Istoricul Mădălin Hodor, despre 18 decembrie 1989: „La Timișoara era liniște, se spăla sângele celor împușcați, se puneau la loc geamurile sparte” (EXCLUSIV)

Anul acesta se împlinesc 31 de ani de la Revoluția din 1989. Ani în care România nu a reușit să pună pe picioare o democrație funcțională, cu instituții eficiente și cu un sistem de justiție performant. În ce masură ceea ce se întâmplă acum este cauzat de faptul că eșaloanele secunde din Partidul Comunist sau Securitate au preluat puterea după 90? De ce în România nu a putut fi pusă în practică legea lustrației? Ce se întampla exact acum 31 de ani, pe 18 decembrie 1989 în țară? GÂNDUL.RO a discutat despre aceste dileme cu istoricul Mădălin Hodor, angajat al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii, Bucureşti. 

GÂNDUL.RO: Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția din 1989. De ce trebuie să dureze mai mult de un sfert de secol pentru ca instanțele de judecată să le ofere oamenilor o serie de lămuriri în legătură cu cele întâmplate atunci?

Mădălin Hodor: Răspunsul la această întrebarea ar necesita ore întregi de discuție. Sunt mai multe cauze care s-au suprapus de-a lungul timpului. Există chestiuni care țin de dinamica societății, la fel cum există și unele care țin de administrarea actului de justiție.

În primă fază a existat o presiune teribilă asupra anchetei din Dosarul Revoluției. Presiune politică exercitată de cei care erau la putere în 1990 și nu doreau să existe anchete.

Au fost câteva loturi de persoane trimise în judecată, lotul CPEx și lotul ofițerilor de Securitate de la Timișoara, după care câțiva militari din Armată, dar care aveau grade inferioare. Nu au fost trași la răspundere factorii de decizie cu grade mari.

După acest demers s-a pus capacul pe cercetare, iar dosarul a fost lăsat să stea în sertarele Procuraturii Militare. Dinamica s-a schimbat, evoluția cercetărilor dosarului fiind fluctuantă.

La 31 de ani de la Revoluție problema nu este că nu știm vinovații, ci că aceștia nu au fost trași la răspundere. Totuși, de-a lungul timpului, unii au fost judecați și inculpați pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, având sentințe definitive sau chiar cu executare, cum a fost în cazul generalului Stănculescu.

Nu avem o sentință definitavă și nici nu suntem lămuriți cu privire la vinovăția grupului politic din jurul lui Ion Iliescu.

Eu cred că Dosarul Revoluției a fost alocat în mod greșit spre instrumentalizare Parchetelor Militare. Pretextul era că faptele erau săvârșite de militari și nu existau alte instanțe care să îi judece, dar acest lucru nu a fost schimbat nici după ce încadrarea juridică a faptelor s-a schimbat.

În opinia mea, alocarea dosarului către parchetele militare a dus la acest rezultat. Așteptările societății românești de la procurorii militari au fost mult prea mari, iar eu cred că nu de la ei ar trebui să vină aflarea adevărului.

Nu vom afla adevărul nici dacă ancheta penală va stabili niște vinovați și îi va trage la răspundere, ci vom afla care a fost implicarae respectivilor și importanța faptelor lor.

GÂNDUL.RO: În spațiul public s-a lansat ipoteza că eșaloanele secunde ale puterii politice comuniste și ale Securității au preluat puterea după 1990. Dacă acest lucru este adevărat, în ce masură a influențat faptul că România nu a adoptat legea lustrației după Revoluție?

Mădălin Hodor: Dumneavoastră vorbeați despre faptul că putearea a fost preluată de eșalonul doi al Partidului Comunist. Să spunem că activiul de partid s-a pliat foarte repede și a rămas fie în funcții sau a revenit după o perioada, dar nu a existat o preluare asumată a eșalonului al doilea. Spre exemplu, Ion Iliescu nu era în eșalonul secund al puterii. Liderii din jurul lui Ceaușescu au fost, în mare parte, înlăturați.

