Michel Hazanavicius, regizorul filmului „The Artist”: „Nu ai parte de Oscaruri când ești francez”

Regizorul francez Michel Hazanavicius, care a fost premiat cu Oscar pentru lungmetrajul „Artistul/ The Artist”, unul dintre invitații speciali ai festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (24 – 30 octombrie), a declarat că și-a luat o mare responsabilitate atunci când a decis să realizeze „The Search”, o dramă impresionantă despre războiul din Cecenia. „Am vrut să fac ceva și, când am avut această oportunitate după Oscar, am profitat de ea, știind că nu este un subiect atractiv, având în vedere că pe nimeni nu interesa Cecenia”, a spus acesta.

Pentru Hazanavicius, „The Search” nu reprezintă un mesaj pentru politicieni și pentru marile organizații care luptă pentru drepturile omului, ci este un film care încearcă să le reamintească oamenilor să nu uite să manifeste compasiune pentru persoanele care trăiesc într-o zonă de conflict.

Pe de altă parte, Hazanavicius a spus că oamenii au nevoie de ficțiune pentru a empatiza, pentru că „ficțiunea îți permite să mergi mult mai departe în procesul de identificare, pentru că organizezi toate elementele poveștii, documentarul este constrâns de realitate, ceea ce este un paradox”.

Despre Oscarul câștigat în 2011, cu filmul „Artistul/ The Artist”, Hazanavicius a precizat că se aștepta la un premiu Cesar. „Nu ai parte de Oscaruri când ești francez”, a completat cineastul.

Prezentăm interviul acordat agenției de presă MEDIAFAX de cineastul Michel Hazanavicius:

Reporter: Sunteți pentru prima oară în România. Știați ceva despre România înainte de a fi invitat aici, altceva în afară de regizorii noștri pe care i-ați cunoscut probabil la Cannes?

Michel Hazanavicius: Îi cunosc pe Cristian Mungiu și Radu Mihăileanu. Nu știu prea multe despre România, nu sunt un specialist.

Rep.: Este o mare schimbare de la „Artistul” la „The Search”. Ați afirmat la un moment dat că acest film a fost foarte important pentru dumneavoastră, foarte important să îl realizați. De ce?

M. H.: Pentru că, pe parcursul vieții, uneori ești mai interesat de conflicte, dezastre, lucruri de genul acesta, mai mult decât de altele. Nu știu cum este aici (în România, n.r.), dar, în Franța, noi ne uităm la știri și în fiecare zi sunt oameni care mor undeva, este un război, un conflict, o revoluție și la finalul zilei noi nu putem face nimic, suntem doar martori la aceste lucruri și ne protejăm. Așadar, nu avem prea multă compasiune pentru aceste dezastre. Dar, uneori, alegi unul și ai mai mult interes pentru acești oameni și mai multă empatie. Asta s-a întâmplat cu mine în cazul subiectului din Cecenia și nimănui nu i-a păsat de Cecenia. 3.000 de persoane au murit în acest război. Am vrut să fac ceva și, când am avut această oportunitate după Oscar, am profitat de această oportunitate, știind că nu este un subiect atractiv, având în vedere că pe nimeni nu interesa Cecenia. De asemenea, era important pentru mine, fiind primul film la acest nivel pe acest subiect, și mi-am luat o mare responsabilitate realizându-l.

Rep.: Am văzut că în filmul dumneavoastră apare acea remarcă de mai multe ori: nimănui nu-i pasă de Cecenia. Voiam să vă întreb dacă este un film care vrea să transmită un mesaj către politicieni, către organizațiile care luptă pentru drepturile omului?

M. H.: Nu chiar, pentru că nu sunt atât de naiv, este într-un fel doar o mărturie. Așa funcționează. Știm că toate marile organizații nu pot face totul întotdeauna. Noi știm asta, dar oamenii își pierd viața și nu acționăm în niciun fel. Nu cred că este un mesaj pentru ei, cred că este mai mult vorba de empatie și de a le spune oamenilor să nu uite să manifeste compasiune, să nu uite că oamenii aceia sunt ființe, că nu sunt doar „actori de figurație” în buletinele de știri. Când sunt împușcați oamenii din Cecenia, noi vedem o relatare la știri, sunt în spatele jurnaliștilor, dar ei sunt oameni reali, cu case, cu o familie adevărată și ar trebui să nu uităm asta.

Rep.: În opinia dumneavoastră, războiul îi unește pe oameni sau îi face să lupte mai mult pentru ei însiși?

