Proiect ICR – CANTEMIR 300 | Pseudojurnal de călătorie: ”Ziua 2 – Simplu și bine. Recital la Auditori Rafelbunyol, Valencia”
This browser does not support the video element.
Un mare pianist pe nume Emil Gilels spunea că învățarea unei piese are 4 stadii: simplu și prost, complicat și prost, complicat și bine și, firște, simplu și bine. Dar când vezi pe viu cât de simplu e atunci când lucrurile sunt bine făcute sau cât de bine e să fie totul simplu, înțelegi că asta e valabil în cam orice lucru din viață.
Am ajuns într-un cartier valencian desprins parcă din serialele filmate in Miami, cu străzi, clădiri, parcuri impecabile, parcă finisate ieri. Dar cu o generală senzație de normalitate. Nu am fost surprins, nu e prima dată când văd așa ceva, dar nu pot să nu remarc. Apoi o sală de concerte a unei „Casa de la musica” care ar face cinste oricărei filarmonici, de la noi sau de oriunde, cu tot ce ne putem imagina ca dotări. La fel, simplu, îngrijit, eficient. Vai, ce pian…! Absolut admirabil.
Apoi… publicul! Cald, generos și dornic de mai mult, ca pretutindeni. Nu am simțit o mare diferență la aceste capitole niciunde în lume. Dar: zero sonerii telefoane, zero infanți zglobii (deși au fost copii în sală, copii ai românilor rezidenți), zero fotografii sonore, zero intrări/ieșiri inopinate din sală. O tuse. Una.
”ROMANIA UNIVERSALIS a fost și este un concept prin care asta ne-am propus: să ducem muzica românească pe cât posibil mai departe, nu numai geografic (utilizarea la plural la persoana I a verbelor înseamnă, în textul acesta și în altele, dacă vor mai fi, violonista Diana Jipa și cu mine”, spune muzicianul Ștefan Doniga.
”A fost o seară superbă, cu oameni minunați care aproape că respirau muzica împreună cu noi”
Mi-am promis să transmit numai gânduri pozitive și asta voi face. A fost o seară superbă, cu oameni minunați care aproape că respirau muzica împreună cu noi, cu mulți români (cred că cel puțin jumătate din sală) cu bucurie și frumusețe în suflete. Dar, cel mai important, cu acea senzație de firesc al frumosului de care se bucură. A simplității binelui.
Au fost doar două întrebări. Una dinăuntrul meu: ”Cum ar fi dacă…?”. Alta, de la public: ”De ce veniți așa de rar pe la noi?”
Nu am știut sau nu am vrut să răspund, ca să îmi țin promisiunea.