În ceea ce privește Securitatea, lucrurile stau diferit. Acolo a rămas pe poziții eșalonul întâi, nici măcar eșalonul secund. Au fost arestați câțiva șefi de direcții, în rest Securitatea a rămas aproape neatinsă.

Lustratia nu ține neapărat de chestiunea aceasta. După părerea mea, lustrația nu s-a putut face pentru că dacă ar fi fost aplicată în forma sa maximală, zeci și sute de mii de funcții să fie vacantate instant. Acesta era nivelul Partidului Comunist, care avea 4 milioane de membri.

Societatea românească trăiește cu impresia că dacă s-ar fi luat niște soluții radicale în 1990, lucrurile ar fi stat mai bine. Realitatea anilor respectivi era alta. România nu era pregătită pentru o astfel de schimbare, oamenii nu aveau concepte de bază legate de democrație.

Este de analizat dacă lustrația, într-o formă mai democratică, s-ar fi putut implementa după primul ciclu electoral din România.

GÂNDUL.RO: Ce se întâmpla în România pe 18 decembrie 1989, acum 31 de ani?

Mădălin Hodor: Era ziua de după masacrul de la Timișoara, început în după-amiaza zilei de 17 decembrie. În noaptea de 17 spre 18, dispozitivile formate din militari ai MApN, trupe de Securitate, Miliție și ofițeri de Securitate, care au acționat din stradă sau cu patrule mobile, au arestat și au împușcat oameni.

În dimineața de 18 decembrie deja se trimiteau la București primele rapoarte cu numărul arestaților, care era de ordinul sutelor.

Majoritatea celor arestați erau muncitori, acest fapt fiind o surpriză pentru Securitate, care aștepta să fie prinși diversionști sau turiști sovietici.

Pe 18 decembrie 1989 s-au strâns în sediul de la Timișoara al Ministerului de Interne o echipă venită de la București, în frunte cu Emil Macri, șeful direcției a doua Contrainformații Economice și ofițerii de Securitate trimiși la Timișoara. Aceștia au discutat modalitatea prin care să se scape de cadavrele celor împușcați, cadavre care începuseară să fie centralizate de la toate spitalele din Timișoara și aduse la Morga din cadrul Spitalului Județean. Era un ordin venit de la București, din partea Elenei Ceaușescu, care spunea că atunci când se întorcea din Iran, Nicolae Ceaușescu să găsească situația liniștită.

S-a propus incinerarea cadavrelor pe loc, în morga spitalului, dar primarul din oraș s-a opus, spunând că familiile care își căutau răniții se strânseseră în jurul spitalului și și-ar fi dat seama. S-a mai propus ca toate cadavrele să fie îngropate într-o unitate militară din Timișoara. A mai existat propunerea de îngropare a cadavrelor într-un județ vecin. Toate acestea au fost declinate, pentru ca trupurile celor împușcați să fie aduse la crematoriul Cenușa din București pentru a fi incinerate.

Pe 18 decembrie Nicolae Ceaușescu a plecat în Iran. S-a scris foarte mult despre decizia plecării sale, foarte mulți neînțelegând de ce a plecat chiar atunci, situația de la Timișoara fiind foarte gravă.

Cu toate acestea, situația economică a României era foarte dificilă, iar Ceaușescu își pregătise această vizită de foarte mult timp. Înainte să plece, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au asigurat că situația era sub control. La plecarea sa, la Timișoara era liniște, se spăla sângele celor împușcați, se puneau la loc geamurile sparte.

Ceaușescu a plecat în Iran escortat pentru prima oară în istorie de două avioane de vânătoare, până a depășit spațiul aerian al țării. La conducerea României a fost lăsată Elena Ceaușescu, care a luat decizia de a incinera cadavrele de la Timișoara, dar și alte decizii.

La Timișoara lumea a reînceput să se strângă pe străzi. Revola s-a extins și în alte orașe.

Pe 18 decembrie, la Radio Europa Liberă se puteau asculta rafalele de mitralieră care se auzeau pe înregistrările unui jurnalist yugoslav care a reușit să surprindă focurile care se trăgeau în stradă, cu ajutorul unui casetofon.