Scriitorul și filosoful Mihai Șora, în vârstă de 103 ani, a revenit pe Facebook, după o pauză de trei luni, cu un mesaj legat de discursul lui Winston Churchill la BBC și apelul lui Charles de Gaulle din 18 iunie 1940.
„Bună dimineața, copii!
Am tabletă nouă. Mai califragilistică decât precedenta, din câte am băgat de seamă; va trebui s-o cercetez puțin, căci încă nu i-am dibuit toate tainele…
Cine ar fi crezut, acum un secol, când stăteam cocoțat în vârful scaunului, la biroul Tatălui meu, mâzgălind vietăți și floricele pe foi albe de desen, că voi scrie și voi desena, la senectute, pe un paralelipiped din aluminiu, cu un „pencil“ bont și fără radieră, turnat într-un straniu PVC?
Mi se atrage atenția, din culise, că omulețul meu nu are gât. Asta pentru că – ați înțeles, desigur – e grăbit să vă îmbrățișeze. Fiind cea dintâi ființă vie scrijelită pe tabletă, îmi va fi iertată, trag nădejde, ușuratica licență anatomică.
Cum spuneam aseară: mi-ați lipsit!
Las aici o inimă, o girafă și un copăcel.
Al Dumneavoastră bunic
(devirusat și voinic),
Mihai Șora
19 iunie 2020”, a scris Mihai Șora pe Facebook alături de fotografie.
Mihai Șora nu a mai dat niciun semn pe Facebook din 24 martie, atunci când soția lui, Luiza Șora, a publicat un mesaj îngrijorător, fiind interpretat, în plină criză de coronavirus, ca un anunț despre pozitivitatea acestora la Covid-19. „Pozitivi, amândoi. Şi doar Dumnezeu, în mare mila Sa”, a scris atunci Luiza Şora pe Facebook.
„Iar, la un moment dat, s-a auzit: „LIBRE“.
Era într-o zi de marţi, după ştirile de la ora 18. BBC anunţase deja, pentru seara aceea, discursul lui Churchill, încât toată echipa tehnică din studio era concentrată pe intervenţia acestuia. Deloc surprinzător, aşadar, că nimănui nu i-a trecut prin minte atunci, în apăsătoarea atmosferă de la Londra, să înregistreze şi Apelul unui general de brigadă francez, adresat poporului său. Nu era decât un necunoscut în uniformă; sobru, căci vremurile nu te încurajau să fii vesel, un om care, pe culoarele instituţiei britanice, atrăgea atenţia doar prin accentul puternic şi cei aproape doi metri: înălţime neobişnuită chiar şi printre militari, o carcasă care făcea ca gesturile să pară mai ferme, pasul mai apăsat, bustul rigid precum un soclu unde trona, invariabil, acelaşi chip deprins să-şi stăpânească perfect orice emoţie.
Ar fi putut foarte bine să rămână în ţara lui, ascultând (şi executând) ordinele Mareşalului Pétain (ba chiar să urce încă o treaptă sau două din poziţia de subsecretar de stat). În fond, Mareşalul era marele erou al primului război, ofiţerul care – pe bună dreptate – îşi câştigase respectul printre civili şi soldaţi. Ar fi putut, desigur, să stea cuviincios într-un birou la Vichy, sprijinindu-l pe Mareşal în dorinţa de pace şi cruţare a unor vieţi omeneşti; ca un bun soldat, ar fi putut să-l salute, la rându-i, pe Hitler, să frecventeze vârfurile din Wehrmacht: soldă, casă, masă, întâlniri oficiale, Armistiţiu, saloane… Ori să se gândească, întâi de toate, la ai săi – la familia cu cei trei copii, unde soarta îl lovise deja: Anne, fetiţa născută cu trisomie, avea, la cei doisprezece ani ai săi, mai mult ca oricând, nevoia unui tată.
Ar fi putut…
Apelul Generalului Charles de Gaulle este actul fondator al ideii înseşi de onoare pentru francezi, într-o vreme întunecată; punctul inaugural, când rezistenţa devine Rezistenţa. Pe o coală de hârtie, un soldat patriot a aşternut câteva rânduri; sunt multe tăieturi, reveniri, reformulări, căci fiecare cuvânt contează, fiecare propoziţie are o greutate covârşitoare, de care el singur, în clipa aceea, printre străini, despărţit de familie şi de ţară, este conştient. Rândurile atent cântărite le va citi în direct câteva ore mai târziu, la BBC, în seara zilei de 18 iunie 1940. N-au fost mulţi cei care l-au auzit atunci, în acea seară; neînregistrat, Apelul nu a putut fi preluat ulterior. Dar textul a circulat în presa clandestină franceză, iar de Gaulle l-a recitit şi înregistrat câteva zile mai târziu, în acelaşi studio de la BBC. Vocea lui de Gaulle avea să devină, în lunile următoare, cea mai cunoscută şi aşteptată voce radiofonică printre rezistenţii de pe teritoriul francez”, a scris filozoful Mihai Șora pe Facebook.