VIDEO | Claudiu Dumitrache, despre colindul primordial și muzica sacră: „Inspirată chiar din ceruri, prin sfinți și compozitori”

Invitat pentru a prezenta a III-a ediție a Concertului de Crăciun organizat de Asociația Creștină Sf. Ierarh Alexandru și Sf. Cuvioasă Parascheva, eveniment desfășurat cu binecuvântarea Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, artistul Claudiu Dumitrache a vorbit publicului despre muzica sacră, despre colindul primordial și despre limba română că mijloc de comuniune interumană.

„Prin cântărea bisericească și prin colind răspundem, odată cu îngerii, într-un mod artistic, plăcut lui Dumnezeu, ca expresie a stărilor noastre profunde, la îndemnul de a ne iubi unii pe alții și a mărturisi în același gând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, fiind recunoscuți ca mădulare ale Trupului lui Hristos – mai ales că aceest lucru îl facem în limba pământească care exprimă cel mai bine dorul de Dumnezeu”, spune Claudiu Dumitrache.

”Aici este marea comoară a muzicii românești autentice, poate primordiale”

„S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române, spunea Grigore Vieru. De asemenea, Părintele Dumitru Stăniloae aducea aminte despre faptul că filologii germani vedeau limba română ca fiind aptă să fie folosită ca limbă universală. Prin grai, românul doreşte să se unească cu altul în gândire şi simţire – mai spunea părintele – , să ajungă la buna înţelegere şi comuniune cu el, pentru a trăi deplin umanitatea sa.

Pe lângă faptul că prin grai dorim să intrăm în comuniune unii cu alții, dorim să înfăptuim acest lucru și cu Dumnezeu, ca o transfigurare a stării noastre spirituale. Și aici este marea comoară a muzicii românești autentice, poate primordiale. Și nu folosim cuvântul primordial întâmplător aici.

Să plecăm de la rațiunea muzicii, în primul rând, rațiunea artei, care nu poate fi alta decât o rugăciune, după cum spunea Andrei Tarkovski. Arta, afirmă și Andre Gide, laureat al premiului Nobel, este o colaborare între Dumnezeu și artist, și cu cât face artistul mai puțin, cu atât mai bine. Poetul Ioan Alexandru, de asemenea, spunea că arta este un act de teribilă iubire, iar acest lucru este posibil numai în Dumnezeu, pentru că numai El te poate crește la infinit.

Avem multe exemple și mărturii de la artiștii autentici și de la sfinți, așadar, care ne arată – când măreția limbii române ca mijloc de comuniune interumană, – când faptul că adevăratul cuvânt nu este despărțit de muzică.

Anton Pann ne transmitea că Adam, după alungarea din Rai, a început să plângă și să se roage, asemena unui copil atunci când greșește față de părintele său, a început să ceară iertare și să-L laude pe Dumnezeu jelindu-se, cu dor, prin cuvântul lungit, strigat, cu suișuri și coborâșuri, prin lamentare, într-un ritm al tulburării sale, al dorului, suspinului, pocăinței și nevoii de Dumnezeu. Acesta este cântecul primordial sau originar al omului, cel plăcut lui Dumnezeu – cântecul duhovnicesc, individual, ca o doină veche, românească, dacă vreți, a unui țăran necăjit de pe câmp. Lăudaţi pe Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea (Psalmi 146, 1).

„Anton Pann: Noi ştim că Muzica este în lume totodată cu firea vieţuitoare”

Și spune Anton Pann: Noi ştim că Muzica este în lume totodată cu firea vieţuitoare. Ea este însuşi glasul şi cuvântul pe care l-a insuflat Dumnezeu în om pentru că toată glăsuirea şi tot cuvântul este Melodie firească şi, prin urmare, tot cuvântătorul este Muzic… Astfel, suntem de acord și cu profețiile zeului păgân Apollo, care, prin intermediul Sibilei Delfice (Pythia), profețește, obligat de puterile cerești: cu o neîncetata melodie, secolul se amestecă cu secolele, datorită lui Dumnezeu, iar sfântul Ignatie de Antiohia scria Bisericii din Efes că trebuie să participi la un cor astfel încât să fie în armonie şi în concordanţă şi luând parte la esenţialul din Dumnezeu la unison, să poţi cânta pe o voce prin Iisus Hristos către Tatăl, astfel încât El să te audă şi prin faptele tale bune să te recunoască o parte din Fiul Său.

Noi mai știm că atunci când se nasc fiii lui Iubal, „acesta fiind tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” (Facerea 4,21) se dezvoltă cântecul, fiind însoțit de acum de instrumente. Apoi, când se naște Enos, fiul lui Set, ”au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4,26). Aici putem înțelege că au început oamenii a se organiza să-I cânte lui Dumnezeu în grup, nu doar individual, ca mai înainte, a început de aici cântărea liturgică, în adunare, cum am precizat prin cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei mai devreme.

