune foarte mare, dar cred că m-am achitat cu brio.

FOTO: Silviu Ghetie (Secvență din filmul „Aferim”, de Radu Jude)

Rep.: Vorbind despre cariera dumneavoastră, ați avut foarte multe roluri, care v-a solicitat cel mai mult?

L.G.: Toate m-au solictat, pentru că toate trebuiau făcute bine, foarte bine, și atunci puțin sau mult la un rol trebuie să îl faci foarte bine.

Rep.: Știu că trebuia să urmați cursurile școlii de muzică. Regretați acum că nu ați urmat cariera în muzică, pian?

L.G.: Îmi pare foarte rău, că puteam acasă să îmi continui studiile, dar instrumentul este un lucru foarte greu. După părerea mea, instrumentul și baletul sunt două lucruri foarte dificile, pentru că trebuie să stai singur și să te pui la punct și atunci cred că am fost leneșă. Dacă i-ați întreba pe cei care au făcut performanță în muzică instrumentală și în balet o să vă spună că, în pofida faptului că au o plăcere pentru aceste două profesii, munca este foarte dificilă.

Rep.: Considerați că este mai grea o profesie muzicală decât cea pe care ați ales-o dumneavoastră, cea de actorie?

L.G.: Orice profesie este grea dacă trebuie să o faci foarte bine. Mi-ar fi plăcut foarte tare să cânt. Cu ani în urmă mai cochetam cu cântatul vocal, apoi au trecut anii și îi ascult cu plăcere pe ceilalți care cântă, dar chiar exista un spectacol la Teatrul de Comedie, „Galin” era piesa, și știți că autorii ruși sunt formidabili, și acolo chiar cântam, dar am făcut măcar actorie de teatru și film, deci mi-am făcut o parte din plăcerea mea de a fi pe scenă sau în fața camerelor.

Rep.: Asta a fost dorința dumneavoastră? Să fiți pe scenă?

L.G.: Da, să fiu pe scenă, da, absolut. Am iubit foarte mult să fiu actriță. Mi s-a părut că este cea mai importantă formă de exprimare a mea. Nu m-am gândit că voi face vreodată film. La un moment dat, în anul III de facultate, profesoara Eugenia Bosânceanu ne-a pus să facem o oră cu dânsa de actorie de film, am învățat un material împreună cu Cornel Popescu – Dumnezeu să-l odihnească! – și ea mi-a spus că voi face film. Am și uitat și uite că am făcut film.

Rep.: Dar dumneavoastră vă doreați de la 10 ani să faceți teatru. De unde pasiunea?

L.G.: Din familie. Mama a făcut 20 de ani de teatru de amatori, la Ministerul Industriei și Construcțiilor de Mașini, cum se numea atunci, și acolo Blaier (Andrei Blaier, n.r.) avea o echipă de teatru de amatori și stăteam tot timpul la repetiții și mama ne ducea în fiecare duminică la spectacole de teatru și așa microbul, încet-încet, s-a infiltrat.

Rep.: Neintrând din prima la teatru, ce v-a motivat să mai încercați?

L.G.: Profesoara mea, regizoarea Ileana Cârstea, chiar cu puțin înainte de examenul de teatru, mi-a spus să mai încerc încă o dată pentru ea: „Eu știu că vei ajunge departe!”. Am încercat și mi-am împlinit dorința.

Rep.: După ce ați intrat, v-ați reîntâlnit cu profesoara dumneavoastră?

L.G.: Dar fiecare rol în teatru sau în film l-am discutat cu ea, pentru că am vrut să mă verific și avea un mare talent de profesor, să te îndrume. Pe la ea prin casă cred că au trecut toți actorii. Ea era axată în special pe dicție, dar împreună cu dicția, ea nu se oprea doar aici. Ei disecau fiecare ce avea nevoie, apropo de rolurile pe care urmau să le facă, și atunci toată lumea se ducea la Ileana Cârstea.

