Mircea Cărtărescu a dezvăluit câteva fragmente din cartea la care lucrează de doi ani. „Arată dorința mea de a mă despărți într-un fel de literatură și de a face altceva”. GALERIE FOTO

„Pentru mine nu este o seară atât de deosebită, este o simplă seară de lucru”, și-a început Mircea Cărtărescu prezentarea susținută în librăria plină ochi de oameni. Pe trotuar, dincolo de fereastră, câțiva puști se opriseră să privească înăuntru. „Uneori, un autor trebuie să-și mai verifice și el, cât de cât, ceea ce face”, a adăugat el.

Apoi a continuat cu o confesiune.

„Am anunțat pe afiș că am să citesc, în premieră, pagini dintr-un nou roman. (…) Ceea ce chiar eu, cu mâinile mele, am scris pe afiș, are trei greșeli: nu este vorba despre un roman – eu nu mai scriu romane și cred că nici n-am scris niciodată de fapt; nu este ceva nou – pentru că este, de fapt, un ghem de povești care îmi umblă prin cap de vreo 20 de ani și la care jurnalele mele au făcut foarte des aluzie sub tot felul de nume. De pildă, veți găsi în cărțile mele tot felul de prescurătări precum A.M., care înseamnă în mintea mea Anomaliile mele, sau V.N.M., care înseamnă Viața mea nocturnă. E vorba de una și aceeași fantasmă, să spunem. Și a treia greșeală este că nu este în premieră, pentru că nu am s-o public la scurt timp după acest moment. Dar probabil că altfel nu ați mai fi venit”, a glumit el.

Tot un soi de sinceritate au fost și paginile caietului în care s-au adunat deja mii de rânduri și pe care Cărtărescu le-a dezvăluit celor prezenți: „Ca toate celelalte scrieri ale mele, și aceasta este scrisă cap-coadă fără intervenții, fără editări ulterioare”.

Foto: Mediafax//Victor Ciupuliga

Deși numărul paginilor depășește deja 500, volumul nu este nici măcar aproape de final. „Sentimentul meu este că am depășit jumătatea”, a spus autorul. „Așa am senzația, că am depășit jumătate din ceea ce vreau eu să fac și că voi duce cartea pe la 700-800 de pagini, ceea nu mi se pare deloc mult. Dimpotrivă, mi se pare foarte puțin. Eu sunt asemenea acelor bivoli care au nevoie de foarte mult spațiu ca să întoarcă. Mi-ar fi foarte greu la ora asta să scriu lucruri meschine, ca să spun așa.”

Foto: Mediafax//Victor Ciupuliga

Și totuși, volumul este încă învăluit cumva într-un aer aparte, poate misterios, chiar și pentru cel care a așternut cuvintele pe sutele de file. „Este ceva… Aș vrea foarte mult eu însumi să știu ce este. Este ceva la care scriu de doi ani, am scris peste 500 de pagini și abia de pe la vreo 300 de pagini încoace am reușit să înțeleg cât de cât cam ce vreau să fac, fără să intru în detalii. În linii foarte mari am început să înțeleg cartea. Este o scriere foarte foarte neobișnuită pentru mine. N-am mai scris așa ceva”, a mărturisit Mircea Cărtărescu.

 „Este o carte pe care eu o iau foarte în serios, chiar dacă s-ar putea să fie o catastrofă. Dar simt nevoia să scriu din nou ceva în registrul grav. (…)Titlul de lucru este Anomaliile mele. Probabil că nu va rămâne acesta, dar este foarte adânc în mintea mea. El spune un singur lucru: arată dorința mea de a mă despărți într-un fel de literatură și de a face altceva. În sensul acela în care Șestov (Lev Șestof, filosof, n.red) spunea odinioară despre Dostoevski că a cedat tentației celei mai vulgare a unui scriitor, și anume, ca din scriitor să devină profet. (…) Cred că la un moment dat orice autor trebuie să încerce să iasă din regulile artei sale și să încerce altceva”, a mai spus scriitorul în vârstă de 57 de ani.

