Există în literatura universală cărți remarcabile, multe dintre ele făcând istorie. Ce le-a ținut permanent în atenția publicului indiferent de perioada în care au fost scrise au fost ecranizările extraordinare, care, urmărind fidel sau nu liniile cărților, au reușit să le aducă și să le mențină în conștiința spectatorilor de pretutindeni.
Am făcut o listă cu TOP 15 ecranizări remarcabile ale unor romane celebre:
Romanul lui Mario Puzo este un thriller captivant, întunecat, care fascinează și îngrozește, în același timp. Primele două lungmetraje pe care Francis Ford Coppola le-a adaptat după roman au ridicat povestea sordidă la rangul de operă de artă, ele fiind considerate două dintre cele mai bune filme realizate vreodată. Ambele au câștigat Oscarul pentru cel mai bun film (Partea a II-a fiind prima continuare a unui film care a reușit acest lucru) și cel mai bun scenariu adaptat.
Motivul pentru care adaptarea Vrăjitorul din Oz din 1939 rămâne o parte atât de puternică a conștiinței noastre cinematografice comune este modul în care aduce la viață tot ce și-a imaginat L. Frank Baum. Este ușor de uitat, opt decenii mai târziu, cât de incredibil arăta acest lungmetraj pentru publicul vremii. Plin de culoare, filmul are detalii vizuale surprinzătoare în fiecare centimetru din fiecare cadru; poți să îl vezi de o mulțime de ori și să observi de fiecare dată câte un lucru care ți-a scăpat la vizionarea precedentă. Această abordare vizuală bogată respectă foarte fidel tonul aerisit și încântător al romanului, iar Judy Garland este o Dorothy incredibilă, dovadă fiind și Oscarul pe care l-a primit pentru acest rol.
Adaptarea lui David Lean din 1965 a celui mai faimos roman al lui Boris Pasternak este una foarte fidelă intrigii romanului, înfățișând evenimentele într-un stil vizual uluitor. Lean se concentrează pe povestea de dragoste și pe latura de poet visător a personajului Jivago, ceea ce duce la o producție atât de frumoasă și atât de fluid filmată încât te poți bucura de ea cu sonorul oprit – o performanță pe care doar câteva filme au reușit-o până acum.
Adaptarea lui Miloš Forman din 1975 a romanului lui Ken Kesey este un exemplu de film care nu respectă mai deloc romanul după care a fost scris scenariul, dar lungmetrajul este de o măreție aparte. Filmul mută accentul de la povestitor și firul narativ principal din roman, la imprevizibilul McMurphy, interpretat de Jack Nicholson. De asemenea, McMurphy este portretizat mai degrabă ca un escroc isteț care reușește să ajungă într-un spital de boli mintale, în locul criminalului violent și amoral din roman. În ciuda acestei modificări, filmul este primul din istorie care a câștigat cele cinci premii majore ale Academiei (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cea mai bună actriță și cel mai bun scenariu adaptat) și este aproape la fel de influent ca romanul.
Adaptarea iconică a unuia dintre cele mai întunecate și intense romane ale lui Truman Capote rămâne un adevărat reper cultural. Povestea lui Capote despre o femeie care încearcă să aducă strălucire peste ruinele vieții ei este emoționantă, tragică și, în cele din urmă, frumoasă. Filmul atenuează tragedia, prostituția și nuanțele discutabile din roman, culminând cu finalul cu o notă înălțătoare de romantism care-l face pe spectator să rămână cu senzația că totuși fiecare personaj este puternic, memorabil și sclipitor în felul lui.
Adaptarea lui Steven Spielberg a cărții lui Thomas Keneally este una dintre cele mai emoționante opere cinematografice realizate vreodată. Filmul descrie cu o forță vizuală extraordinară unul dintre cele mai atroce evenimente din istorie și ne reamintește că, în ciuda faptului că umanitatea este capabilă să decadă extrem de mult, fragmente de bunătate vor supraviețui mereu. Spielberg a rearanjat cronologia cărții și a editat versiunea finală fără milă, dar a amplificat oroarea poveștii, un compromis care face ca Holocaustul să fie ilustrat exacta așa cum a fost: un val de teroare și genocid care crește încet, capturat într-un alb-negru de rău augur și fără speranță.
Traducerea lui Charles Dickens pe ecran este întotdeauna o provocare pentru orice regizor deoarece cărțile sale sunt lungi, au personaje multe și adesea o structură în serie. Dar lungmetrajul Great Expectations din 1946 a lui David Lean este încă unul foarte apreciat, chiar și după atâția ani. Scenariul lui Lean reușește cumva să condenseze povestea și personajele în două ore, fără a pierde nimic, motiv pentru care, șapte decenii mai târziu, filmul pare modern și totuși fidel cărții.
