EXCLUSIV VIDEO | Soarta uneia dintre cele mai vechi rafinării din România. Dezvăluirile unui fost ministru care s-a opus privatizării Petrotel
This browser does not support the video element.
România este unul dintre cei mai vechi producători de țiței și gaze, iar acum este gata să redevină, grație resurselor sale de la Marea Neagră, exportator de energie și furnizor de securitate energetică. Situația reprezintă o provocare pentru monopolul energetic deținut de Rusia în Europa.
De peste un secol și jumătate, românii au expertiză în extragerea și rafinarea petrolului. Încă din secolul XIX, România apărea pe harta Europei ca centru important de extragere a petrolului. Cu câteva sute de ani înainte, românii din Moldova numeau zăcămintele de petrol ”fântâni de păcură”, iar cei din Muntenia, „băi de păcură”. Jumătatea secolului XIX marchează și exporturi masive de țiței dinspre Țările Române către Austria și către Imperiul Țarist.
Compania fraților Mehedințeanu a inaugurat în 1857, cu doi ani înainte de Unirea de la 1859, prima rafinărie din lume la Râfov, lângă Ploieşti. Primul mare contract al acestei companii a fost cu Primăria București. Rafinăria de la Râfov asigura gazul lampant necesar iluminatului public, capitala devenind, potrivit istoricilor, cel dintâi oraş din lume iluminat în întregime cu ţiţei distilat.
La începutul secolului XX, România se afla în topul țărilor extractoare și prelucrătoare de ”aur negru”. Locul patru, după Rusia, Statele Unite și Mexic. Este și momentul când începe colaborarea intensă în domeniul petrolier cu americanii, cu mai multe rafinării strategice din România – Steaua Română Câmpina, Societatea Româno-Americană de Petrol, Vega Ploiești.
Între cele două războaie mondiale, România devine un centru petrolier râvnit pe rând atât de Germania nazistă, cât și de Uniunea Sovietică. În 1937, România ocupa locul 7 în lume în topul rezervelor mondiale de petrol, cu o rezervă estimată la aproape 100 de milioane de tone, reprezentând aproape 6% din rezervele mondiale.
Perioada de modernizare a sectorului petrolier și industrializarea accelerată din perioada comunistă au dus la apariția unor rafinării care beneficiau de tehnologii performante pentru deceniile șapte și opt.
Privatizarea controversată
În România comunistă existau în total zece rafinării, dintre care cinci extrem de importante: Petromidia, Petrobrazi, Arpechim Piteşti, Rafo Oneşti şi Teleajen. După 1989, combinatul de la Teleajen este redenumit Petrotel şi inclus în Compania Română de Petrol, proprietate a statului român.
În 1998, printr-o privatizare care a stârnit controverse, rafinăria Petrotel este luată de Lukoil. Rusia a cumpărat 51% din acţiunile rafinăriei. Autoritățile române de la acea vreme fac calcule comerciale și geopolitice greșite.
Statul român a vândut Petrotel pentru 16 milioane de dolari companiei Lukoil Europe Limited Anglia. Argumentul fals vehiculat la acea vreme era acela că, deși rușii stau în spatele firmei Lukoil, firma lor va fi cumpărată de către americanii de la ConocoPhilips. Nu s-a întâmplat așa, pentru că americanii s-au retras din afacere. Astfel, singurul proprietar al rafinăriei Petrotel a rămas Lukoil, adică statului rus. Astfel, apare firma rusească Petrotel Lukoil S.A. care va distruge în final rafinăria.
Datorii de zeci de milioane de dolari amânate
Prin contractul de vânzare-cumpărare, ruşii se angajaseră să investească 200 de milioane de dolari în modernizare şi ecologizare. Această promisiune nu a fost respectată. Mai mult, rușii de la Petrotel puneau o condiție statului român. Voiau ca toate datoriile acumulate de companie – în valoare de aproape 60 de milioane de dolari – să le fie amânate pe o perioadă de 25 de ani.
Statul român cedează. Guvernele conduse de Radu Vasile și, ulterior, de Adrian Năstase dau ordonanțe de urgență pentru amânarea datoriilor. Ministru al privatizării în perioada aceea era economistul Valentin Ionescu. Este singurul care se opune perfectării acestei afaceri păguboase pentru statul român.
