O sociologie muzicală și istorică a Ghepardului sicilian

Săptămâna trecută am văzut și revăzut filmul Ghepardul. Vreau să spun că am văzut ecranizarea 2025 regizată de Tom Shankland (pentru Netflix) și am revăzut ecranizarea 1963 regizată de Luchino Visconti. Ambele ecranizări (1963 și 2025) sunt inspirate de celebrul roman omonim al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (publicat postum în 1958).

De abia ieri am găsit răgazul să împărtășesc câteva impresii pe contul meu de socializare. Le reiau aici într-o versiune ceva mai concisă. O parte din gândurile acestea, au fost discutate săptămâna trecută cu studenții mei de la cursul de Sociologia guvernării. Oricum, Ghepardul (cartea și ecranizările acesteia) mi se pare pretextul și contextul perfect pentru o nemaipomenită introducere culturală (muzicală și istorică deopotrivă) în Sociologia guvernării.
Vreau să fie clar de la bun început: nu am de gând să (re)povestesc filmele (din 1963 și 2025) și cu atât mai puțin cartea care le-a inspirat. Celor care nu ați făcut-o deja, vă recomand, în mod evident, să le acordați atenția cuvenită, în ordine cronologică: începeți cu cartea lui Lampedusa (care are multiple traduceri în limba română), continuați cu filmul lui Visconti din 1963 și terminați cu ecranizarea Netflix din 2025. Vă asigur că este o experiență culturală și intelectuală magnifică.
Dar o mare idee trebuie subliniată aici: recenta ecranizare Netflix ne arată că marile capodopere ale umanității (din toate domeniile, nu doar din literatură și cinematografie) sunt perene, iar o reinterpretare a lor, o dată la câțiva zeci de ani, este nu doar binevenită, dar și necesară. Prin comparație cu capodoperele devenite clasice, toate celelalte producții considerate a fi la modă, într-un moment istoric sau altul, sunt efemere și se sting destul de repede, adesea precum muștele de-o zi. De aceea, instituții precum Academia, Opera, Filarmonica sau Cinemateca trebuie să fie nemuritoare: căci ele (re)transmit fiecărei generații valorile clasice și standardele consacrate ale umanității în științe și arte.
Scriu această cronică cinematografică pentru a prezenta câteva scene fabuloase din ecranizarea Netflix, care realmente m-au impresionat profund, prin alăturarea minunată și suprapunerea inspirată dintre muzică, imagine, context istoric și amprentă culturală. Dar, cheia majoră în care comentez filmul este de natură muzicală. Acest fapt mi-a amintit, încă o dată, ceea ce aproape uitasem: cinematografia europeană este, totuși, o grandioasă formă de artă, iar nu doar o scălâmbăială grotescă. Iar contemporaneitatea poate produce capodopere situate la înălțimea înaintașilor: este o idee în care eu cred și care mă determină să rămân optimist.

Afiș Ghepardul, serialul Netflix creat după capodopera italiană „Ghepardul”

Și încă un lucru vreau să fie clar de la început: nicio ecranizare nu relatează, în mod perfect, cartea care a inspirat-o (există, în mod necesar, o reinterpretare cinematografică a acesteia făcută de regizor). Așadar, să fim înțeleși: ambele versiuni cinematografice (1963 și 2025) expun o versiune incompletă, oarecum denaturată a cărții, ceea ce – trebuie să admitem – este firesc.
Principala motivație pentru care scriu această cronică este că, după părerea mea, ecranizarea din 2025 a Ghepardului făcută pentru Netflix de Tom Shankland este dacă nu excepțională, oricum nesperat de bună. Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: este înfricoșător pentru un regizor și o echipă de actori să se înhame la un nou proiect cinematografic, în contextul în care precedentul (regizat de Visconti) este o capodoperă indiscutabilă cu o distribuție remarcabilă (din care fac parte monștri sacri ai cinematografiei universale, precum Alain Delon și Claudia Cardinale). Moștenirea trecutului poate fi uneori extrem de apăsătoare, ca o piatră de moară. Iar echipa Netflix era conștientă că toată lumea îi va compara cu ecranizarea Visconti: ceea ce este, deopotrivă, corect și incorect. Rezultatul din 2025 este însă absolut remarcabil, după părerea mea.

