EXCLUSIV. Povestea uitată a lui Liviu Cornel Babeș, eroul-martir care și-a dat foc pe pârtia din Brașov pentru a protesta față de regimul comunist

O celebră vorbă a lui Andre Malraux spune că tragedia morții este aceea de a-ți transforma viața în destin. Omul-torță, eroul-martir al Brașovului, Liviu Cornel Babeș avea 47 de ani, era maistru la Trustul de Prefabricate, pictor și scultor amator, atunci când, cu fix 31 de ani în urmă, și-a dat foc pe Pârtia Bradu cu o canistră de benzină în semn de protest față de regimul comunist.

Etelka Babeș, soția sa, nu a uitat nicio clipă de cel care i-a fost alături. Și astăzi se gândește la el în timp ce îi admiră tablourile din casă, încercând să găsească în gestul său un sens, o alinare, o mângâiere.

Într-un apartament din Brașov, la ultimul etaj al unui imobil, cu părul grizonat și privirea blândă. Așa am găsit-o pe Etelka Babeș, într-o vineri de dimineață de sfârșit de iarnă, în timp ce căuta prin sertare fotografiile cu soțul său.

La 31 de ani distanță crede că sacrificiul lui Cornel Babeș a fost în zadar și în fiecare an, în luna martie, retrăiește amintirile dureroase ce compun ziua de 2 martie.

Babeș își săruta soția în fiecare dimineață

Îi pregătise pachetul cu gustarea și cafeaua, iar obiceiul lui Cornel era să-și sărute soția în fiecare dimineață înainte să plece la muncă. În ziua de 2 martie nu s-a întâmplat la fel, Etelka l-a condus până la ușă, iar când să închidă, bărbatul a făcut câțiva pași înapoi și a sărutat-o de parcă i-ar fi simțit mâhnirea în suflet.

„El a plecat primul la serviciu, începea munca mai devreme. Eu plecam mereu după el. Era o zi frumoasă, senină, cerul era albastru. Când am venit acasă la ora 16 după muncă îl așteptam cu un buchețel de zambile pentru că trebuia să mergem la mama mea. Tot nu venea, iar eu cu fiica mea, care avea 11 ani la vremea aceea, ne gândeam că întârzie iar. Atunci au venit doi oameni de la Miliție. Ne-au spus doar să mergem la spital. Dintr-o dată vremea se făcuse urâtă, mohorâtă, ploua. Ei au venit cu o mașină mică, eu m-am dus la autobuz și am ajuns la Spitalul Județean, la Urgențe. Fetiței i-au zis să nu intre și să stea pe coridor. Atunci am aflat de la medici că murise”, povestește Etelka pentru Gândul.ro.

Ulterior avea să afle că bărbatul s-a învoit de la slujbă şi a luat la pas pârtia Bradu din Poiana Braşov, unde a schiat întreaga zi. Era aproximativ ora 17 când a coborât pentru ultimă oară pârtia. Fără nicio ezitare, şi-a dat foc, transformându-se într-o torţă vie. Înainte de a se autoincendia, Cornel a lăsat o bucată de carton galben, înfiptă pe un brad, pe care a scris „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz”.

„A schiat câteva ore. Îi plăcea din tinerețe să schieze. Nu am preconizat nimic. Nu am văzut nicio clipă sticla cu benzină în casă, a fost foarte discret în gesturi. Doar că era supărat. Dar așa era tot timpul și nu știam de ce. Dar știa să se și distreze. Eu am fost mereu mai optimistă. Era greu. Stăteam la cozi ore întregi pentru mâncare. Mereu îi spuneam că după rău trebuie să vină și bine. Nu știu ce bine a venit însă. Eu nu am văzut niciodată acea bucată de carton. Pe 8 martie m-am dus la procuratură. M-a împins gândul să mă duc. Și am dat de domnul procuror care a monitorizat cazul. Atunci mi-a explicat că a găsit un carton galben și că schiurile și bocancii sunt la miliția din Poiană”, povestește văduva lui Cornel Babeș.