Valentin Ionescu dezvăluie, în exclusivitate pentru Gândul, cum statul român la acea vreme acorda o facilitate incredibilă și nejustificată statului rus (cel care controla de fapt Lukoil).
”În privința Petrotel, argumentul a fost că rafinăria respectivă avea deja instalații care erau adaptate țițeiului rusesc. Instalațiile se adaptează și ele în funcție de tipul de țiței care există, lucru pe care noi îl aveam la Teleajen și, respectiv, la Onești, în Moldova, comparativ cu rafinăria Petromidia, care a fost mai mult orientată pentru petrolul din Orientul Mijlociu. Și s-a considerat că, ținând cont de nevoia de a relansa niște relații economice cu Rusia, n-ar fi rău ca această privatizare să survină cu Lukoil, argumentându-se faptul că firma Lukoil este de fapt înființată la Londra, că o parte din capitalul ei ar putea fi deținut în viitor de către americani etc. Acestea erau, din punctul meu de vedere, niște false argumente.
În momentul în care a intervenit această privatizare, ea a fost însoțită și de solicitarea părții ruse ca Petrotel să nu plătească datoriile decât după o perioadă de 25 de ani. Și s-a dat, în acest sens, și o ordonanță. Aceasta era o solicitare pe care o făcuseră și alți investitori străini în România – noi neavând la vremea aceea o legislație specifică ajutorului de stat -, dar pe care statul român nu a acordat-o altora.
A fost primul caz , până la apariția legii ajutorului de stat, în care un stat străin a beneficiat de un ajutor de stat românesc. Adică s-a amânat plata datoriilor Petrotel pe o perioadă de 25 de ani, astfel ca Lukoil să nu fie împiedicată la privatizare din cauza acestei datorii, în momentul în care preia rafinăria”, spune Valentin Ionescu.
”M-am opus acestei privatizări”
În 2002, în timpul guvernării Năstase, printr-o ordonanță de urgență, compania Lukoil a mai beneficiat de o scutire, în urma neplății accizelor şi pentru neplata TVA de peste două milioane de euro.
Cu toate facilitățile acordate, în 2002, peste 2.000 de salariaţi erau disponibilizaţi. La finalul anului 2002, datoriile Lukoil ajungeau la peste 27 de milioane de dolari.
Potrivit lui Valentin Ionescu, încă de la finalul deceniului nouă, lobby-ul neoficial făcut în favoarea Lukoil venea de la cel mai înalt nivel. Fostul ministru al Privatizării dezvăluie presiunile la care a fost supus pentru a semna documentele de privatizare:
Eu am fost supus unei presiuni la vremea respectivă. Am spus că refuz să semnez și ordonanța cu privire la ajutorul de stat și că mă opun acestei privatizări, considerând că privatizarea cu rușii conferă acestora un punct de sprijin pentru rețelele lor de spionaj de la noi și pentru agenții lor de influență din economie și din politică. Ca atare, m-am opus.
A insistat foarte mult domnul Emil Constantinescu, președintele României la acea vreme. Dar, impresia mea este că influența cea mai mare au avut-o consilierii dânsului: domnul Dorin Marian, consilier prezidențial pe securitate națională, la vremea respectivă, și domnul Cătălin Harnagea, șef la Serviciul de Informații Externe.
De altfel, domnul Harnagea a încercat să mă convingă de ce este utilă această privatizare. Eu am avut o convorbire privată cu domnia sa. Sigur, dânsul poate să nege, iar eu nu o pot proba. Domnul Harnagea mi-a explicat că este necesară această privatizare, că nu este nici un fel de problemă dacă rușii vin aici, că în felul acesta și ei vor fi mai deschiși față de investițiile noastre în Rusia, ceea ce pentru mine era o copilărie. Noi nici nu aveam resurse să facem așa ceva, nici măcar în Occident, darămite în Rusia. Eu am rămas ferm pe această poziție și ei pe poziția lor.
Până la urmă, ordinul s-a dat peste capul meu, direct către Fondul Proprietății de Stat, și vânzarea Petrotel s-a perfectat. La două luni după, am părăsit schema guvernamentală. Și consider că am părăsit-o exact din această cauză”, susține Valentin Ionescu.
