Regizorul Radu Mihăileanu: Politicienii sunt oglinda noastră. Dacă noi suntem mediocri, vor fi și ei

Pentru regizorul Radu Mihăileanu, care a produs documentarul „Caricaturistes – Fantassins de la démocratie”, regizat de Stéphanie Valloatto – un film ce prezintă povestea a 12 caricaturiști care apără democrația într-un mod amuzant, cu riscul vieții lor, singura lor armă fiind creionul -, a nu mai crede în politică este un fenomen foarte periculos, apreciind că, în acel moment, apar dictaturile. „Asta pentru că cetățeanul nu mai votează, nu își mai dă cu părerea, nu se mai bate pentru o societate a lui mai bună, pentru el, pentru copiii lui. Mi se pare fenomentul acesta foarte îngrijorător, chiar dacă oamenii politici, unii care ne înconjoară, sunt corupți sau sunt foarte slabi, dar ei nu sunt decât o oglindă a noastră”, a completat cineastul.

Pe de altă parte, Radu Mihăileanu a spus că „toată lumea a devenit indiferentă” și nu mai face politică, regizorul referindu-se „nu la politica aia mare”, ci „la politica din bunul simț”. „(…) înseamnă că trăim în niște societăți în care toată lumea doarme și mâine se vor scula și vor spune «Aoleu, dictatura»”, a mai spus cineastul.

Din perspectiva sa, libertate înseamnă „diversitatea gândirii și ca fiecare să fie tolerant”. „(…) să aibă o opinie, dar să fie tolerant față de opinia celuilalt și să o asculte. Asta e baza libertății și a democrației. Vedem că începe din ce în ce mai multă intoleranță, integrism, fiecare crede iarăși că are adevărul, că numai lui îi aparține adevărul și nu respectă adevărul celuilalt. În momentul acela, libertatea se duce. Și libertatea se duce când nu mai facem nimic”, a mai spus acesta.

Despre documentarul pe care l-a produs, Mihăileanu a spus că filmările au fost dificile în China, Venezuela și Rusia. „(În China, n.r.) puteau să ne ia materialul, să-i bage în închisoare pe toți din echipă, cum a fost acum în Indonezia, cu doi ziariști francezi, e interzis și când nu ai autorizare – și nu am cerut autorizare pentru că știam că nu am fi primit-o”, a mai spus regizorul.

Radu Mihăileanu a declarat, de asemenea, că a început să se sature să vadă în toată media „falși eroi ai societății noastre”. „Câteodată mă întreb oare ce ne aduc ei, ce ne învață, cu ce mă inspiră, cu ce mă duc mai departe. Am descoperit eroii aceștia moderni (caricaturiștii, n.r.) care trăiesc micuți, săraci, în umbră și, pentru mine, ei sunt modelele mele”, a mai afirmat acesta.

Din punctul său de vedere, întrebarea care ar trebui să și-o pună oamenii este „de ce sub dictatură cerem lucruri mai inteligente și de ce, cum avem democrația (…), cerem lucruri superficiale și inutile și creierul nostru se dizolvă și devine o băltoacă”.

„Oamenii sunt interesați de superficialitate. Uitați-vă la televizor. Cine sunt eroii din televizor? Ăla care s-a culcat cu aia, ăla care are un milion, care are un jet, ce ne învață pe noi chestiile astea? Ce semnificație?”, s-a întrebat Mihăileanu, precizând că o soluție ar putea fi boicotarea televiziunii, iar oamenii să meargă la film, la teatru, să citească o carte, să vorbească între ei. „Că acum este un fenomen, trăim o revoluție. Pe de o parte, internetul, eu sunt primul fan al internetului, am acces la multe lucruri la care nu aveam acces, dar nu putem să nu constatăm că internetul e și o tehnologie care, încetul cu încetul, devine stăpânul nostru, care, încetul cu încetul, dăunează relațiilor umane”, a mai spus acesta.

CITIȚI INTERVIUL INTEGRAL

În afară de producător al filmului, ați fost și coautor. De ce v-ați dorit să spuneți povestea acestor caricaturiști politici?