Foto: Cornel Liviu Babeș, Etelka Babeș, fiica lor Gabriela și mama Etelkăi

Babeș iubea libertatea, îmi mai spune Etelka. Libertatea de exprimare, de gândire, voia să călătorească, iar regimul ceaușist îl îngrădea.

Era un iubitor de artă, picta, făcea grafuri și era și sculptor. „Uite, aici era la o școală de vară de pictură”, îmi arată femeia răscolind fotografiile cu amintiri: „Îmi pare rău că nu a avut răbdare. Dacă avea răbdare câteva luni ar fi reușit”, mărturisește femeia, uitându-se spre fotografiile rămase cu soțul său.

Chiar dacă Liviu Babeș este un erou pentru noi, pentru familia sa este o tragedie

În 2014, Etelka s-a mutat din vechea locuință într-un alt imobil. Casa are un decor care îi respectă memoria. Creațiile sale, obiectele personale, amintiri, fotografii sunt neatinse păstrând vie amintirea unui erou tăcut.

Din respect, autoritățile au decis ca numele său să facă parte din toponimia locală, amplificând și mai mult o rană deschisă și după trei decenii. Strada Rândunicii unde locuia familia a fost numită Liviu Babeș.

„Și cu numele străzii au fost probleme. Înaintea se chema Rândunicii. Mulți nu au fost de acord, locatarii de pe stradă. Eu am plecat că nu am rezistam acolo. Pentru mine să văd tot timpul și strada nu știu ce s-ar fi întâmplat”,spune doamna Etelka.

Urcăm scările și ajungem în pod, spațiu unde nu sunt depozitate doar amintirile, ci și tablourile, creațiile soțului. Versuri, tablouri, sculpturi, gravuri umplu un spațiu ce conține puțin din omul și artistul Liviu Cornel Babeș. Deschide un plin mare de carton și îmi citește câteva versuri:

„În noaptea adâncă

Se auzeau niște tropote

Un zgomot continuu și înăbușit

Ca și cum o herghelie de cai ar tropăi mărunt.

Această energie cinetică nu se putea dezlănțui

Căci gardurile țarcului erau prea înalte”.

Dacă Cornel ar mai fi trăit și astăzi, doamna Etelka spune că nu știe ce ar fi făcut. Poate ar fi plecat totuși, și ca să pleci trebuie să ai curaj, spune spune femeia.

Securitatea i-a confiscat caietele cu consemnări

Despre Liviu Cornel Babeș s-a vorbit în presa românească abia după anii ’90. În ultimele luni ale regimului comunist era un subiect păstrat într-o tăcere apăsătoare, ba chiar, Etelka Babeș își amintește că atunci a fost luată de la serviciu de Securitate.

„Eram la muncă și a venit directorul să îmi spună că mă caută un tovarăș de la Securitate că vrea să vin acasă. Și am mers cu el. I-am arătat caietele, tot ce avea. Nu aveam nimic de ascuns. A luat caietele cu consemnările lui pentru pictură și atât, apoi a plecat”, spune femeia.

Într-o vreme în care în România era interzis nu numai să trăiești cum voiai, dar să și mori după cum voiai,  presa, radiourile din afară și-au făcut datoria  și nu doar că vorbeau despre un bărbat care și-a dat foc pe pârtia din Brașov ca semn de protest împotriva comunismului, dar scoteau în evidență eroismul acestuia. Liviu Cornel Babeș a fost comparat cu studentul ceh Jan Palach, care se autoincendiase într-o piață din Praga,  în semn de protet împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. 

„E greu cu oamenii, să știi”,spune Etelka Babeș.  Căutând printre sertarele cu amintiri, femeia își amintește de Douglas Wallace, scoțianul de 24 de ani, care a încercat să-i salveze viața soțului ei.