VIDEO Silviu Predoiu despre Crin Antonescu: „A lipsit 10 ani din viața politică. Ce țin minte este că a renunțat foarte ușor la LUPTĂ”

00:38

EMISIUNI Silviu Predoiu despre Ponta: „Eu nu știu CINE e domnul Ponta astăzi și mai ales nu știu cine va fi mâine”

00:32

Așadar, care sunt, din punctul meu de vedere, scenele absolut fabuloase – interpretate în primul rând din punct de vedere muzical, iar mai apoi istoric și cultural – pe care le-am reținut pe seama acestui proiect cinematografic?

1. În Episodul 1, una dintre fetele principelui de Salina cântă la pian și interpretează vocal atât de melancolica arie de soprană 𝑳𝒂𝒔𝒄𝒊𝒂 𝒄𝒉’𝒊𝒐 𝒑𝒊𝒂𝒏𝒈𝒂 (𝑳𝒂̆𝒔𝒂𝒕̧𝒊-𝒎𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒈) a compozitorului George Frideric Handel. Versurile în limba română – într-o traducere literară – sunt cam acestea și se repetă: Lăsați-mă să-mi plâng soarta crudă/ Și să suspin după libertate./ Durerea va sfărâma aceste lanțuri/ Ale chinurilor mele, măcar din milă,/ Lăsați-mă să-mi plâng soarta crudă/ Și să suspin după libertate. Scena începe să curgă din interiorul palatului principelui de Salina – superb decorat cu fresce de epocă, tablouri vechi și mobilă din lemn nobil (tipic pentru o reședință siciliană barocă) –, pentru ca, mai apoi, să fie filmată terasa somptuoasă (unde admirăm, printre palmieri, gradina mediteraneeană și relieful insular). Toate personajele din această scenă suspină după o anumită libertate (cântată de Handel), dar structural diferită: Tancredi suspină garibaldian după viitoarea libertate politică de factură revoluționară și tânjește la potențiala prosperitate economică pe care speră să o regăsească în noua Italie (pe cale să se nască), principele de Salina suspină bourbonic și este nostalgic după vechea libertate politică (înțeleasă ca privilegiu aristocratic) recunoscută familiei sale prin titlul princiar conferit în Regatul celor Două Sicilii (monarhie care acum se stinge și își trăiește ultimele clipe de istorie), iar Concetta plutește între cele două lumi (cea veche și cea nouă) și suspină după libertatea în dragoste (care, deocamdată, este, încă, supusă unor constrângeri de natură conservatoare). Așadar, toate personajele de pe teresa palatului princiar de Salina sunt melancolice și îndurerate din motive diferite, suspină după aceeași idee generică de libertate, dar pe care o înțeleg în moduri complet diferite și își deplâng propria soarta. Aria 𝑳𝒂𝒔𝒄𝒊𝒂 𝒄𝒉’𝒊𝒐 𝒑𝒊𝒂𝒏𝒈𝒂 (𝑳𝒂̆𝒔𝒂𝒕̧𝒊-𝒎𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒈) de Handel, suprapusă peste această scenă, structurează mesajul cinematografic al întregului film (care se bazează pe contradicția dintre omul vechi și omul nou, dintre moralitatea conservatoare și cea progresistă, dintre vechea aristocrație și noua burghezie, dintre loialitatea nouă față de Regatul Sardiniei și cea veche față de Regatul celor Două Sicilii, dintre unioniștii italieni și separatiștii sicilieni).

Concetta si principele de Salina (captură „Ghepardul”, Netflix)

