Mihai Morar: ”Cea mai fericită zi” (OPINIE)

Acesta este discursul pe care l-am ținut ieri, de ziua mea, la reședința Excelenței Sale, Andrew Noble, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, cu ocazia primirii titlului de ambasador al organizației Hope and Homes for Children România:

“Am să vă spun de ce azi e, probabil, cea mai fericită de naștere dintre cele 39 pe care le-am sărbătorit până acum. Și pentru asta o să vă rog să vă intoarceți puțin cu mine, în copilăria mea. Sunt fabricat în anii 80 și am trăit copilăria anilor 90 cu tot ce a însemnat ea și magic, și tragic.

Poeta Louise Gluck, laureata săptămâna trecută cu Premiul Nobel pentru Literatură, spunea că ”privim lumea o singură dată, în copilărie. Restul vieții este o amintire.”

Iar vouă o să vă povestesc două ”imagini” foarte puternice din copilărie. Iarna, când mergeam la săniuș cu tovarășii de la bloc pe ”Pârtia Morții” de pe un deal din Baia Mare, treceam mereu pe lângă un loc ciudat, pe strada Victor Babeș, iar de după gardurile lui auzeam mereu plânsete de bebeluși și țipete de copii. E atît de marcantă această imagine, încât până și azi, după mai bine de 30 de ani, acum cțnd vă povestesc, în urechile mele răsună perfect aceste sunete. La un moment-dat, țin minte, i-am întrebat pe ai mei de ce plâng, după gardul acela, atât de mulți copii. Și știu că am primit un răspuns pe care nu am cum să îl uit: ”Copiii de acolo nu au mamă și tată.” E prima oară când am aflat că există și astfel de copilării. Copilăria noastră, din stradă, din curtea blocului, a țipetelor de pe ”Pârtia Morții”. Și, dincolo de gard, copilăria lor, din casa de copii, a țipetelor după dragostea maternă și paternă, a plânsetelor după nedreptatea sorții.

Iar a doua imagine marcantă din copilărie e un ”tablou” de vară. În vacanțele de vară, tot cu gașca de la scară, evadam cu bicicletele noastre Pegas până pe Valea Borcutului, la câțiva kilometri de centrul Universului nostru, curtea blocului. Dacă și tu ai copliărit în anii 90, știi că asta era expresia supremă a libertății generației noastre. Să fugi din curtea blocului. Acolo, pe Valea Borcutului, într-un castel al unui fost primar al Băii Mari, aflat încă de atunci în ruină, ființa un orfelinat. Și fotografia pe care memoria nu reușște nici azi, după atâta amar de vreme, să o blureze este următoarea: noi călare pe caii noștri Pegas, înaripați, iar după gratiile de la ferestrele mari ale castelului, uitându-se lung la zborul nostru zeci de copii, de seama noastră, prinși cu mânuțele de grilajul de fier ruginit. Iar fotografia asta are atașat un fișier audio pe care cred că o să îl recunoșteți fiecare dintre cei care ați copilărit atunci în România. Erau chiar părinți care în acele vremuri obișnuiau să spună copiilor lor: ”Dacă nu ești cuminte, te duc la casa de copii.”

Între cele două povești sumbre, cu garduri groase și gratii, care despărțeau copilăria noastră de copilăria lor, am crescut eu mare. Povestea orfelinatului pentru copii preșcolari de pe strada Victor Babeș. Și povestea orfelinatului de pe Valea Borcutului. În anul 2000, Hope and Homes for Children Romania a început închiderea orfelinatului de pe Victor Babeș. 86 de copii ‪între 0 și 3‬ ani au fost reintegrați în familiile naturale sau încredințați asistenților maternali. În anul 2006, aceeași organziație închidea și orfelinatul de pe Valea Borcutului.

În peste 20 de ani, Hope and Homes for Children a inchis peste 58 de centre de plasament în toată România, iar alte 15 sunt în curs de închidere. Mii de copilării au fost vindecate de cea mai cruntă boală a coplăriei: lipsa de copilărie. Dar a mai rămas ceva nevindecat. Copilăria mea.