Adaptarea lui Jonathan Demme este foarte apropiată de romanul lui Thomas Harris în majoritatea aspectelor, dar are două completări importante: Jodie Foster și Anthony Hopkins. Rolurile făcute de acești doi actori geniali sunt atât de bune, atât de memorabile și atât de visceral de convingătoare încât au transformat un thriller întunecat și întortocheat într-un pilon al culturii pop – tot ce trebuie să faci este să rostești numele „Clarice” cu inflexiunile iconice ale lui Hopkins, și toată lumea va ști la ce te referi.
Filmele Harry Potter sunt opera a patru regizori și a doi scenariști, dar rămân destul de fidele atât intrigii, cât și dezvoltării personajului care este adevăratul geniu al lui JK Rowling, urmând aceeași evoluție de la o poveste spumoasă pentru copii la povestea mai întunecată, mai complexă din punct de vedere moral, din cărțile ulterioare. Un lucru este cert: sunt adaptările ideale atât pentru fanii care nu doresc altceva decât să vadă lucrurile incredibile despre care tocmai au citit, cât și pentru cei care nu au deschis cărțile.
Forrest Gump a câștigat șase premii Oscar, inclusiv cel pentru cel mai bun film și rămâne un lungmetraj paradoxal din anumite puncte de vedere – fie îl găsești fermecător și plin de înțelepciune, fie… nu. Ceea ce nu poate fi contestat este faptul că este un film bazat pe o carte extrem de puternică din care a creat o poveste vizuală ambițioasă și surprinzătoare. Romanul lui Winston Groom este mai întunecat și mai complex din punct de vedere moral decât personajul simplificat jucat de Tom Hanks, dar eliminarea acestei complexități în favoarea unei călătorii extinse prin secolul al XX-lea este cheia puterii și farmecului acestui film.
Adaptarea scenariului realizată de Emma Thompson în 1995 după romanul lui Jane Austen s-a concretizat într-un lungmetraj regizat de Ang Lee. Filmul modifică multe dintre personaje în moduri subtile, dar eficiente, pentru a le face mai atractive pentru vremurile moderne, menținând în același timp dinamica și tensiunile din cartea originală. Rezultatul a fost un Oscar pentru Thompson pentru cel mai bun scenariu adaptat și un film care rămâne una dintre cele mai bune adaptări moderne ale romanului.
Romanul lui Kazuo Ishiguro este un studiu frumos de personaj, construit strict din punctul de vedere al majordomului englez Stevens, în timp ce adaptarea lui James Ivory face un pas înapoi și schimbă cumva perspectiva. Romanul este ferm înrădăcinat în punctul de vedere al lui Stevens, dar filmul păstrează toate personajele la aceeași nivel al poveștii, ceea ce duce la o viziune mai cuprinzătoare asupra lumii lui Stevens. Sfârșitul lungmetrajului este, fără îndoială, mai subtil tragic și mai lipsit de speranță decât romanul, dar se potrivește cu atmosfera sobră, aproape rece, pe care Ivory o construiește cu grijă pe tot parcursul filmului.
Cormac McCarthy este unul dintre cei mai mari romancieri contemporani, iar No Country for Old Men este de fapt una dintre lucrările sale cele mai accesibile, explorând teme clasice precum binele și răul, dar și posibilitatea ca acestea să fie distincții fără sens. Frații Coen sunt foarte fideli romanului — atât de fideli, de fapt, încât cu siguranță ar trebui să citești mai întâi cartea, pentru că, în caz contrar, fiecare propoziție din scenariu va evoca o imagine din film înainte de a-ți putea forma propria impresie. Ceea ce nu este atât de rău, de fapt, având în vedere cât de frumos sunt compuse acele imagini.
Adaptarea lui Alfred Hitchcock din 1960 este foarte diferită de romanul lui Robert Bloch din 1959. Hitchcock a preluat cu brio un personaj minor din roman, Marion Crane, și i-a transformat povestea într-una dintre cele mai memorabile din istoria filmului, în timp ce a remodelat personajul lui Norman Bates în ceva mai înfiorător și mai periculos decât versiunea alcoolică, de vârstă mijlocie din carte. Atât romanul lui Bloch, cât și adaptarea lui Hitchcock sunt grozave, Psycho fiind filmul despre care toată lumea a auzit.
Adaptarea lui David Fincher a romanului lui Chuck Palahniuk este remarcabil de fidelă, având în vedere cât de diferită este, totuși. Romanul lui Palahniuk este un țipăt primar de furie și frustrare, în timp ce filmul este o critică mai rafinată a culturii consumeriste moderne și a conceptului de masculinitate, iar decizia lui Fincher de a adăuga o voce în off contribuie semnificativ la modul în care este surprins vizual coșmarul.
CITEȘTE ȘI: Sean Connery, în 10 roluri memorabile
Tot ce trebuie să știi despre „Wednesday”, miniseria lui Tim Burton filmată în România