2. Episodul 2 se deschide cu imaginea fabuloasă a trupelor garibaldiene care defilează prin Palermo după cucerirea Siciliei și înglobarea acesteia în Regatul Sardiniei (urmând să dea naștere, în curând, Regatului Italiei). Fundalul muzical este asigurat de aria 𝑵𝒐𝒊 𝒔𝒊𝒂𝒎𝒐 𝒛𝒊𝒏𝒈𝒂𝒓𝒆𝒍𝒍𝒆 (𝑾𝒆 𝒂𝒓𝒆 𝒈𝒚𝒑𝒔𝒊𝒆𝒔) din La Traviata (actul II) de Verdi. Pentru doritori, traducerea libretului în limba engleză este disponibilă aici. În scena respectivă, Verdi sugerează o mascaradă: o petrecere tematică în care participanții se costumează în haine colorate și exotice (specifice pentru o comunitate nomadă). Indicațiile explicit-vestimentare din libretul verdian sunt 𝑙𝑎𝑑𝑖𝑒𝑠 𝑑𝑖𝑠𝑔𝑢𝑖𝑠𝑒𝑑 𝑎𝑠 𝑔𝑦𝑝𝑠𝑖𝑒𝑠. Trebuie înțeles că regăsim adesea în opera de secol XIX această temă recurentă a personajelor exotice pentru spațiul cultural occidental. Nu este nimic neobișnuit aici. De pildă, în opera Cosi fan Tutte, pentru Mozart, costumația exotică pe care o regăsim într-o scenă similară face trimitere la alte personaje, cum sunt turcii sau valahii din Europa Orientală: Despina fra sé, ridendo/ Che sembianze! Che vestiti!/ Che figure! Che mustacchi!/ Io non so se son Valacchi/ O se Turchi son costor. Într-o situație identică cu La Traviata de Verdi este personajul Carmen de Bizet. Pornind de la exemplele anterioare, să revenim acum la filmul Ghepardul: prin această muzică (aria Noi siamo zingarelle din La Traviata de Verdi) suprapusă peste defilarea prin Palermo a trupelor victorioase și cuceritoare garibaldiene, regizorul dorește să sugereze o butaforie de entuziasm unionist în rândul sicilienilor, un fel de bal mascat la care participă toată populația insulară, o prefăcătorie politică (căci muzica lui Verdi induce exact ideea de a te comporta și a te arăta celorlalți complet diferit față de cum ești în realitate). Regizorul Tom Shankland alege – într-o manieră pe care aș califica-o strict genială – să inducă în rândul sicilienilor ideea de entuziasm contrafăcut sau de bucurie de paradă. Mai cu seamă pentru principele de Salina este valabilă această zbatere interioară întrucât asistă, cu inima strânsă, de la balcon, la defilarea trupelor cuceritoare garibaldiene într-un Palermo care tocmai își pierduse statutul de capitală regală. De fapt, principele de Salina explică cu altă ocazie – când refuză funcția de senator – obișnuința naturală a sicilienilor de a se preface: Nouă sicilienilor ne place ospitalitatea nesinceră. Scena este monumentală sub toate aspectele. Decodarea corectă se face prin înțelegerea fundalului muzical (care sugerează ideea perisabilă de prefăcătorie dansantă): aria Noi siamo zingarelle din La Traviata de Verdi.

Principele de Salina la bal (Captură „Ghepardul”, Netflix)

3. Sfâșietoare este scena din Episodul 2, în care colonelul Bombello (devenit comandantul garnizoanei palermitane a trupelor garibaldiene), într-o vizită pe care i-o face principelui de Salina, îl invită pe acesta (cu întreaga familie), la Balul Eliberării Siciliei care, desigur, pentru Salina, este Balul Ocupării Siciliei. Principele de Salina exprimă rezerve puternice în legătură cu participarea la un bal, care pentru el este al ocupării, iar nu al eliberării. : Pe fundal, corul 𝑽𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒔𝒊𝒆𝒓𝒐 din 𝑵𝒂𝒃𝒃𝒖𝒄𝒐 de Verdi (care este interpretat, deopotrivă, de ofițerii lui Bombello și de fetele principelui). Nu există muzică mai potrivită pentru situația în care se găsește principele de Salina acum: precum evreii din 𝑵𝒂𝒃𝒃𝒖𝒄𝒐 de Verdi aflați în captivitatea babiloniană la fel se simte și principele de Salina (rămas fără patrie, întrucât Regatul celor Două Sicilii tocmai a fost cucerit, desființat și înglobat în noua Italie). Scena este grandioasă și muzica încă o dată ne ajută de decodăm starea de spirit a personajelor. Pe de altă parte, din perspectivă unionistă, pentru colonelul garibaldist Bombello (sau pentru ofițerii care îl însoțesc), muzica lui Verdi face trimitere la o Italie renăscută. Această dublă interpretare poate părea auto-contradictorie în funcție de cum își definește patria fiecare personaj: Regatul celor Două Sicilii (pentru Salina și separatiștii nostalgici) sau Regatul Sardiniei (pentru garibaldieni și unioniști).

Principele de Salina (captură Netflix)