FOTO: Secvență din filmul „Poziția copilului”, de Călin Peter Netzer

Rep.: Ați făcut parte și din Brigada Artistică de la Liceul Caragiale. Care este momentul pe care vi-l amintiți cu cel mai mare drag din acea perioadă?

L.G.: Când recitam poezia „Bunicul”, a lui Ilie Vicol, dacă îmi aduc bine aminte, și mergeam la concursuri. Atunci se făceau foarte multe concursuri între sectoare, era o perioadă foarte plăcută. Eram foarte mândră și cu o emoție plăcută.

Rep.: Ați lucrat cu regizori precum Călin Netzer, Radu Mihăileanu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu. Acum v-ați reîntâlnit cu Radu Jude.

L.G.: Am lucrat cu vechiul val și am trecut fără să simt la noul val.

Rep.: Este vreo diferență între cele două valuri?

L.G.: Din punctul meu de vedere, ca actor n-ar fi vreo diferență, dar ei, ca regizori, din noul val, sigur că au abordat alte metode din perspectiva regizorului. Au luat camera în mână și atunci această cameră făcea corp comun cu actorul, au fost niște modificări ca regizori. Au fost cadrele lungi. Îmi aduc aminte că la Mungiu era în „4,3,2” un cadru de 10 minute, dar eu ca actor am știut că atât în cazul unui cadru lung, cât și în cazul unuia scurt, eu trebuia să răspund la fel de bine indiferent de cum abordau regizorii anumite porțiuni din film.

Rep.: Știu că spuneați că nu puteți face o ierarhizare a regizorilor cu care ați lucrat, dar există vreunul cu care v-ați dori să mai realizați un film?

L.G.: Cu toți (râde). Chiar, am avut noroc! M-am simțit foarte bine cu toți regizorii cu care am lucrat. Că la un moment dat au avut niște indicații, asta a fost foarte bine, eu am avut o anumită părere despre un moment din film, mi se pare absolut normal.

Rep.: Când decideți să acceptați un rol, ce conteză cel mai mult pentru dumneavoastră: regizorul, personajul pe care urmează să-l interpretați, colegii de platou?

L.G.: Trebuie să știți că toate au importanța lor, nu știu dacă în aceeași măsură, dar cel mai important lucru pentru mine este scenariul, să fie povestea importantă. Sunt și mai importanți colegii cu care te întâlnești pe platou, pentru că un actor foarte bun, cum se spune în sport, îți dă la mână.

Rep.: Aveți un regret în cariera dumneavoastră de actriță?

L.G: Dacă mă uit la numărul de filme în care am jucat, sunt multe, dar partiturile foarte importante nu sunt chiar așa de multe. Uitați-vă la „Moromeții”, păcat că el nu a fost făcut în perioada în care putea să circule în străinătate așa cum circulă de la „Moartea domnului Lăzărescu” încoace și cum circulă atâtea filme, care iau Ursul de Aur sau Ursul de Argint, sau sunt atâtea Certain regard. Era foarte bine, dar nu se circula atât de mult pe vremea aceea. Am o mare, mare bucurie cu „Moromeții”, pentru că nici nu am făcut socoteala, cineva mi-a atras atenția că sunt 30 de ani, în ’85 am început să-l facem. Acest film este atât de iubit de civil, cum le spun eu spectatorilor, sau de profesioniști. Un film să străbată atâția ani și să fie atât de iubit. Mă întâlnesc cu spectatori care îmi spun că l-au revăzut, că au caseta, DVD-ul. Ce minune să joci într-un astfel de film. (…) Am jucat mai puține partituri importante, de mare întindere, dar am jucat în filme care au trecut granița, „Moartea domnului Lăzărescu”, „Poziția copilului”, „Sunt o babă comunistă”, „4,3,2”. Este o bucurie.

Rep.: Ați fi vrut să jucați în mai multe comedii. De ce credeți că nu vi s-au propus roluri de comedie?

