Încălzirea globală și impactul acesteia asupra civilizației moderne de azi generează temeri față de o posibilă extincție în masă în viitorul apropiat. Mulți istorici și climatologi corelează evoluția imperiilor din antichitate cu cea a climei.

Într-o lucrare numită „O Istorie a Mediului și a Climei în contextul Expansiunii Romane în Italia” semnată de Seth Bernard, istoric și arheolog specializat pe istoria Romei antice, sunt evidențiate indicii care sugerează că între anii 400 și 29 î.Hr., temperaturile din spațiul mediteraneean au fost mai crescute decât se credea.

Imperiul Roman s-a extins din cauza unei perioade de încălzire globală

Clima peninsulei italice a fost mai umedă și mai rece în prima jumătate a mileniului I î.Hr. (1000 – 500 î.Hr.). Erau mai multe precipitații chiar și în sudul peninsulei. În „ O istorie culturală a climei” de Wolfgang Behringer, momentul când Imperiul Roman a atins maximul teritorial sub domnia împăratului Traian care a cucerit Dacia a coincis cu „optimul climatic roman”.

Optimul climatic roman a fost o perioadă când vremea din Europa a fost neobișnuit de caldă și a durat între anii 250 î.Hr. și 400 d.Hr. Cochilii antice de moluște găsite în Islanda arată că insula a cunoscut o perioadă de încălzire între 230 î.Hr. și 140 d.Hr.  În perioada când s-au dezvoltat orașele-stat grecești și etrusce, vara era răcoroasă și iarna era blândă. Romanii, în căutare de terenuri arabile, zone de coastă, rute comerciale,  minereuri și păduri, și-au extins imperiul. Expansiunea în Galia, Hispania și Dacia le-au asigurat nu doar sclavi și terenuri arabile.

Provinciile le-au furnizat lemnul necesar construirii locuințelor și corăbiilor. De asemenea, romanii au extras fier pentru săbii și armuri. Au extras aur, argint și cupru pentru a bate monede. Expansiunea în Egipt le-a asigurat romanilor suficientă cantitate de grâu pentru a aproviziona imperiul. Provinciile din est le-au dat accesul romanilor la rutele comerciale cu Dinastia Han pentru a importa mătase.

Dar din 398 î.Hr. până în 177 î.Hr, iernile au fost atât de reci încât că  Tibru, Rinul și Dunărea au  înghețat de mai multe ori. S-au format „poduri vaste și solide de gheață” care au ușurat incursiunile populațiilor celtice, dacice și germanice pe teritoriul Imperiului Roman, scrie istoricul englez Edward Gibbon.

Furtuni, inundații și „ploi de sânge”

În timpul domniei împăratului Augustus, vremea a devenit mai caldă. Pliniu cel Tânăr scria că vița de vie și măslinul puteau fi cultivate în regiunile nordice ale Italiei, lucru care nu era posibil în secolele precedente.

Furtunile au fost neobișnuit mai puternice în timpul Primului Război Punic, când întregi flote romane au fost scufundate în 255 și 249 î.Hr. În 226 î.Hr. a fost seceta de șase luni. În 170 î.Hr. a avut loc o „ploaie de sânge”, cauzată probabil de praf  sau de microorganisme.

Între 75 î.Hr.  și 175 d.Hr. au fost consemnate inundații mari care durau mai multe zile cauzate de Tibru. În Egipt, imediat după anexarea romană din anul 30 î.Hr., inundațiile cauzate de Nil au fost favorabile agriculturii. Egiptul chiar era considerat „grânarul Imperiului”.  Perioadele de secetă extremă i-au determinat pe romani să construiască apeducte pe distanțe mari.

Impactul climei asupra agriculturii

În peninsula italică din jurul anilor 400 î.Hr., Roma era doar un oraș-stat, condusă de un grup de familii privilegiate care dețineau pământ din clasa patricienilor. În căutare de noi terenuri arabile, legiunile Romei și-au extins controlul asupra regiunii Lațium și au avansat progresiv. Romanii au ocupat întreaga peninsulă și i-au supus pe sabinii și samniții din zonele montane din Apenini.

I-au supus și pe etruscii care creaseră o civilizație înfloritoare și pe coloniștii greci. De la un oraș-stat condus de regi, Roma a devenit o republică militaristă aflată într-o continuă expansiune. Comerțul în jurul Italiei și al Mării Mediterane a crescut. Sclavagismul s-a înrădăcinat în economia productivă.

Cauza ar fi de la fluctuațiile climatice globale legate de schimbările activității solare și curenților atmosferici după cum demonstrează inelele arborilor.  Au fost descoperite două perioade de minim  solar  în primul mileniu î.Hr. Primul este cunoscut ca marele minim solar „homeric” (după numele poetului care ar fi compus Iliada și Odiseea) între 800 și 600 î.Hr. Al  doilea a fost între 375 și 250 î.Hr. Activitatea solară era scăzută, iar numărul petelor și erupțiilor solare era mic.  Activitatea solară a crescut de la sfârșitul secolului al treilea î.Hr., în perioada celui de-al Doilea Război Punic. Atunci, generalul cartaginez Hannibal Barca traversase Alpii înzăpeziți cu elefanții și invadase peninsula italică.

