DE CE IUBESC ROMÂNIA. Noroc de Franțuzoaică: misterul care a făcut-o pe Anne Marie Rosemberg să caute pe hartă țara bunicului

„Sur le pont d’Avignon…” îmi sună în cap un vers rebel, fără urmare, dintr-un cântec vechi, franțuzesc, traversând podul Agigei, în drum spre Clos des Colombes. Qu’est-ce que c’est, Clos de Colombes? Păi ce să fie? O poveste din Olimp. Cu zei? Cu zei, cu porumbei, cu un suflet de român furișat în trupul unei franțuzoaice din Champagne, chemată „acasă” de propriile-i rădăcini, vechi, uitate pe-aici de bunicul plecat, demult, în Franța. „Nu mi-a vorbit de România. Nimic. Și cu atât mai mult am vrut să fiu aici. Am știut că trebuie să fiu aici”, îmi va spune Anne Marie Rosemberg. Șoseaua spre Mangalia e ca o pictură de frunze coapte; maro, galben, verde pal. Un Georges Braque, inspirat, într-o zi însorită de noiembrie.

Anne Marie Rosemberg s-a întors „acasă”, ca după o vacanță în Franța. „Exact așa. Eu nu sunt un expat care să-mi spun: hai și eu în România să văd cum e – o fi bine, o fi rău. Eu am venit acasă, pur și simplu!”. În 2001, a venit prima oară și i-a plăcut. În 2002, a cumpărat; în 2005, i-a dat drumul la treabă. Podgoria ei a înnobilat cinci hectare de pământ – defuncta fermă 5 a IAS-ului Mangalia -, în care a investit „decent”, spune ea. „Acum îmi pare rău… Aș fi putut cumpăra mai mult”, adaugă zâmbind.

Clos de Colombes – un fel de „domeniu al porumbeilor” – s-a cuibărit undeva între comuna 23 August și stațiunea Olimp. Exact nu poate spune, însă, decât un localnic, fericit să facă praf cumințenia străzii. „Franțuzoaica?! Da, tăticule, cunoaștem. A făcut frumusețe. Dacă are bani, tati. Noi, na, bem aci, la non-stop o bere ca oamenii, n-avem nas…” îmi spune omul meu, oarecum malițios, măsurându-mă cu interes.

„Vinde?!”. Ridic din umeri nedumerit.

„Vrei să cumperi?” continuă omul să mă interogheze.

„Nu” spun.

„Păi atunci de ce-o cauți?” Îi declar ce vânt m-aduce și chipul omului se luminează. „Păi vezi, dacă nu vorbești. Zi așa, tati! Uite cum faci: mergi spre Mangalia până la castel și o faci la stânga. De acolo mai ai câteva sute de metri”.

Salutul porumbeilor

Pe un capac de butoi vechi, prins în grilajul porțiilor deschise, scrie cu vopsea albă Clos des Colombes cu „b”-ul întors pe dos. O clădire veche, cu pereții roși de vântul sărat, prizonieră a viilor despuiate, un coteț de porumbei, cam vetust și aparent nelocuit, un rând de pergole fără misie, o fântână de bronz și un restaurant primitor – inventarul domeniului. La orizont, peste aracii viilor, a „întâlnire” a hotelurilor, pe plajă. De ce aici?!

„Păi, am făcut stânga, în 2001 din șosea și am intrat pe drumul spre Olimp, ca să ajung la plajă. Când am ajuns în dreptul ruinei, imaginea asta, cu clădirea veche pierdută în câmp, m-a fascinat. S-a suprapus în mintea, ori în sufletul meu peste o stare, o imagine veche, nevăzută, peste un gând. Am oprit, m-am plimbat pe câmp, de jur-împrejur; am simțit o liniște, o împăcare. Clar și nedefinit. Și mintea mea a hotărât, de la sine – aici e locul meu. Pur și simplu. Și câțiva porumbei albi au zburat deasupra, ca un semn”.