L.G.: O dau pe regizori (râde). Sunt ei poate mai comozi, poate eu nu le-am oferit aspectul acesta al meu. Poate de aici încolo, mai este timp, cu toate că în România se fac puține filme, din păcate, mai ales pentru niște actori de o anumită vârstă. Eu am fost și rămân un om foarte optimist.

Rep.: Ce este mai importamt pentru dumneavoastră: aplauzele sau premiile, părerea publicului sau a criticilor?

L.G.: Părerea publicului este foarte importantă, pentru că nu faci filme să te uiți la ele în sufragerie tu cu familia. Facem profesia aceasta cu toții pentru public, dar în ultimii ani a fost foarte important pentru mine să mă simt bine cu mine, nu că nu m-ar interesa părerea criticilor sau părerea regizorilor sau a colegilor, dar când cineva mi-a spus că e bine și eu am avut niște observații în intimitatea mea apropo de anumite secvențe, nu a fost foarte bine. În clipa în care am fost împăcată cu mine, atunci a fost foarte bine, pentru că așa cum eu am avut pe anumite secvențe o anumită bucurie, am simțit că și publicul a mers cu mine. A te simți bine cu tine este foarte important.

Rep.: Pentru a reuși în această profesie, pentru a primi în continuare roluri, care este cel mai important lucru?

L.G.: Este important să nu cedezi niciodată. Au trecut destui ani până am fost distribuită și luată în seamă, dar nu m-am supărat, nu am făcut nicio dramă din asta. Am mers mai departe, am zis că o să vină, dacă nu, acesta este destinul meu în această profesie. Și uitați că lucrurile au venit. Nu trebuie să dramatizăm, nici nu am bătut la ușa nimănui, poate nu e bine, nu știu, dar nici acum nu aș bate la ușa nimănui. Mai îmi spune câte cineva: Dar tu nu îi dai un telefon lui (Michael, n.r.) Haneke să îi spui „La mulți ani!”, să îi spui că te bucuri că a luat premiu? Și zic: ‘Dar de ce să-i dau?’. Lasă că se bucură el, el cu prietenii lui.

Rep.: Ce rol v-ar plăcea să jucați acum?

L.G.: Aș vrea să am un scenariu important, un rol important. Îi spusesem scenaristului de la „Poziția copilului”, (Răzvan Rădulescu, n.r.) că aș vrea să joc o eroină negativă. Un om rău. (…) Cred că pot să fiu în toate felurile. (…) Trebuie ca actor să treci prin toate ipostazele. Nu m-am gândit la un rol anume.

Cariera Luminiței Gheorghiu, începută acum mai bine de 30 de ani, este strâns legată de cea a lui Cristi Puiu, care a distribuit-o în toate cele trei lungmetraje ale sale: „Marfa și banii” (2001), „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) și „Aurora” (2010). Rolul asistentei din „Moartea domnului Lăzărescu” i-a adus premiul pentru interpretare la Festivalul Internațional de Film de la Namur și premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar din partea Asociației Criticilor din Los Angeles.

Luminița Gheorghiu a avut roluri memorabile în „Moromeții” (1988), de Stere Gulea, și „Code Inconnu” (2000), în regia lui Michael Haneke. De-a lungul timpului, a colaborat cu Lucian Pintilie, Alexandru Tatos și Radu Mihăileanu, lucrând în paralel pe scena Teatrului Bulandra din București. A jucat și în „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în regia lui Cristian Mungiu, și „Fața galbenă care râde”, de Constantin Popescu. În 2010, a câștigat premiul Gopo pentru rolul secundar din „Francesca”, în regia lui Bobby Păunescu.

Luminița Gheorghiu a fost elogiată de presa internațională pentru rolul din „Poziția copilului”, în regia lui Călin Netzer, un film premiat cu Ursul de Aur la Berlin. De asemenea, Luminița Gheorghiu a câștigat, în 2014, premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal, pentru partitura din „Poziția copilului”, la cea de-a opta ediție a galei Gopo.