Eu am inițiat proiectul fiind un vechi prieten al lui Plantu, caricaturistul francez de la Le Monde. Mi se părea important, mai ales în perioada aceasta a noastră, în care sunt mai multe evenimente care se întâmplă în lumea întreagă. În primul rând, este o scădere a valorii politicii, nu vorbesc numai de oamenii politici, mai ales despre noi, oamenii de rând, cetățenii, că nu mai credem în politică. A nu crede în politică, pentru mine, este foarte periculos, eu venind dintr-o țară în care a fost dictatură, pentru că dictaturile se ivesc atunci când nu mai credem în politică, atunci când nu mai facem nimic, atunci când credem că orice am face nu are niciun sens, niciun rost și atunci se strecoară dictatura.

Asta pentru că cetățeanul nu mai votează, nu își mai dă cu părerea, nu se mai bate pentru o societate a lui mai bună, pentru el, pentru copii lui. Mi se pare fenomentul acesta foarte îngrijorător chiar dacă oamenii politici, unii care ne înconjoară, sunt corupți sau sunt foarte slabi, dar ei nu sunt decât o oglindă a noastră. Dacă ei sunt mediocri, poate că pe undeva suntem noi mediocri. Și mi se părea fenomenal de a întâlni destinele acestor oameni care, micuți cum sunt, se bat în umbră, își riscă viața, riscă să se ducă în închisoare pentru noi, pentru o societate unde avem libertatea de expresie și știm foarte bine că jurnalismul este în prima linie și, când jurnalismul pică, adică atunci când nu mai avem nicio libertate de a ne exprima, democrația va muri în curând. Pe de altă parte, încep să mă satur să văd în toată media, mai ales pe televiziuni, internet ș.a.m.d, falși eroi ai societății noastre, care sunt modelele noastre pentru noi, pentru copiii noștri, sunt toți falși. Câteodată mă întreb oare ce ne aduc ei, ce ne învață, cu ce mă inspiră, cu ce mă duc mai departe. Am descoperit eroii aceștia moderni care trăiesc micuți, săraci, în umbră și, pentru mine, ei sunt modelele mele.

Mihai Stănescu spunea aseară (sâmbătă, n.r.) că nu te mai ceartă nimeni atunci când faci o caricatură. Credeți că, în România, mass-media, caricaturiștii și-au pierdut din putere, de aici și cele spuse de domnul Stănescu? A spus acele lucruri cu o oarecare tristețe.

Da, și-a pierdut puterea. Și ce am înțeles eu, ce spunea între linii, e că s-a ivit o mare indiferență. Că ei îi ceartă pe unii sau demască ceva nu mai interesează pe nimeni. Revenind la ceea ce am spus, cred că toată lumea e indiferentă, nu îi mai pasă, deci nu mai face politică. Politică vorbesc din bunul simț, nu politica aia mare, dar bunul simț să spună „asta nu îmi convine și acționez”. (…) Era foarte trist și foarte adevărat ceea ce spunea Mihai Stănescu. Spunea „azi nu ne mai bagă nimeni în închisoare, nu ne mai ceartă”, înseamnă că trăim în niște societăți în care toată lumea doarme și mâine se vor scula și vor spune „Aoleu, dictatura”.

Da, spuneați că marele dușman este somnul și ați mai afirmat că nu mai există a treia linie de infanteriști care să ajute la lupta caricaturiștilor. S-a resemnat societatea definitiv și de aici și lipsa de activism?

Da, cred că societatea s-a resemnat și are o capacitate de lectură mult mai redusă. E paradoxal. Vorbeam ieri cu niște prieteni cum sub Ceaușescu se cumpărau cărți, se cumpăra poezie, erau cozi la librării, aveam un dușman comun toți, dar toți ne interesam și eram educați, ca să spun așa. De când avem libertatea de a avea tot, nu mai trebuie să ne batem, nu mai trebuie să facem cozi, nu ne mai educăm, nu mai gândim, am impresia că suntem atât de mult invadați de toate gândirile, de toate opiniile, pe internet, prin televiziune, prin toate media, pe tablete, pe telefoane, că de fapt nu ne mai forjăm noi gândirea noastră proprie, să dăm la o parte tot ce e praf și ceea ce nu are nicio importanță, tot ce este poluare, și avem o linie de conducere cu opinii diferite. Politica asta e: a alege, a avea o opinie și bineînțeles diferită unul de celălalt. Asta e democrație.