Foto: Mediafax//Victor Ciupuliga

„Ceea ce am să vă citesc în seara aceasta sunt două mici episoade, separate de 100 de pagini probabil, pe care vreau să vi le înfățișez nu ca pe niște povești în sine, ci ca pe niște exerciții de frazare. Ele sunt total nelucrate”, a anunțat acesta, precizând că fragmentele prezentate nu vor dezvălui în niciun fel forma sau sensul final al cărții.

Apoi, cu vocea gravă, Mircea Cărtărescu a început să citească. Se făcuse liniște. Puștii de la fereastra plecaseră demult.

 „19. Stăpânul viselor, marele Isahar era așezat în fața oglinzii, cu spinarea lipită de suprafața ei, cu capul mult răsturnat pe spate și cufundat adânc în oglindă. Acolo a apărut Hermana, stăpâna amurgului, și s-a topit în pietul lui Isahar până când a dispărut cu totul acolo. Am încheiat citatul.

M-am întrebat de atâtea ori de unde vine aversiunea mea pentru roman. De ce m-aș fi disprețuit atât de tare dacă aș fi scris romane, cărți despre…,  istorii nesfârșite, de ce îi urăsc pe Șeherezada și pe toți fiii ei care ne inundă cu narațiuni din care învățăm ceva sau cu care ne petrecem ceasuri oțioase? De ce n-aș vrea să scriu de plăcere și pentru plăcere? De ce nu vreau să desenz porți monumentale sau doar ușite pentru pisici, pe pereți? De ce mă definesc prin bolile și nebuniile mele, și nu prin cărțile mele? De ce îi mulțumesc Lui Dumnezeu că am fost izgonit din literatură în fragmentul ăsta din cap care e tot răspunsul? Pentru că nu găsești niciun roman fraze ca acestea, pentru că nici măcar Kafka n-a reușit să le transforme în oscioarele urechii interne ale unei narațiuni. Au rămas încrustate în pagini obscure de jurnal, destinate focului. Pagini ce nu delectează și nu instruiesc, pagini ce nu există, dar mai semnificative decât tot ce a exista vreodată. Pentru că nu e nevoie de 1000 de pagini ca să scrii o psihodramă, ci de cinci rânduri despre Isahar și Hermana. Niciun roman nu a arătat vreodată vreun drum. Toate, dar absolut toate, se resorb în inutilul neant al literaturii. Cel mai odios cuvânt din lume.

Lumea s-a umplut de milioane de romane care scamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de a te înțelege pe tine însuți până la capăt. Până în ultima cameră a labirintului minții, în care n-ai voie să pătrunzi. Singurele texte care ar trebui citite vreodată sunt cele neartistice, cele neliterare. Cele aspre și imposibil de înțeles. Cele pe care autorii lor au fost nebuni să le scrie, dar care au izvorât din nebunia, tristețea și disperarea lor, ca niște izvoare de apă vie.

Isahar. Hermana. Le Horla. Malte. Și sute de voci care au scris pe fiecare pagină singurul cuvânt care contează: eu. Niciodată el, niciodată ea, niciodată tu. Eu. Secțiunea prin timp a imposibilei persoane a patra. (…)”

***

„Mina Minovici mă privește din Tratatul de Medicină Legală, cu ochi vineți și obsedați, deloc diferiți de cei ai spânzuraților, împușcaților, striviților, arșilor, defenestraților și otrăviților ce populează paginile acestei cărți la fel de esențiale ca Biblia. Când am cumpărat-o de la Sadoveanu și am răsfoit-o prima dată, mi s-a făcut rău, ca mai înainte cu câțiva ani, când mi-a trecut prin mâini, lăsând urme desicante un tratat al bolilor de piele plin de fotografii cu spinări, pulpe și zone inghinale acoperite de o floră exuberantă și fantastică. Pustule, eczeme, exfoliații, furuncule și urticarie explozivă, încrustații în epiderme îngroșate de cul cenușii. Cu cât îmi fac mai mult rău fizic și psihic, cu atât lecturile astea mă fascinează mai mult: boli, paraziți, diformități, roină  a celui mai nobil templu durat pe fața luminoasă a lumii. Binecuvântatul, îndumnezeitul duh omenesc. Mărturia decrepitudinii universale, a stingerii în fața căreia niciun protest nu poate fi prea inflamat. (…)”

*NOTĂ: Citatele de mai sus sunt doar fragmente din textele lecturate de autor în timpul evenimentului.