M. H.: Cred că trebuie să supraviețuiești (…) și, dacă vrei să te lupți, atunci te vei uni cu alți luptători. Dar atunci mergi să porți acel război. Dacă ești doar un civil, un om normal, trebuie să supraviețuiești, trebuie să îți protejezi copiii, familia, poate vecinii. Să te protejezi pe tine. Nu am o viziune eroică în privința războiului.

Rep.: Ați spus că oamenii au nevoie de ficțiune ca să empatizeze cu alți oameni, dar, de cele mai multe ori, realitatea stă la baza ficțiunii. Așadar, de ce oamenii au nevoie de ficțiune pentru a empatiza?

M. H.: Acesta este un paradox, pentru că, atunci când faci un documentar, nu poți organiza narațiunea într-un mod în care oamenii chiar să empatizeze cu personajele, dar, prin intermediul ficțiunii, poți alege cum și ceea ce vrei să arăți, ce vrei să spui și oamenii sunt mai deschiși să manifeste compasiune. Ficțiunea îți permite să mergi mult mai departe în procesul de identificare, pentru că organizezi toate elementele poveștii, documentarul este constrâns de realitate, ceea ce este un paradox.

Rep.: „The Search” prezintă povestea în paralel a unui copil/ civil și cea a unui soldat. Care dintre cei doi suferă mai mult în urma războiului?

M. H.: Probabil soldatul este mort, inima sa este moartă, sufletul lui este mort. Când supraviețuiești războiului, copilul – consider eu – că are are mai multe șanse să devină cineva, soldatul nu are.

Rep.: Putem generaliza?

M. H.: Nu știu, am citit foarte multe cărți despre reziliența psihologică, care este abilitatea oamenilor de a trece peste o mare traumă, precum este cea a războiului. Soldatul poate supraviețui la fel de bine, dar cred că va fi marcat pentru totdeauna într-un mod foarte rău. Pentru că el chiar a făcut ceva, copilul nu a făcut nimic rău. El a suportat ceea ce alții i-au făcut, nu a provocat, așadar cred că are șanse mai fericite să își revină.

Rep.: Povestea copilului din film este una reală?

M. H.: Nu, nu este, dar ar fi putut fi. Sunt atât de multe povești de genul acesta, în astfel de situații. Ar fi putut fi. Poveștile reale pe care le-am găsit în Cecenia sunt mărturiile celor două doamne. Acelea sunt adevărate.

Rep.: Este greu pentru dumneavoastră, ca regizor, să schimbați genul, de la comedie la dramă, de la dramă la comedie?

M. H.: Nu, ar fi mai dificil pentru mine să fac mereu același lucru, pentru că nu aceasta este maniera în care lucrez eu. Sunt foarte norocos să pot realiza filmele pe care vreau să le fac și nu trebuie să respect ceea ce oamenii așteaptă de la mine, nu prea mă interesează acest aspect și cred că sunt la fel ca orice altă persoană, uneori vrei să râzi, alteori ești trist și alteori ești interesat de lucruri mai serioase decât ești în mod normal. Am o opinie foarte bună în privința comediei. Cred că este un gen nobil, nu am o lipsă de considerație față de comedie, cred că următorul meu film va fi o comedie.

Rep.: Așadar, filmele dumneavoastră exprimă sentimentele dintr-o anumită perioadă?

M. H.: Nu știu, nu calculez, dar știu că sunt foarte mândru de acesta („The Search”, n.r.), eu am coprodus și am fost coscenarist al unui documentar despre genocidul din Rwanda și de lucrurile acestea sunt foarte mândru, pentru că nu am făcut mereu același gen de filme, au fost teme variate. Sunt mulțumit cu asta. Cred că este complex. Respect oamenii care fac mereu același gen de filme, care sunt specialiști în comedie sau thriller, îi respect, este o manieră de abordare, dar eu am un alt stil.

Rep.: Așadar, am putea vedea de la dumneavoastră un film horror…

M. H.: Nu sunt un mare fan al filmelor horror (râde), dar aș putea realiza unul. Nu este genul meu preferat, dar cred că aș putea face o serie de filme diferite. Filme istorice, filme politice, comedii și thriller. Sunt atât de multe genuri de filme pe care îmi place să le văd și este foarte interesant și captivant pentru mine să descopăr o altă modalitate de a face film. Nu vreau să fac mereu același film.

Rep.: Filmul dumneavoastră „Artistul” a fost recompensat cu foarte multe premii. A fost Oscarul cel mai dorit premiu?