În documentarul dumneavoastră, unul dintre caricaturiști spunea că libertatea a ajuns un cuvânt manipulat, ruinat. Nu mai există libertate?

Sunt cuvintele și acțiunile poluate. Asta e problema. Este totul recuperat. Cred, tunisiana spunea lucrul acesta, pentru că efectiv oricine vine la putere sau orice face politică spune „eu reprezint libertatea”. Toți reprezintă libertatea, deci cuvântul s-a devalorizat, pentru că ei spun un lucru și apoi nu o fac. Și noi nu mai avem timp și nu mai stăm să ne gândim ce este libertatea, ce înseamnă libertatea pentru un om, pentru noi. Ce înseamnă respectul față de celălalt?

Ce înseamnă libertate?

Libertatea înseamnă, cred eu, diversitatea gândirii și ca fiecare să fie tolerant, să aibă o opinie, dar să fie tolerant față de opinia celuilalt și să o asculte. Asta e baza libertății și a democrației. Vedem că începe din ce în ce mai multă intoleranță, integrism, fiecare crede iarăși că are adevărul, că numai lui îi aparține adevărul și nu respectă adevărul celuilalt. În momentul acela, libertatea se duce. Și libertatea se duce când nu mai facem nimic. Bine, asta e lupta mea, să-i scol pe cetățeni din somn, să le spun „sculați-vă, că sunteți importanți și că aveți capacitate (…) și oamenii politici sunt oglinda voastră. Dacă voi sunteți mediocri, ei vor fi mediocri. Să nu credeți că e numai vina lor”.

Ați și spus că zi de zi vedeți cum dispare democrația peste tot în lume. Este și cazul României?

E foarte mult și în cazul României, dar și cazul Franței, și al Americii. Se introduce foarte greu și politicul corect, adică fiecare se autocenzurează. Noi știm asta, pentru că, pe timpul lui Ceaușescu, el, săracul, nici nu avea nimic de făcut câteodată pentru că noi ne dădeam în cap. Spuneam „asta nu mai pot să o fac pentru că nu o să-i placă, asta nu o să o fac pentru că o să mă bage în închisoare”, deci nu mai aveam niciun curaj și nicio opinie personală. Asta o văd și în România. Văd în România unde se spune „asta nu mai putem, pentru că e inutil”. Aud și aici, bine, nu sunt un specialist al politicii române, dar am venit cu câteva zile înainte de alegeri, dar aud și aici „oricum sunt toți corupți, oricum nu avem nimic de făcut”. E tot timpul ceva de făcut.

Care ar fi varianta?

Varianta este ca cei nemulțumiți să aibă o idee, să se organizeze și, dacă ei sunt cinstiți, să spună: „Ok, facem o asociație, un partid”. E tot timpul ceva de făcut. Tot timpul cineva are nevoie și de noi și de ei, deci nu îți place ăilalți, ok, organizează-te. Fă tu, dar nu fi corupt mai târziu, adică nu începe spunând „Eu sunt adevărat și am niște idei bune și eu nu voi fi corupt, și nu voi lua bani, și voi sprijini pe unii și pe alții” și după aia, când ajungi acolo sus, faci ca ceilalți.

Este autocenzura mai periculoasă ca cenzura?

E la fel de periculoasă. Sunt cele două părți ale monedei. Cenzorul este plătit ca să facă asta, să nu poți să spui nimic, ca să nu spui să emiți o opinie diferită, autocenzura, îți este frică de cenzor și de poliție și de aia închizi gura și nu mai spui nimic. Contribui la clădirea acestui regim totalitar.

Dar, în zilele noastre, se mai poate cenzura cenzura?

Cenzura cenzura?

Dacă autoritățile mai pot jongla astfel încât cenzura pe care o impun să nu mai fie atât de vizibilă.

