A murit Milan Kundera. Celebrul scriitor de origine cehă, autor al romanului „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, avea 94 de ani

Informația a fost transmisă inițial de televiziunea cehă, iar mai apoi a fost preluată de presa franceză.

Autorul romanelor „Ignoranţa”, „Iubiri caraghioase”, „Cartea râsului şi a uitării” şi „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, a  murit, la Paris, la vârsta de 94 de ani.

Renumit în întreaga lume pentru carțile sale traduse în patruzeci de limbi, Kundera a fost în multe privințe un scriitor misterios. Ca informație biografică, s-a mulțumit să declare: „Milan Kundera s-a născut în Cehoslovacia. S-a mutat în Franţa în 1975″. Pentru a completa această notă, diaristul Matthieu Galey a lăsat un portret mai detaliat al lui Kundera: „Accentul îi dă un farmec infinit şi acei ochi albaştri, atât de adânciţi în orbită. Ceva de boxer şi de papă. Cald, protector. Îţi dă încredere fizică. Opusul cărţilor sale”, notează Le Figaro.

Cine a fost Milan Kundera

Născut la 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia, dintr-un tată muzicolog și pianist, romancierul a fost mai întâi poet. Viața sa de scriitor este, desigur, împletită cu literatura, dar și cu istoria unui secol în care comunismul s-a prăbușit după ce a dominat conștiința unei mari părți a intelectualității europene.

O dramă care va sta la baza vocației lui Milan Kundera care a publicat primul său roman „Gluma”, în 1967. Salutată de Louis Aragon, care a scris prefața când cartea a fost publicată în Franța în 1968 („acest roman pe care îl consider o operă majoră”), această operă puternică, într-un stil baroc și foarte spiritual, explorează una dintre temele fundamentale ale operei sale: confruntarea dramatică și comică dintre viața intimă a individului, caracterul evaziv și aleatoriu al acestuia și ficțiunea unei ideologii colective, în speță comunismul stalinist. O ruptură pe care autorul a trăit-o din interior și care, într-un fel, i-a slabilit cursul vieții.

Comunist entuziast încă de la 18 ani, când s-a alăturat partidului după ce acesta a preluat puterea în Cehoslovacia după cel de-al Doilea Război Mondial, Milan Kundera și-a dat seama rapid de impostura socialismului de stat, care înfrânează conștiința, în special pe cea a scriitorilor și intelectualii obligându-i să scrie într-o limbă moartă.

El povestește această deziluzie în cartea sa „Gluma”, în care unul dintre personajele principale, tânărul Ludvik, va fi dat afară de la petrecere pentru că a scris pe o carte poștală trimisă unui prieten: „Optimismul este opiul rasei umane. Mintea sănătoasă miroase a prostii. Trăiască Troţki”.

Exclus din partid pentru prima dată în 1956, Kundera a fost reprimit în partid înainte de a fi exclus definitiv în 1970, după participarea sa activă la „Primăvara de la Praga” din 1968.

În 1981, François Mitterrand i-a acordat cetăţenia franceză

Kundera era atunci membru al Uniunii Scriitorilor – a luat parte la opoziţia faţă de un regim care urma să fie normalizat prin intervenţia sovietică. Poate că Kundera a fost un protestatar, dar nu a fost un libertarian în stilul anilor 60. Spre deosebire de lirismul pseudo-revoluţionar de la Paris, care căuta să şteargă cu buretele trecutul, mişcarea de la Praga a apărat cultura europeană şi tradiţiile sale, ameninţate de materialismul crud al ideologiei pseudoştiinţifice aflate la putere. După ce a publicat „Iubiri caraghioase/ Risibles amours” (1971), „Valsul de adio/ La valse au adieux” (1976) şi „Viaţa e în altă parte/ La Vie est ailleurs” (1973), pentru care a primit Prix Médicis étranger, Milan Kundera a declarat că nu mai doreşte să scrie.

Dar admiratorii şi prietenii săi l-au convins să continue şi l-au invitat în Franţa în 1975. A ajuns să predea la Universitatea din Rennes, iar în 1981 François Mitterrand i-a acordat cetăţenia franceză – în acelaşi timp cu Julio Cortazar. În scurt timp, a ales Parisul ca „a doua casă” a sa.

În 1984, s-a bucurat de un mare succes cu „L’insoutenable légèreté de l’être” („Insuportabila uşurătate a fiinţei”), în special datorită adaptării cinematografice din 1988 a romanului său de către Philippe Kaufman şi Jean-Claude Carrière. Inspirat de tema nietzscheană a respingerii spiritului de greutate, romanul explorează conflictul care poate exista, în fiecare dintre noi, între dorinţa de autenticitate şi datoria de luciditate. Cum putem iubi fără să fim păcăliţi, de noi înşine sau de ceilalţi? Dacă iubirea şi erotismul constituie o mare parte din ţesătura romanelor sale de la „La Plaisanterie” încoace, este pentru că iubirea este o probă de adevăr de care nu se poate scăpa.

Al doilea cel mai mare autot ceh, după Kafka

Influenţat în special de autorii care resping orice formă de certitudine metafizică, precum Kafka, Robert Musil, autorul cărţii „Omul fără calităţi”, şi Witold Gombrowicz, creatorul „Pornografiei” şi al „Ferdydurke”, Kundera este influenţat şi de spiritul Franţei secolului al XVIII-lea, şi în special de Diderot, care i-a inspirat piesa „Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot” în 1981. De asemenea, el a reafirmat intuiţia lui Nietzsche potrivit căreia „dragostea este o lungă conversaţie” între indivizi de sexe opuse, care vor fi întotdeauna separaţi de o anumită neînţelegere, dar care se pot reconcilia printr-o prietenie erotică.

Romanele lui Kundera sunt toate impregnate de un obsedant sentiment de insignifianţă, fără a ceda însă disperării nihiliste a lui Cioran. Iubirea autentică este şi ea din această lume, ne aminteşte Kundera într-unul dintre ultimele sale romane, „Identitatea” (2003), dar este o asceză spirituală şi poate fi şi o formă de artă.

În timp ce opera sa a fost salutată de mari scriitori străini, precum Philip Roth şi John Updike, şi susţinută în Franţa de Philippe Sollers, Alain Finkielkraut şi Bernard Henri Levy, unii critici au deplâns „cotitura franceză” a lui Kundera şi consideră că volumele sale au devenit prea pline de retorică.