Douglas era turist și e primul om care a văzut de pe pârtie focul. Și-a dat jos geaca și a încercat să stingă văpaia.

„Era pe pârtie atunci. Era turist. El a observat prima oară flacără și a fugit repede să stingă focul. Așa tare m-a răvășit povestea cu el. Eu nu l-am văzut pe soțul meu nici la spital, nici la morgă, însă scoțianul a spus că ar fi putut să fie salvat pentru că nu era atât de ars”.

Tablouri premonitorii

Cornel Babeș era un talentat artistic plastic. Membru al uniunii Artiștilor Plastici Amatori se remascase la câteva expoziții. Ba chiar, după moartea sa câteva persoane au vrut să îi cumpere din tablouri și sculpturi, însă Etelka Babeș nu le-a vândut niciodată.

„Îi plăcea să picteze în liniște și singur. Era talentat”, spune doamna Babeș, în timp ce arată gravurile.

Multă vreme s-a spus că picturile sale sunt adevărate premoniții. Cu un ton sumbru, destinul lui Babeș părea prevăzut în creațiile sale artistice.

„Uite, ăsta e ultimul său tablou. Groata cu măști. Scrie aici ”Sfârșit” pe spatele lui. Îmi amintesc că atunci a venit o vecină și l-a întrebat ce pictează. Eu i-am zis să nu îi mai explice și spuneam «uite ce bazaconii a făcut acolo cu craniile. Nu îmi placea tabloul ăsta, îi tot spuneam. Totdeauna mă văd pe mine și pe fiica mea speriate.  Și uite că speriate am fost”, remarcă mâhnită Etelka.

Urmează un alt tablou: „E pădurea amputată.  El îi spunea pădurea însângerată. Și parcă a avut o premoniție, că s-au tăiat pădurile”. În alt tablou era un labirint și în mijloc este Iisus răstignit pe cruce. Îmi zicea : «Uite cum e viața, ca un labirint, dacă ai credință ieși din labirint»

Erou-martir, la 8 ani după moarte

Cehii au ştiut să-şi respecte eroul încă de atunci, iar înmormântarea lui Palach s-a transformat într-o ma­nifestaţie de protest contra URSS-ului. Astăzi, o stradă centrală şi o piaţă din Praga poartă nu­mele lui Jan Palach, iar cehii îl serbează anual.

În schimb, despre destinul și sacrificul Liviu Cornel B­abeş puţini își mai amintesc.  Etelka Babeş ajunge anual, pe 2 martie, la baza pârtiei Bradu din Poiana Braşov la comemorări, acolo unde n-o mai aşteaptă decât amintirile vii şi crucea de fier ridicată pe locul unde Liviu Babeș s-a autoincendiat. În 1997 bărbatul a fost declarat erou-martir.

„S-a vorbit să i se facă un monument, dar lucrurile s-au tergiversat. În curtea Bisericii e un monument făcut de către cei de la Asociația Revoluționarilor, iar crucea e făcută de Asociația 15 noiembrie. Au fost alături de mine”, mărturisește acesta.

„Babeș e uitat de tot și de toate, iar marile idei, înălțătoarele idei de recuperare și promovare a capitalului național, care este martirul lui Liviu Corneliu Babeș,  sunt vânare de vânt. Monumentul lui Palach din Praga veghează doborât de florile admiratorilor, în timp ce monumentul lui Babeș din România este înmormântat odată cu martirul, în cumplita uitare ne facem să înțelegem acum de ce nu suntem egali în Europa ai cehilor, polonezilor. Nu cumva renunțarea la patimile lui Babeș este semnul renunțării la sinele nostru? Adică, tot ceea ce nu au reușit alții întru desființarea definitivă a românității ar putea rămâne la dispoziția exclusivă a apanajului nostru exclusiv e inconștientă și indiferență în fața arderilor  lumii acesteia, din care facem și noi parte, grație lui Dumnezeu”, scrie Mircea Brenciu în ”Testul de anticomunism”.