E o cenzură diferită acum. E o cenzură politic corectă, o cenzură economică, sunt cenzurile mult mai diferite „în democrație”. Chiar și în Franța. De exemplu, să zic, un ziar Le Monde care este vestit în lumea întreagă, el, normal, nu are cenzură, dar, când începi să spui niște lucruri care nu îi plac acționarului principal, mai bine nu le spui, pentru că îți este frică de faptul că te va da afară. Dacă spui împotriva partidului socialist, pentru că ziarul Le Monde e mai mult de stânga, unii spun „mai bine nu zicem, pentru că deja este fragil partidul socialist”. Astea sunt tot cenzuri.

Dar credeți că prin dezvoltarea social media, a zonei online, caricaturiștii, presa și-au pierdut puterea și din cauza faptului că a început printul să dispară? Are un efect acest lucru?

Sunt două efecte. E unul negativ, care este diluarea, prin prea multă informație se pierde informația. E clar. Când omul are impresia că, uitându-se pe internet, poate să știe tot, are impresia că știe tot, dar el surfează. Se duce la suprafață, deci crede că tot timpul el este în contact cu lumea și că știe tot despre lume, dar, de fapt, se anulează informația, pentru că nu e niciodată profundă, poate fi manipulat. Pe de o parte da, are un acces mai larg prin internet și poate accede la unele lucruri foarte importante, dar trebuie să aibă timp să aprofundeze, dar, pe de altă parte, se diluează tot. Când citești o carte despre un subiect, intri mai adânc în subiectul acela și înțelegi culturile, diferitele nuanțe. De exemplu, când a fost războiul în Irak, toți aveam o opinie – „da, nu, să mergem, să-i dăm în cap lui ăla, că e dictator”. Nimeni nu a avut timpul, deci s-a diluat informarea, să spună care este specificitatea Irakului. Câți șiiți, câți sunniți, care sunt forțele, care este cultura lor profundă, ce consecințe ar avea să-l dăm pe Saddam Hussein la o parte, care este contextul geopolitic împrejur, între Iran, între Israel, Turcia, Siria. Toată lumea credea că știe tot, dar nu știa decât un singur lucru: că Hussein era efectiv un dictator, că făcuse un genocid cu kurzii, dar atâta tot, dar fiecare credea că știe.

Deci, până la urmă, societatea a ajuns doar un „scanator de titluri”, cum se spunea în documentar.

Da, societatea a ajuns să fie diluată și să surfeze, deci e o primejdie. Credem că suntem informați, dar suntem superficiali.

Despre documentarul dumneavoastră, au fost prezentate poveștile a 12 caricaturiști. Spuneați că sunt mai mulți. La care dintre cei care nu sunt prezenți în film ați renunțat mai greu?

Erau zone geopolitice, bineînțeles că aș fi vrut să iau pe cineva din România, Mihai Stănescu, o figură și ați văzut cum vorbește, este extraordinar, și de sens și de umor, ceea ce căutam, iar desenele lui sunt extraordinare. Sunt puternice, povestea lui cu dictatura, deci aveam de ce vorbi. Aș fi vrut să iau un italian și până la urmă nu am luat, pentru că pe timpul acela au fost conflicte între un desenator italian de la ziarul La Repubblica și Partidul Liga de Nord. La cine am mai renunțat greu? Voiam să iau un african anglofon, după acea sirianul, Ali Ferzat, căruia Assad (Bashar al-Assad, n.r.) i-a rupt degetele, se vede un pic în film. Aș fi vrut să îl prezint mai mult. Un film trebuie să fie de o oră și jumătate, care este deja un format mai lung decât la televiziune. Din fericire, l-am făcut pentru cinema. Dacă îl făceam mai scurt – pe desenator – era superficial. Doar punctam, nu se înțelegea nimic și nu ne identificam cu ei. Eu voiam ca să-i cunoaștem bine.

În anumite țări, filmarea a fost o adevărată provocare, precum China, Venezuela. În care dintre aceste țări a fost mai greu?

Cel mai greu a fost în China, Venezuela și Rusia. În China a fost foarte greu, pentru că dădeam piste false, știam că, dacă ne prind acolo, era cam rău.

Ce se putea întâmpla?