4. Balul Eliberării Siciliei din Episodul 2 se deschide cu 𝑽𝒂𝒍𝒛𝒆𝒓 𝒅𝒂 𝑰 𝒗𝒆𝒔𝒑𝒓𝒊 𝑺𝒊𝒄𝒊𝒍𝒊𝒂𝒏𝒊 compus de Paolo Buonvino:  Atenție: aproape toată muzica filmului – care este absolut fabuloasă – cu rarele excepții comentate de mine, este compusă special pentru 𝑮𝒉𝒆𝒑𝒂𝒓𝒅𝒖𝒍 de Paolo Buonvino: toate cele 37 de compoziții muzicale, rulate de-a lungul celor 6 episoade, sunt disponibile aici . Așadar, Balul Eliberării Siciliei începe cu acest vals, dar la care nimeni nu dansează. Tancredi îl întreabă pe unchiul său: de ce nu dansează nimeni? Răspunsul principelui de Salina este absolut monumental: e una să accepți invitația, alta să te bucuri sincer. Balul este deschis, în cele din urmă, de cea mai prestigioasă familie din Sicilia, cea a principelui de Salina. O mică precizare: Stella, principesă de Salina, poartă o tiară din diamante și arată ca o mare aristocrată siciliană, extrem de distinsă, iar nu ca în varianta Visconti (unde personajul este aproape burlesc). Tot cu această ocazie, Concetta și Bombello dansează 𝑷𝒐𝒍𝒌𝒂 𝒅𝒆𝒍𝒍𝒂 𝑳𝒊𝒃𝒆𝒓𝒂𝒛𝒊𝒐𝒏𝒆 (compusă tot de Paolo Buonvino).

Tancredi si principele de Salina (captură „Ghepardul”, Netflix)

5. 𝑻𝒂𝒓𝒂𝒏𝒕𝒆𝒍𝒍𝒂 𝑫𝒊 𝑫𝒐𝒏𝒏𝒂𝒇𝒖𝒈𝒂𝒕𝒂 compusă de Paolo Buonvino acompaniază în Episodul 3 – pe cunoscutele ritmuri siciliene – petrecerea populară din Donnafugata, la care participă și familia princiară de Salina. Aceasta deținea castelul din localitatea în care își petrecea aridele veri siciliene. Bucuria dezlănțuită de această petrecere populară este indescriptibilă: îți vine să-ți cumperi chiar acum un bilet de avion și să zbori spre Sicilia (mai ales că avem curse operate la prețuri decente de companii aeriene low-cost: atât către Palermo, cât și către Catania).

Angelica Sedara (captură „Ghepardul”, Netflix)

6. Scena plebiscitului din Donnafugata pentru unificarea Siciliei cu Regatul Sardiniei din Episodul 3 este, după părerea mea, o capodoperă cinematografică absolută. Este grandioasă și conține profunde semnificații politice. Regizorul recurge la nemuritorul cor 𝑽𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒔𝒊𝒆𝒓𝒐 din 𝑵𝒂𝒃𝒃𝒖𝒄𝒐 de Verdi în vreme ce coruptul și duplicitarul primar Calogero Sedara din Donnafugata rostește grandilocvent precum personajele grotești ale lui Caragiale (Calogero Sedara mă trimite cu gândul la Agamemnon Dandanache): Poporul italian dorește să devină parte integrantă a Italiei unice și indivizivbile sub conducerea lui Vittorio Emanuele monarhul lor constituțional. Când principele de Salina votează (𝑎̀ 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑒𝑐𝑜𝑒𝑢𝑟) favorabil unificării Siciliei cu Regatul Sardiniei și introduce în urnă buletinul cu DA este interpretată sublima secvență muzicală: 𝑂ℎ 𝑚𝑖𝑎 𝑃𝑎𝑡𝑟𝑖𝑎 𝑠𝑖̀ 𝑏𝑒𝑙𝑙𝑎 𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑑𝑢𝑡𝑎. Suprapunerea dintre imagine și muzică este absolut copleșitoare și sugestia regizorală este lipsită de orice echivoc: chiar dacă votul principelui de Salina este DA, patria acestuia (Regatul celor Două Sicilii) tocmai era pierdută, desființată și anexată de Italia (exact cum spune muzica lui Verdi). Secvența în care primarul, purtând încă banderola Regatului celor Două Sicilii și arborând baniera bourbonică la balconul primăriei din Donnafugata, anunță unanimitatea în favoarea unificării, dar este contestat în stradă de cel puțin un sicilian care votase NU, este demnă de Caragiale. În plus, scena votului pentru plebiscit se deschide cu un sicilian în primărie care dorea să voteze NU, dar își schimbă imediat votul în DA sub uitătura aspră de Donald Trump a primarului din Donnafugata. Scena referendumului de unificare din Donnafugata se termină cu urarea de 𝑽𝒊𝒗𝒂 𝒍’𝑰𝒕𝒂𝒍𝒊𝒂 𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂! Primarul schimbă banderola bourbonică cu cea tricoloră italiană și baniera cu stema Regatului celor Două Sicilii este înlocuită de steagul Italiei. Scena este absolut monumentală sub toate aspectele, inclusiv prin loialitatea friabilă a primarului și demascarea fraudării votului. Vocea omului din popor care se întreabă 𝑑𝑒 𝑐𝑒 𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑟𝑎𝑢𝑑𝑎𝑡̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑜𝑟𝑎𝑙 𝑑𝑒𝑐𝑙𝑎𝑟𝑎̂𝑛𝑑 𝑧𝑒𝑟𝑜 𝑣𝑜𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑐𝑒 𝑜𝑟𝑖𝑐𝑢𝑚 𝑐𝑎̂𝑠̦𝑡𝑖𝑔𝑎𝑡̦𝑖 𝑑𝑒𝑡𝑎𝑠̦𝑎𝑡 rămâne un strigat al demnității siciliene. De ce să se nască Italia astfel: coruptă și necinstită? Corul 𝑽𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒔𝒊𝒆𝒓𝒐 din 𝑵𝒂𝒃𝒃𝒖𝒄𝒐 de Verdi se termină cu această întrebare magnifică.