Și am să mă întorc la orfelinatul din castelul de pe Valea Borcutului. Eram deja adolescent, prin anii de liceu, participam la o tabără națională de Georgrafie și, într-una dintre zile, se organizase o vizită la copiii de acolo. Fiecare dintre noi, copiii din tabără, trebuia să ia câte o jucărie și un pachețel pentru un suflet de acolo. Eram în anii aceia încă timid, încerc și în ziua de azi să îmi tratez timididatea, așa că, țin minte, nu m-am înghesuit când am intrat în castel să îmi caut perechea printre copiii fără pereche. După ce s-a liniștit grămada neorganizată, rămas cu ursulețul de pluș fără destinatar, răsare din coridorul întunecat al castelului-ruină un puști. Trebuia să aibă câșiva ani mai puțin decât mine. Dar la fel de timid. Și ochii…vi s-a întâmplat vreodată să vă uitați în ochii cuiva și să aveți senzația că vă priviți pe sine, în oglindă. Mie mi s-a întâmplat doar de două ori în viață.

Puștiul, cu mucișorii înnodați deasupra buzei de sus și cu aceiași ochi precum ai mei, a îmbrățișat ursul. În următoarea jumătate de oră, cât am stat împreună, aproape că nu a vorbit. Abia am aflat că îl cheamă Marius. Dar atunci când întâlnești un suflet geamăn, cuvintele sunt, oricum, în plus. Am trăit, atunci, o stare de ”n-aș-mai-pleca”. Și, totuși, după o jumătate de oră, când autocarul taberei pornise deja motoarele pentru plecare, l-am lăsat pe Marius cu cel mai trist chip pe care l-am văzut vreodată. V-a privit vreodată cineva lung, după o poartă de fier greu, fără să scoată un cuvânt, dar să vă implore din tot sufletul să îl luați cu voi? Sau măcar să vă întoarceți curând?

Aceasta e imaginea care m-a urmărit toată viața mea. Și despre care nu am vorbit nicicând, nimănui. Nu m-am întors niciodată la Marius. Și nici nu știu ce s-a ales de Marius după ce a plecat din castelul dărâmat de pe Valea Borcutului. Dar știu că, de atunci, de fiecare dată când am mai vizitat un orfelinat, de fiecare dată când am ajutat un copil fără copilărie, mintea mea developa fotografia tristeții lui Marius și umbra vinovăției mele că nu am făcut nimic.

Compasiune e un cuvânt mare. Tradus exact din latină înseamnă ”a suferi alături de…”. Dar suferința nu e suficientă. Lacrimile nu sunt de ajuns. Am învățat în anii aceștia lecția asta: compasiune fără acțiune e doar deșertăciune.

Vreau să vă mulțumesc, tuturor celor care, prin Hope and Homes for Children, ați făcut din compasiune și acțiune o misiune. Colaborăm de câțiva ani și vă sunt recunoscător că azi mă pot alătura drept ambasador al organizației a cărei misiune e să redea copilăria copiilor fără copilărie. Spuneam la început că ”privim lumea o singură dată, în copilărie, restul vieții este o amintire.” Și, de fapt, Hope and Homes for Children asta face: redă dreptul fundamental al oricărui copil care e condamnat să nu aibă copilărie, deci să trăiască toată viața fără amintiri.

Pentru mine, personal, rolul pe care îl primesc azi e o cale spre vindecarea acelei traume. Trauma de a nu face nimic pentru Marius.

Vă mulțumesc că mi-ați ascultat povestea nespusă din copilărie. Și, dacă eu, adolescent, nu am facut nimic pentru Marius, eu, cel mare de azi, pot să fac asta: să lupt alături de voi ca fiicele mele, Mara, Cezara și Roua, să nu rămână cu o astfel de amintire din copilăria lor: un alt copil, după gratii, ținând un ursuleț de pluș în brațe, implorând să fie salvat. Copilăria niciunui copil nu trebuie să fie despărțită de copilăria altui copil nici de ziduri, nici de garduri, nici de gratii. Când nu vom mai vedea asta, atunci vom trăi cea mai fericită zi.”

Mihai Morar