Puteau să ne ia materialul, să-i bage în închisoare pe toți din echipă, cum a fost acum în Indonezia cu doi ziariști francezi, e interzis când nu ai autorizație – și nu am cerut autorizare pentru că știam că nu am fi primit-o. Deci, eram ilegal. Nu puteam să risc viața echipei mele de filmare și nu puteam să risc nici materialul, pentru că de aia ne-am dus. Am pregătit-o foarte prudent. Echipa s-a dus cu avioane diferite, să nu îi identifice că ajung toți în grup, materialul închiriat acolo era pentru un documentar chinez, echipă falsă care să umble ca să fie ei urmăriți cu materialul. Apoi, s-a luat alt material. Când te duci să-l filmezi pe Ai Weiwei, el este opozantul numărul 1 al regimului chinez. Trebuie să fii foarte prudent. În Venezuela, lucrurile nu sunt atât de oficiale, dar e ca aici, îmi aduc aminte că, într-un timp, huliganii te băteau. În Venezuela nu îți interzic, dar, dacă nu le place și nu le-a plăcut, pentru că iarăși intervievam o opozantă, îți sparg capul, îți sparg aparatul. Aveam un asistent care cunoștea fițele astea, el a fost răpit de două ori, eram atenți. Ultimul cadru al filmului, unde ea scrie „Libertad” (libertate, n.r.) pe plajă, l-am făcut la 4 – 4.30 dimineața, pentru că altfel era în pericol. Și noi, dar și ea.

Cât timp ați lucrat la acest documentar?

Cred că am început cu doi ani înainte să scriu, să organizez, să facem „castingul”, pentru că erau festivaluri de caricatură unde veneau unii dintre ei. Mergeam tot timpul ca să-i intervievăm ca să vedem cine vorbește bine, cine vrea, cine nu vrea, cui îi este frică. De exemplu, am avut la început o chinezoaică și ne-am dat seama că îi este puțin frică. I-am spus: „noi nu vrem să îți creăm probleme, am simțit că nu prea vrei să spui și să faci, filmul ăsta va fi văzut în lumea întreagă, deci toate ambasadele Chinei din lumea întreagă o să dea raport, nu vreau să ai probleme”. Toți care sunt în film erau de acord și le-am povestit toate consecințele posibile.

Spre exemplu, caricaturistul chinez…

Chinezul ne-a zis că „vreau să filmez că dacă mă filmați o mă protejați, nu o să mă poată băga în închisoare, pentru că voi fi cunoscut în lumea întreagă”. El, oricum, este protejat de fanii lui. Spune că el pune pe internet într-o zi și are 5 milioane de like-uri, 5 milioane înseamnă că are fani.

Care a fost cea mai mare mulțumire a dumneavoastră după realizarea acestui film?

Au fost două evenimente. Unul a fost că filmul merge la Cannes și că pot să-i aduc pe cei 12, a costat, am strâns, dacă poți să-i strâng pe cei 12 care, din punct de vedere uman, era formidabil să se cunoască, pe fiecare l-am filmat în țara lui, unii se cunoșteau, dar majoritatea nu. Și să fie cei 12 care să urce scările astea unde de obicei sunt marile vedete – Brad Pitt, Angelina Jolie -, mi s-a părut recompensa mea și a noastră ca vedetele dintr-o seară să fie ei. Aștia care sunt săracii în umbră. Îmi era frică de mulți, să nu cumva să nu aibă rochii, să nu aibă pantofi, eram pregătiți cu casele de modă să le dăm smochinguri și ei și-au încropit. Nu aveau nevoie de nimic. (…) La fiecare le-am cerut să aducă un desen, Cannes-ul fiind a doua cea mai mare manifestare mediatică din lume după Jocurile Olimpice, le-am zis „dacă aveți ceva de spus, aici e locul”. Când am fost sus pe scări, fiecare a deschis un desen, unde denunța ceva din țara lui și era formidabil.

Cum au trăit ei momentul de la Cannes?