Iar la Nașterea Mântuitorului s-a pogorât din cer o oaste de îngeri care a cântat, conform Părintelui Ioanichie Bălan, colindul primordial, în văzul celor care erau la marginile Betleemului (păstorilor)  și celor care veniseră să se închine Pruncului (după cum spune la Luca):

 Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2,13-14). Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese (Luca 2,20).  De aici, păstorii, am putea deduce că au instituit colindul omenesc, după modelul îngeresc, care se transmite până în zilele noastre, prin excelență în limba română, fiind vădit aici caracterul sofianic, mărturisit – de altfel- de mulți trăitori în Duhul.

„Muzica sacră a fost inspirată chiar din ceruri, de-a lungul vremurilor, prin mai mulți sfinți și compozitori”

Îngerii au cântat și la întemeierea Pământului, dar nu ni se spune ce au cântat atunci concret, ci doar că era cântare de sărbătoare (Iov 38,4-7). Așadar muzica scară a fost inspirată chiar din ceruri, de-a lungul vremurilor, prin mai mulți sfinți și compozitori, prin har, mulți fiind răpiți la ceruri pentru a auzi și a imita cântările cerești, pentru a scrie și a compune după tehnica îngerilor, în unele cazuri îngerii s-au ivit și pe Pământ pentru a-i învăța pe oameni cântecul dumnezeiesc.

Biserica Ortodoxă, fiind expresia realităților duhovnicești și transfigurarea împărăției cerurilor pe Pământ, păstrează contactul neîntrerupt cu cerurile și transmite către ceruri simțirea creștinilor, prăznuind, în limita posibilităților decadente ale omului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, prin har și descoperire – emoția, suferința, bucuria și starea unei întâmplări sfinte, odată cu Sfânta Treime, cu Maica Domnului, îngerii și sfinții, păstrând memoria anumitor întâmplări, cum ar fi Nașterea și Învierea Domnului, acestea nefiind doar momente istorice, ci și realități spirituale constante prin trăirea personală a fiecărui creștin. Că gândul omului Te va lăuda şi amintirea gândului Te va prăznui. ( Psalmi 75, 10)

Imnele și cântările Bisericii, spunea un mare cercetător, sunt o reflectare a cântărilor duhovnicești, transmise de către Ierarhia cerească oamenilor și adaptate urechii omenești sub forma Psalmilor, sau sub forma colindelor în contextul sărbătorilor de iarnă, iar aceste cântări potențează pocăința omului, pe care unii astăzi o văd ca pe o limitare a esențelor tari, pe când, de fapt, pocăința este este tocmai opusul limitării, reprezentând cele mai profunde și tari experiențe pe care le poate avea omul pe Pământ.

Părintele Rafail Noica spune că dacă am înțelege fiecare ce înseamnă cu adevărat pocăința, am zbura ca niște serafimi de foc. Pentru că prin pocăință suntetm chemați să devenim dumnezei, prin har, fii ai Celui Preaînalt. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48).

„Prin cântărea bisericească și prin colind răspundem, odată cu îngerii, într-un mod artistic, plăcut lui Dumnezeu”

Pavel Florenski amintea că termenul «cultură» vine de la noțiunea de «cult». Iar atunci când se desparte de cult, cultura este de fapt opusă cultului și își pierde dreptul de a fi numită cultură; ea devine, pentru noi, doar… -ură.

Arta adevărată este aceea care Îi slujește lui Dumnezeu si pentru acest lucru ne-am adunat astăzi aici, pentru a prăznui cu cerurile, lăsându-ne purtați de voia Duhului, ca râvnitori după harismele duhovnicești, ca oameni religioși, care ne dorim să reluăm legătura cu Dumnezeu, Cel ce ne-a creat, și Singurul care poate să ne dăruiască viața veșnică.

Noi, prin cântărea bisericească și prin colind răspundem, odată cu îngerii, într-un mod artistic, plăcut lui Dumnezeu, ca expresie a stărilor noastre profunde, la îndemnul de a ne iubi unii pe alții și a mărturisi în același gând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, fiind recunoscuți ca mădulare ale Trupului lui Hristos – mai ales că aceest lucru îl facem în limba pământească care exprimă cel mai bine dorul de Dumnezeu, sentimentele și experiențele noastre trăite mai presus de lume, în limba miracolului românesc, văzută și ca un fagure de miere. Și nu ar trebui să ne fie atât de greu să contemplăm faptul că Dumnezeu, prima oară, când a plâns printre astre, El a plâns peste țară cu lacrima limbii noastre.

Să fim, deci, ca păstorii oilor din câmp, atunci când, în ieslea animalelor, S-a născut Iisus – tablou care se referă la privegherea și păstorirea gândurilor și minții, la curăţirea inimii, la simplitate, smerenie și rugăciune, la depărtarea de zgomotul distracției și agitație lumești, că așa putem auzi îngerii cântând și colindând Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14), a încheiat Claudiu Dumitrache.