Romanul „Viața începe vineri”, de Ioana Pârvulescu, va fi publicat în șapte limbi

Foarte bine primit de critica literară, public și presă, romanul „Viața începe vineri” a fost tradus, la scurt timp după apariție, în limba suedeză și a câștigat, în 2013, premiul Uniunii Europene pentru literatură, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX de editura Humanitas.

Bucurându-se de numeroase solicitări de publicare, bestsellerul Humanitas „Viața începe vineri” va apărea curând în limbile engleză, bulgară, maghiară, sârbă, croată, macedoneană și albaneză, traduceri în alte limbi fiind în curs de contractare.

„«Viața începe vineri» e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii”, spune Mircea Cărtărescu, potrivit site-ului Humanitas.

VIDEO Ion Cristoiu: „Ilie Bolojan este mult mai bun să fie președinte decât Nicușor Dan”

00:00

MARIUS TUCĂ SHOW Ion Cristoiu: „Iohannis, la presiunea celor din stradă, a organizat un referendum ca Guvernul să nu mai dea OUG-uri pe justiție”

23:15

Cunoscută scriitoare, eseistă și traducătoare, profesor la Universitatea din București, Ioana Pârvulescu este autoarea mai multor volume de eseuri și romane, între care „Întoarcere în Bucureștiul interbelic” (2003), „În intimitatea secolului 19” (2005), „Viața începe vineri” (2009), „Cartea întrebărilor” (2010), „Viitorul începe luni” (2012) și a mult așteptatului roman „Inocenții”, aflat în lucru. Preocuparea autoarei pentru Caragiale s-a concretizat în două eseuri: „În Țara Miticilor. De 7 ori Caragiale” (2008) și „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” (2011).

În toamna acestui an i-a apărut al doilea volum de poeme, „Cum continuă povestea” , o carte care a cerut să se nască, așa cum se destăinuie autoarea: „Ca să scriu «Cum continuă povestea» m-am întrerupt din romanul «Inocenții». N-am avut de ales. Pentru mine, scrisul seamănă cu toate celelalte, n-ai de ales. Vine și ți se așază singur la masă. Cred însă că de data aceasta e chiar ultima carte de poezie din viața mea… (…) Nu sunt poezii scrise «sub dictare» într-o! perioadă de subită inspirație, nu sunt transcrieri de metafore, ci e mai degrabă un jurnal pe care l-am acumulat interior de-a lungul anilor și căruia acum i-a venit sorocul: încercări primejdioase de a înțelege și prinde în vers lumea, cu mine cu tot în ea, pentru că poezia are acces la lucruri imposibil de exprimat în orice alte vorbe «pe-nțeles»”.