A fost formidabil. (…) Chinezul (Pi San, n.r.), care este nemaipomenit, el este înconjurat de oameni, de fani, și plângea și a spus: „Deci nu sunt singur”. El credea că este singur pe lume, să se bată atât de mult și atât de greu împotriva oficialităților și a descoperit în filmul ăsta că sunt mulți. (…) Și era fericit. Ne-am întors la Paris după aceea, vorbea tot timpul, eu credeam că chinezul o să fie mai rezervat. Vorbea tot timpul, avea traducătoarea lui, nu vorbește decât chineză, câteodată traducătoarea, care era atât de obosită, pleca acasă, și el rămânea. Chiar dacă nu se înțelegeau, se înțelegeau în desene. Era fericit. La american la fel. S-a recunoscut meseria lui, să spună fraza: „Fiul o să vadă, în fine, că fac o meserie serioasă”. Extraordinar. Tunisiana, care avea doi prieteni în închisoare, un desenator și un blogger, la Cannes și-a scris pe mâini „Eliberați-i pe prietenii mei” și dădea nume. Unul dintre ei a fost eliberat.

Sunt evenimente mici, dar pentru mine sunt semnificative. Pentru mine asta e: oameni vii care fac politică, sunt vii, nu dorm. Unul e în închisoare și spune eliberați-l. Ea știe că s-ar putea să o bage și pe ea în închisoare spunând asta. Are curaj și unul ca ei, doi-trei, ei sunt în prima linie, o iau în figură în fiecare zi, dar, dacă noi suntem imediat în spate, nu o s-o mai ia. Dacă vor simți regimurile astea că nu e nimeni în spate și ei sunt singurei, o să-i radă. Acolo este responsabilitatea noastră, să nu lăsăm niciodată oamenii singuri. (…) Ce a făcut o caricatură, e de închisoare?

Și la Cannes cum a fost primit documentarul?

Erau oamenii în picioare, 10 minute de aplauze în picioare și ei nu înțelegeau ce se întâmplă. Ei sunt obișnuiți, sunt singuri, de aia l-am întrebat pe Mihai (Stănescu, n.r.), nu prea a vrut să răspundă din pudoare, dar oamenii aștia se și bat, și riscă, ei știu, cum e desenul publicat, sunt mai multe șanse să-și primească lovituri decât să fie felicitați. Ei știu asta. Plantu spune în film: „câteodată, trei zile, nu mai răspund la telefon, știu că o să fiu insultat, amenințat”. Sunt foarte singuri. La Cannes, să fie înconjurați de media, de oameni care îi felicită, care îi pupă, care îi aplaudă așa, era nemaipomenit.

Ați spus că unele filme trebuie să existe, unele subiecte trebuie să apară, să genereze dezbateri. Ce subiecte credeți că nu au fost tratate în cinematografie sau nu au fost tratate cât ar fi trebuit?

Nu știu. Sunt milioane, dar nu pot să vă spun acum, că dacă nu le-aș face eu pe toate. Fiecare are gustul lui, eu sunt un călător, un aventurier și mă duc pe peste tot, ascult oamenii și îmi spun „de ce nu îl cunoaște nimeni pe ăsta”. Când am făcut „Va, vis et deviens” („Trăiește”), am zis cum se poate că operațiunea asta Moesia, unde ăștia s-au dus pe jos, din sate, din Etiopia în Sudan și apoi au luat avioane, au murit familii, s-au dus în picioarele goale. De ce nimeni nu a vorbit de ei? Dar sunt povești de genul ăsta, sunt milioane pe lume. Asta îmi trebuie mie. La fel ca și caricaturiștii. De ce nimeni nu vorbește de ei? După povestea cu danezul (Kurt Westergaard, n.r.), nimeni nu s-a interesat la ei, danezul ăsta a fost celebru, toată lumea voia să-l omoare. Astăzi, după ani, el trăiește într-un buncăr, într-o fermă, în afara orașului, nu e voie să se știe unde e. Din fericire, mi-au spus să nu filmăm afară ca nimeni să nu știe unde trăiește. E înconjurată de polițiști și înăuntru fermei, sala de baie, e un buncăr. Dacă e un atac, dacă polițiști sunt omorâți, el cu familia să se bage în buncăr, nici cu bomba nu poate să-l scoată de acolo, și sună armată și poliția.

De ce nu se mai scriu astfel de subiecte?