7. În Episodul 4, muzica funebră 𝑷𝒆𝒏𝒔𝒂𝒏𝒅𝒐 𝒂 𝑩𝒆𝒍𝒍𝒊𝒏𝒊 de Paolo Buonvino care însoțește înmormântarea moștenitorului principelui de Salina este copleșitoare. Vocea feminină interpretată de Rossella Ruini este răscolitoare. Cu această ocazie tristă (înmormântarea fratelui mai mare), Concetta se întoarce de la mânăstire și revine în sânul familiei sale.

8. În Episodul 6, către sfârșit, aria de soprană 𝑳𝒂𝒔𝒄𝒊𝒂 𝒄𝒉’𝒊𝒐 𝒑𝒊𝒂𝒏𝒈𝒂 (𝑳𝒂̆𝒔𝒂𝒕̧𝒊-𝒎𝒂̆ 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒈) de Handel este reluată pentru a închide filmul, după ce l-a deschis în Episodul 1. Aria este fabulos interpretată, pe fundal, când principele de Salina zace muribund, iar la căpătâiul acestuia stau Concetta și Tancredi, care își împreunează mâinile peste cea a principelui muribund. Concetta denunță logodna cu Bombello și își asumă funcția de a duce mai departe moștenirea principelui, ghidându-și fratele mai mic, care urmează să moștenească titlul după moartea tatălui său.

9. Am lăsat la sfârșit principala orchestrație care reprezintă magnifica coloană sonoră a filmului: 𝑰𝒍 𝒗𝒂𝒍𝒛𝒆𝒓 𝒅𝒆𝒍 𝑮𝒂𝒕𝒕𝒐𝒑𝒂𝒓𝒅𝒐 compus de Paolo Buonvino. Pe această superbă compoziție, se consumă cântecul de lebădă al principelui de Salina în Episodul 6. Ultimul vals de la ultimul bal al aristocrației siciliene la care principele de Salina participă înainte să moară este dansat în compania superbei Angelica. În cele din urmă, personajul care răstoarnă ordinea veche, doar printr-o privire – când de înger, când de demon – este Angelica Sedara. Față de Claudia Cardinale (1963), Deva Cassel în serialul Netflix este nu doar (extrem de) fermecătoare și (puțin) vulgară, ci și lascivă, extrem de ambițioasă, insidioasă și provocatoare (caracteristici ceva mai estompate în versiunea Luchino Visconti).

Acum ar trebui să urmeze o analiză comparativă a personajelor din cele două filme, dar trebuie să mă opresc, căci nu doresc să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Dar o idee o enunț totuși în concluzie: mi-a plăcut enorm la varianta Netflix faptul că personajele (toate cele feminine) sunt mult mai bine conturate ca personalitate. Mai ales Concetta, care în versiunea Luchino Visconti este ștearsă complet. Aș pune semnul relativ de egalitate la acest capitol între cele două versiuni cinematografice pentru personajele masculine.

CITIȚI ȘI:

Istoricul Bogdan Bucur, despre publicul pentru cultura înaltă: „Este ca un stol de păsări flamingo în Delta Dunării. Puțin și rar”

Bogdan Bucur, despre miza REORGANIZĂRII Operei Române: ”Nu e un act de forță, ci un demers de prestigiu cultural și consolidare instituțională”

Începe Festivalul Enescu. Bucureștiul devine capitala mondială a muzicii clasice

Autor

Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA București

Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA București și este specializat în sociologia istorică a României interbelice. Este autorul volumelor Cartea ... vezi toate articolele