De la activitatea vulcanică la ghețari

Studiul mai subliniază  și activitatea vulcanică ca fiind cauza schimbării climatice. Erupțiile vulcanice au generat efecte la nivel global. Gheața colectată din Antarctica și Groenlanda sugerează că activitatea vulcanică a devenit intensă între secolele III – I î.Hr. Între anii 43 și 42 î.Hr., temperaturile au fost mai mici și precipitațiile mai abundente cu până la 120-400% peste limita normală. Istoricii Josephus și Appian au consemnat în lucrările lor că în acei ani au fost foamete, epidemii și vreme extremă.

Particulele de polen colectate și studiate arată că în jurul anului 300 î.Hr., în vestul Sardiniei, s-a trecut brusc trecerea de la cultivarea viței de vie și cereale la pășunat. În cele din urmă, izvoarele scrise pot dezvălui schimbări de comportament ale societății romane. Istoricul roman Titus Livius consemnează modul în care dezastrele naturale și epidemiile i-au determinat pe preoți să reînvie o veche practică de a bate un cui sacru în peretele Templului lui Jupiter Optimus Maximus. Picturile bine conservate de la orașul Pompeii, acoperit de cenușă vulcanică, evidențiază mesele copioase cu fructe exotice pe care le consumau romanii de viță nobilă.

Relicve

Mai sunt relicvele bioarheologice (din lemn), precum corăbiile scufundate. Acestea sugerează depozitarea unor produse alimentare care au fost introduse în dieta consumatorilor italieni. Pe lângă struguri, măslini, smochini, nuci, alune și castane, romanii au început să consume mai des piersici, curmale, pepene galben, lămâie, chimen și susan, toate comercializate din orient.

La mijlocul secolului al II-lea, romanii controlau o suprafață teritorială imensă, variată geografic, din Scoția până în Sahara, și de la Atlantic la Eufrat, cu o populație de 75 milioane de locuitori. Edward Gibbon scrie că a fost epoca „cea mai fericită din istoria speciei noastre”.  În ciuda sclaviei, speranței de viață de 30 ani și lipsei drepturilor omului, au fost umaniști și artiști nostalgici după civilizația romană.

O altă problemă majoră o reprezentau bolile gastroenterice, precum shigeloza și febra paratifoidă, răspândită în urma contaminării alimentelor și apei în orașele aglomerate, dar și malaria transmisă prin tânțari.

Imperiul Roman s-a prăbușit din cauza schimbărilor climatice

Kyle Harper a publicat un articol pe Aeon și Smithsonian despre impactul schimbărilor climatice asupra declinului Imperiului Roman. Între secolele I-II d.Hr., clima a fost prielnică  dezvoltării și expansiunii Imperiului Roman. Dar între secolele III și V,  perioada de stabilitate climatică s-a încheiat. Imperiul a traversat prin crize multiple și instabilitate din cauza perioadelor de foamete și epidemii. Prima a fot „Ciuma antonină” care a coincis cu sfârșitul perioadei de climă optimă și cu încheierea apogeului imperial.

Trecătorile muntoase din Alpi s-ar fi dezghețat, iar popoarele germanice din nordul Europei au putut migra în spațiul mediteraneean. Migrația lor a fost provocată din cauza penuriei de resurse și recolte slabe.

500 ani mai târziu, ce a mai rămas din anticul Imperiu Roman a fost un mic stat-stup bizantin, controlat de Constantinopol. Provinciile sale estice au fost pierdute în urma invaziilor arabe. În vest, unde Imperiul Roman de Apus s-a destrămat. S-a creat un mozaic de regate germanice, cu urbanizarea, cultura și comerțul în scădere.

Ce ar trebui să învețe civilizația modernă de la Imperiul Roman?

Clima a avut un rol major în ascensiunea și căderea civilizației romane. Vremea caracteristică caldă, umedă și stabilă a favorizat productivitatea economică într-o societate agrară. Instabilitatea climatică a atins apogeul în secolul VI d.Hr. în urma unei erupții vulcanice din care a rezultat cea mai severă răcire globală din ultimele milenii. Temperatura medie globală a scăzut cu două grade Celsisu. A urmat pandemia de ciumă bubonică din timpul împăratului Iustinian. Bacteria Yersinia pestis, provenită din vestul Chinei, a ajuns pe țărmul sudic al Mediteranei dintr-un accident al globalizării timpurii.

Lumea noastră acum este foarte diferită de Roma antică, scria autorul articolului în 2017, cu trei ani înainte de declanșarea pandemiei de COVID-19.

„Avem sistem de sănătate publică, cunoaștem teoria germenilor și găsim antibiotice la toți pașii. Nu vom fi la fel de neputincioși ca romanii, dacă suntem suficient de înțelepți pentru a recunoaște amenințările grave care planează în jurul nostru și pentru a folosi instrumentele pe care le avem la dispoziție pentru a le atenua”.

Autorul avertizează că declinul Romei ne dă motive să reconsiderăm puterile speciei noastre asupra mediului înconjurător: „Romanii credeau că au control asupra mediului natural. Istoria ne avertizează: s-au înșelat!”. 

Citește și: COMOARĂ din vremea Imperiului Roman, găsită de un bărbat într-un sat din Sibiu