M. H.: Nu am vrut niciodată un Oscar, pentru că nu vrei un Oscar, mai ales dacă nu ești american, eu nici măcar nu am glumit în privința asta, pentru că făcea parte din afara realității mele. Eu mă așteptam la un Cesar, dar atât. Nu ai parte de Oscaruri când ești francez. Nici măcar nu te gândești, nici măcar nu glumești, pentru că este ca și cum ai spune „într-o zi am să merg pe Lună”, nu mergi pe Lună dacă nu ești un astronaut, este exact același lucru. Când făceam filmul, nici măcar nu știam dacă filmul va fi lansat în America. (…) Am fost foarte fericiți că filmul va fi lansat în America și apoi, când a intrat în cursa pentru Oscar, a fost o altă poveste. Atunci am început să credem că ar putea câștiga.

Rep.: Cum v-a schimbat cariera de regizor acest premiu?

M. H.: Nu știu, poate e prea devreme să vorbim despre acest aspect. Nu mi-a schimbat viața, viața de zi cu zi, dar știu că a fost mai ușor să găsesc bani pentru acest gen de film cum este „The Search”, acest film care se află în afara canoanelor. Nimeni nu ar da nici măcar un euro pentru un film despre Cecenia, în limba cecenă, rusă, sunt patru limbi străine în acest film, cu un copil în rolul de erou. Aici este datorită Oscarului faptul că am putut găsi bani pentru acest film. Am multe propuneri din partea Statelor Unite, acesta este un lucru care s-a schimat după Oscar. Da, nu mai este la fel. Și, de asemenea, modul în care oamenii mă percep, s-a schimbat mult.

Rep.: V-ați gândit că „Artistul”, un film mut, va avea un așa mare succes într-o perioadă în care tehnologia este atât de folosită în filme?

M. H.: Nu, nu m-am gândit în felul acesta. Cum am spus, am această șansă, nu știu de ce, dar sunt foarte norocos că pot face filmele pe care mi le doresc și, știu că mă credeți, nu a fost un film comercial. Pentru mine, a fost un film mic, pentru plăcerea unui număr restrâns de oameni, pentru a-l include în festivaluri, este un film de artă, dar nu am crezut niciodată că ar putea fi un succes comercial. Nu a fost un film împotriva tehnologiei, am fost doar fericit că am putut să-l realizez, iar apoi a apărut succesul, dar nimeni nu putea prezice acest lucru.

Rep.: Ați vorbit despre tăcerea dintr-un film, despre imaginea dintr-un film. Există o limbă universală a filmului?

M. H.: Era, pentru că filmele mute erau o limbă universală. În filmele cu Charlie Chaplin toată lumea înțelege ce se petrece. Când punem sunet într-un film, punem un limbaj care poată să susțină filmul, cu traducerea specifică fiecărei țări. Muzica este o limbă universală, pictura este o limbă universală și, uneori, cinema-ul, dar, de când există sunet (în filme, n.r.), limbajul nu mai este atât de universal.

Rep.: Ați spus că veți face o comedie. Care este subiectul acesteia?

M. H.: Nu știu sigur dacă o voi face, dar este o comedie deșteaptă și este despre oamenii „de dincolo”, care scriu scenariul vieții noastre.

Cineastul francez de origine lituaniană Michel Hazanavicius deține un record în cinematografia din Franța: este singurul al cărui film – „The Artist” – a fost nominalizat la zece premii Oscar. Michel Hazanavicius și Roman Polanski sunt, de altfel, singurii regizori francezi care au în portofoliu Oscarul pentru cel mai bun regizor. „Artistul/ The Artist” este, totodată, prima producție franceză desemnată cel mai bun film la premiile Academiei americane, iar Jean Dujardin, protagonistul peliculei – cel dintâi actor francez care obține statueta pentru interpretare.

Primul lungmetraj al lui Michel Hazanavicius fost un film TV de montaj, „Le Grand Détournement” (1993), o compilație de fragmente din filme clasice cu actori cunoscuți și dialoguri „deturnate”, care anunța deja câteva dintre elementele stilului său: dragostea pentru cinema-ul hollywoodian, referințele vizuale între omagiu și ironie, pastișa cinefilă.

Debutul în lungmetrajul de cinema a venit în 1999, cu „Mes amis”, în care joacă fratele său, Serge Hazanavicius. Succesul în Franța i l-au adus două parodii ale filmelor cu spioni, cu Jean Dujardin în rolul principal: „OSS 117: Cairo, Nest of Spies” (2006) și „OSS 117: Lost in Rio” (2009). Ambele au avut peste două milioane de spectatori doar în Franța.

În 2011, a fost selecționat în competiție la Cannes cu „Artistul/ The Artist”, un film mut alb-negru, cu Bérénice Bejo și Jean Dujardin în rolul unui actor din anii ’20 care nu primește prea bine vestea trecerii la filmele vorbite. „Artistul/ The Artist” a primit, printre altele, cinci premii Oscar, trei Globuri de Aur, șapte premii BAFTA și șase César.