Anne Marie Rosemberg, vorbește româna ca pe o muzică cu „o”-uri largi și „r”-uri franțuzești. Dezvoltă câteva octave, de la tonul jos, ferm, hotărât, la modulații înalte, vivace. „Sigur că am știut ce vreau să fac. Până la urmă, m-am născut în Chapagne”. Și cu toate astea, întâi a făcut siderurgie. „Poate să fie un semn. Și în România, siderurgia era bine cotată”. Numai că a trecut razant pe lângă siderurgia românească în drum spre America. „Nu m-am împăcat cu meseria asta, ce să fac?! Și atunci am făcut jurnalism cu specializare în vin”. Din America, s-a întors în Franța apoi, la un an, în România, pentru prima dată. „Știam că aici voi rămâne”.

„Am venit să caut un loc pentru suflet”

„O mai spun, ca să fie limpede. Eu n-am venit în România din întâmplare, am venit ca să caut un loc pentru suflet și să mă așez pentru tot restul vieții mele”. Spune ea, la fel hotărât, și astăzi, după 10 ani. „A, sigur, am știut că voi face o podgorie, undeva pe litoral, dar habar nu aveam unde. Mai aproape de mare, mai departe… Nu aveam plan de afaceri. Nimic-nimic”. Din boxele prinse pe pereții restaurantului, acolo unde Anne Marie Rosenberg îmi spune povestea vieții ei, curge fără încetare muzică franțuzească.

„Nu m-a interesat, nicio secundă, ce se spunea rău despre România. Bunicul meu a fost român, dar nu mi-a vorbit despre România. Când eram, însă, foarte mică, fratele lui a venit în Franța și a stat un an. Atunci s-a întâmplat ceva. El mi-a dăruit suflet”. Au trecut anii, a trecut comunismul, au venit copiii. „N-am putut ajunge aici până în 2001. Dar când am hotărât să-mi schimb viața, totul s-a întâmplat cât se poate de firesc, de natural. Am venit pur și simplu în țara mea. În sufletul meu a existat mereu certitudine că voi reveni în România, ca să repun rădăcinile familiei”.

„Stau aici, cu copiii mei – via și vinul”

Din 2005, Anne Marie muncește pe domeniul ei aproape fără întrerupere. „Doar iarna, după sărbători, în ianuarie, am o lună liberă. Atunci nu se muncește la vie. Mai plec în Franța, pe la rude. În rest stau aici cu copiii mei, vița și vinul și cu oamenii minunați cu care lucrez”. Apoi îmi spune că fiul său vine cu mare plăcere în România, acum doar în vacanțe. „Aici e casa lui. E locul lui” spune ea. O întreb dacă nu o sperie iarna, zăpada, nostalgiile. „Deloc. E minunat aici iarna, peisajul e superb. Avem net, vin, mâncare. Totul e perfect”, spune fără să șovăie.

„Nimeni nu-i perfect”

Și totuși, sunt lucruri care nu-i plac în România. „Sistemul de sănătate e prost; bacșișul e ceva nedemn, educația în școală lasă de dorit. Apoi banii de la UE. Dacă am fi în stare să-i luăm ar fi extraordinar. În turism trebuie investit. Litoralul are un potențial extraordinar. Eu sper ca, în cîțiva ani, să fie bine, să treacă și criza”. O criză care i-a dat mari bătăi de cap. „Din 2008, când am început să producem vin, când am terminat de construit restaurantul și hanul, a venit criza. Ăsta a fost norocul meu. Dar nu mă plâng. O să fie bine”. Spune că vinul ei este deja recunoscut în țară și afară. „Nu fac mult vin, – sub 10.000 de sticle – dar este recunoscut și apreciat”. O întreb dacă se simte realizată, împlinită. „Depinde cum o iei. Dacă vorbim de suflet, sunt foarte împlinită; dacă vorbim de afacere, mai sunt ani până acolo”.

„Trebuie să rămână și puțin mister”

Și totuși, de ce iubește Anne Marie Rosemberg România?! „O iubesc. Dar trebuie să rămână și un mister. Și pentru noi și vizavi de alții. E ceva ce nu putem explica, nu putem defini. De ce? Încă nu am un răspuns. Dacă îl găsesc, am să vi-l spun”.