Oamenii sunt interesați de superficialitate. Uitați-vă la televizor. Cine sunt eroii din televizor? Ăla care s-a culcat cu aia, ăla care are un milion, care are un jet, ce ne învață pe noi chestiile astea? Ce semnificație?

Sau de ce societatea nu cere…

Păi asta e. De ce vedem toate astea la televiziune? Pentru că asta merge. Și de ce merge? Pentru că noi cerem. Întrebarea e: de ce sub dictatură cerem lucruri mai inteligente și de ce, cum avem democrația, dar în lumea întreagă, nu numai în România, cerem lucruri superficiale și inutile și creierul nostru se dizolvă și devine o băltoacă. Asta e condiția umană. Nu spun că eu am o soluție sau pot să rezolv, dar întrebarea e interesantă și dacă ne-am întreba toți, nu ne-am mai uita la televizorul ăsta, „vreau lucruri la înălțimea mea”.

Ar trebui o boicotare…

Da, ar schimba, ar zice „aoleu, nu merge”. Dacă, în loc, am merge la film, la teatru, la un concert, am citi o carte, am vorbi între noi. Că acum este un fenomen, trăim o revoluție. Pe de o parte, internetul, eu sunt primul fan al internetului, am acces la multe lucruri la care nu aveam acces, dar nu putem să nu constatăm că internetul e o și o tehnologie care, încetul cu încetul, devine stăpânul nostru, care, încetul cu încetul, dăunează relațiilor umane. Credem că avem relații, dar ele sunt virtuale. Credem că avem prieteni pe Facebook, dar nu îi avem, pe noi ne asigură „am 5.000 de prieteni, 2.000 de prieteni, deci nu mai fac niciun efort ca să sun, ca să ne vedem”. De ce să ne vedem, suntem prieteni, scriem, îți scriu, îmi scrii. Ce îți scriu, ce îmi scrii? Văd eu cu adevărat dacă ești bine sau nu? Asta e.

Un fel de superficialitate…

Da. Și acolo am lăsat-o baltă politic. Și uman. Nu am pierdut nimic, nu e nimic pierdut niciodată, e un ciclu. Eu constat că ciclul ăsta și în primul rând mă uit la mine și mă critic pe mine, în ciclu ăsta suntem un pic în vale. Hai să urcăm. Hai că internetul, care este extraordinar, și tehnologia să fie o unealtă, să o utilizez eu cum vreau, dacă nu vreau să o utilizez, să nu o utilizez, nu să fiu sclavul ei și omul e important pentru mine. Dacă stau trei ore la televizor, pe Facebook, e clar că nu pot să fac altceva și că creierul meu se sclerozează.

Caricaturiștii luptă prin desen, dumneavoastră aveți o cameră. Care este următorul dumneavoastră proiect?

E cam devreme. E adaptarea unei cărți, dar e prea devreme să vorbim. Și sunt superstițios pentru că, uneori, și eu, și alții vorbim de filmul următor – sau nu se face, sau îl facem prost și, dacă iese prost, de ce să vorbim, mai bine ne ascundem (râde).

Născut în 1958, la București, Radu Mihăileanu este fiul unui jurnalist evreu, Mordechaï Buchman, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de naziști, și-a schimbat identitatea.

Mihăileanu a debutat în lungmetraj cu „Trahir”, care a obținut Grand Prix des Amériques la Festival des Films du Monde de la Montreal. Recunoașterea internațională a venit odată cu cel de-al doilea film, „Trenul vieții/ Train de vie”, care a primit premiul FIPRESCI la Veneția și premiul publicului la Sundance.

Radu Mihăileanu și-a reconfirmat talentul și dragostea pentru temele sale favorite – exilul și identitatea națională – cu „Trăiește/ Va, vis et deviens!”, recompensat cu Label Europa Cinemas și premiul publicului secțiunii Panorama la Festivalul de la Berlin și cu premiul pentru cel mai bun scenariu original la gala César 2005.

În 2009, Mihăileanu a scris și a regizat „Concertul”, nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, premiat cu César pentru cel mai bun sunet și cea mai bună coloană sonoră și laureat al galei Gopo 2010, la categoriile „montaj”, „scenografie”, „machiaj/coafură” și „muzică originală”.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a debutat pe 24 octombrie și se va încheia joi.