Investiții pe hârtie
Analiștii economici se întreabă și azi de ce România a acceptat o asemenea tranzacție impropriu denumită ”privatizare”. Ceea ce s-a întâmplat în cazurile unor afaceri cu companii rusești sunt de fapt false privatizări. O privatizare autentică înseamnă întotdeauna un transfer al proprietății de stat către o firmă cu adevărat privată, independentă de structurile politice și economice ale statului din care provine firma respectivă.
Or, în cazul Petrotel, ca și în cazul altor achiziții de proprietăți de stat românești de către oligarhi ruși, nu este vorba de privatizări în accepțiunea reală a termenului. În urma unor afaceri dubioase făcute de statul român cu rușii, activele Petrotel nu au fost dobândite de firme private, ci de statul rus prin mandatarii săi. Toate activele pe care le dețin oligarhii ruși, în România sau în Occident, nu sunt proprietatea lor privată. Ei funcționează doar ca intermediari ai statului rus, gestionează de fapt niște proprietăți de stat rusești.
Anchete ulterioare efectuate de autorităților române au arătat că patronii ruși au transferat profitul Petrotel în străinătate. Procurorii susțin că tot capitalul social declarat inițial de cumpărătorii ruși la privatizare era de peste patru ori mai mic decât cel declarat în acte. Totodată, investițiile pe care rușii de la Petrotel pretindeau că le-au făcut nu au existat cu adevărat.
Procurorii au descoperit, de asemenea, un prejudiciu de peste 230 de milioane de euro din cauza spălării de bani şi din evaziune în relaţiile comerciale dubioase cu firme din Republica Moldova.
Mai mult, rușii de la Petrotel au cumpărat ţiţei cu preţuri mai mari decât cele ale pieţei. În schimb, după rafinarea petrolului cumpărat, rafinăria ar fi exportat benzină, motorină şi uleiuri sub preţul de producţie. Aproape 90% din valoarea pierderii totale cumulate de către Petrotel s-ar fi datorat acestor inginerii financiare.
În plus, în decursul anilor, rafinăria din Ploieşti ar fi acumulat pierderi de aproape o sută de milioane de euro. Toate aceste date duc la concluzia că Petrotel Lukoil a lucrat în mod deliberat în pierdere, scopul fiind de fapt distrugerea rafinăriei.
Se înscrie privatizarea Petrotel într-un plan strategic al rușilor de a anihila sectoare strategice ale economiei și industriei românești? Răspunsul lui Valentin Ionescu este unul afirmativ. El încearcă să definească scopurile strategice rusești urmărite în toate aceste privatizări păguboase care au adus pierderi uriașe statului român.
”Obiectivul lor era să aibă niște pârghii în niște ramuri economice strategice din România, pe care ei, ulterior, să le folosească în funcție de anumite interese. Interesul lor se împarte în două obiective strategice majore. Unul ține de conservarea unor influențe economice în acest spațiu central și est-european, dat fiind faptul că rușii consideră centura lor de siguranță această zonă, în care este inclusă și România, și în care ei să se poată juca, să poată provoca destabilizări când doresc ei, să împiedice dezvoltarea acestei țări și întărirea statului român, astfel încât acesta să nu devină o amenințare pentru ei.
Al doilea obiectiv a fost unul mai degrabă economic, în sensul că acele sectoare economice din România care îi puteau concura pe ei trebuiau să fie distruse. Dacă observați, industria siderurgică românească, în linii mari, a fost distrusă. Pe de altă parte, acolo unde rușii aveau interes, pentru că nu aveau capacități industriale suficiente de prelucrare, acolo nu s-a întâmplat acest lucru. Aici mă refer la ALRO Slatina și, de asemenea, la Petromidia, rafinărie care este deținută indirect de un stat satelit al Rusiei și în conducerea căruia erau foarte mulți ofițeri KGB. Asta știe toată lumea. E de notorietate.
În momentul în care ei au preluat fabrici siderurgice românești, s-a văzut foarte clar că acesta a fost rezultatul. Deși acele fabrici aveau datorii și conform contractelor de privatizare rușii aveau niște obligații de respectat, respectiv achitarea datoriilor și repunerea pe picioare a fabricilor respective, ei au acționat exact invers”, mai spune Valentin Ionescu.