Cum se vede lumea liberă când mă uit pe fereastră

,,Cum se vede lumea liberă când mă uit pe fereastră? Am fost afară, totuși, am avut permisie. Total diferit față de ce e aici. Dar e greu și afară, că mai stai și te gândești >. Te uiți parcă zici că ești speriat. Nu știi încotro s-o iei. Pentru că pur și simplu nu știi ce să faci. Unde să te duci? La muncă, ce muncă?! Vine o vârstă la care nu se mai poate, nu tu pensie, nu tu nimic. Nimic!” spune Jean Stanciu, un bărbat de 37 de ani, închis la Penitenciarul Ploiești.

El și alți câțiva deținuți au acceptat să vorbească despre condițiile de după gratii, dar și despre șansele de reabilitare pe care un pușcăriaș le are.

,,Odată ce ies pe acea ușă visez să plec la muncă, să nu mai ajung pe aicea! Altceva nu aș visa decât să plec la muncă, să îmi fac un loc al meu și să am familia aproape. Atât! Pentru o persoană care a stat în detenție e greu, în primul rând când ajungi să te angajezi îți cere cazierul. Și te vede că ai fost la pușcărie – nu avem locuri pentru tine. În țară la noi nu văd ca să te angajeze. Și dacă te angajezi, cât o să îți dea? 14 milioane jumătate, cât e salariul minim. N-ai ce să faci cu 14 milioane jumătate, pentru că, în primul rând îți trebuie, dacă ești la distanță, transport, mai e mâncarea, mai și fumezi, nu te descurci, niciodată”, spune Jean.

Este închis la Penitenciarul cu regim semi-deschis Ploiești, la secția exterioară din Movila Vulpii, unde are voie să iasă la muncă în fiecare zi, dacă ar unde. Doar primăvara și toamna iese aproape în fiecare zi, la muncile câmpului, astfel că la fiecare patru zile muncite se consider cinci din pedeapsă executate. În plus, a participat la cursuri de pregătire în domeniul construcțiilor și agricultură, dar acum se întreabă la ce îi vor folosi calificările obținute.

,,Sistemul acesta de reabilitare te sprijină până la un punct, până când ieși pe ușa penitenciarului. Te ajută programele, dar te ajută numai aicea, nu și afară. Că îți iei calificare aici, am ieșit, dar când e să mă duc cu calificarea se uită și îmi cere cazierul. Vede condamnarea și zice > Cam pe viață rămâi așa… Condamnat pe viață rămâi în România”, spune Jean.

Între patru pereți, omul a ajuns la concluzia că singura lui șansă este străinătate. De cazier nu va scăpa niciodată, dar vrea să fie privit ca orice om din mulțime și nu ca cel care are scris pe frunte „deținut”.

Din colțul opus al celulei, Ionuț Ivan, ajuns de mai puțin de o zi la Penitenciarul Ploiești, spune că un cazier te condamnă de două ori. La doar 24 de ani se află la cea de-a doua condamnare, după ce prima dată a fost închis pentru furt, iar acum pentru tentativă la viol. Doar prima faptă și-o recunoaște.

,,Am fost necredibil în fața instanței. Abia mă eliberasem, de două luni. Am stat în arest preventiv aproape un an pentru complicitate la furt, iar pe baza declarațiilor acestei fete am fost condamnat la doi ani de închisoare pentru tentative de viol, la care s-au adăugat ceilalți doi ani jumătate de la condamnarea pentru furt, un an spor și uite cum, de la 18-19 ani stau numai printre gratii”, povestește bărbatul.

A trecut prin cinci penitenciare, a fost închis alături de cei mai feroce criminali, dar și de adolescenți aflați la prima condamnare. Cunoaște toate programele de reabilitare, dar nu crede că pușcăria din România, așa cum este ea concepută, poate reabilita un deținut.

,,Nu prea aș vedea sistemul penitenciar din România un loc unde să fii reabilitat. Pentru că asta e România, trebuie să existe ceva care să te întărâte, să îți faci raport, nu ai cum să nu. Sau, în cel mai rău caz, vine fără să vrei, pe amânare. Mi-a venit amânare pe motiv că nu mă cunoaște penitenciarul. Păi ce vrei să fac, rapoarte, ce vrei Păi dacă eu am făcut 10 ani de pușcărie, mai îmi dai tu amânare trei luni, crezi că mă reabilitez în alea trei luni? Nu aș crede! Întreabă pe oricine, dacă stă 10 ani aici, crezi că dacă îi dă amânare trei luni, se reabilitează în alea trei luni?! Nu m-am reabilitat în ăștia 10 ani, mă reabilitez în alea trei luni? Eu nu aș vedea chestia asta. Mai rău mă înrăiești, că din alea trei, îmi mai dai trei, îmi mai dai șase și m-ai adus la termen, iar când ajung la liberare încep să înjur pe toată lumea. Pentru că asta e chestia, o iei razna psihic, nu mai gândești, nu te mai abții, nu te mai controlezi, nu mai poți călca frumos cum ai călcat până atunci”, explică Ionuț, în timp ce din mâini gesticulează din ce în ce mai des.

Cât despre cum sunt priviți după gratii…”noi nu suntem oameni aici, suntem colete”.

,,Statul român nu te respectă. Suntem tratați foarte rău. Ultima oară când am fost pe cursă (n.r. transportați de la penitenciar la instanță), am fost colete, pachete, nu știu cum. Noi nu suntem numiți oameni, suntem numiți colete, pachete, nu suntem oameni. Și, totuși, suntem oameni. Nu doar aici, ci în toate penitenciarele din țară suntem numiți colete, pachete, du-te ia pachetul, du-te ia coletul, ca și cum am fi niște saci de cartofi, ia-i, du-i, aruncă-i. Te întristează numai când auzi anumite vorbe”.

Aflat pentru prima dată în spatele gratiilor, Florin Licioiu crede că în penitenciar principala problemă nu o reprezintă nic deținuții, nici gardienii, nici măcar condițiile, ci eliberarea condiționată amânată de judecători la nesfârșit.

,,Sunt oameni care au atâția ani pe aici și ajunge în comisie, îl pune liber comisia penitenciarului, ajunge în instanță și îi dă 10 luni, șapte luni, șase luni amânare. Asta e principala problemă pentru supra-aglomerare. Cum să îi mai dai tu lu’ X, de exemplu, o amânare de șapte luni, când poate nu s-a reeducat în atâția ani, sau s-a reeducat în atâția ani de detenție?! Astea te înrăiesc, cu adevărat”, spune Florin, condamnat fiindcă a condus o camionetă neînmatriculată, și fără permis auto.

El ar fi vrut să învețe, cât a stat în penitenciar, mecanică auto, sau chiar să facă o școală de șoferi pentru a putea conduce legal când se va elibera, dar spune că în detenție nu poți învăța decât cum să îți porți de grijă și cum să supraviețuiești.

Majoritatea penitenciarelor desfășoară cursuri de specializare în diverse meserii, precum dulgher, fierar, lăcătuș sau cofetar și oferă o diplomă, sau chiar un atestat. Problema e că foarte puțini angajatori oferă o slujbă unui fost pușcăriaș, indiferent câte diplome are și cât de bine pregătit este. Nici statul nu se interesează de soarta celui care vrea să se reintegreze, nu îi oferă niciun sprijin și nici angajatorii nu au parte de facilități, așa cum se întâmplă în cazul firmelor care încheie contracte cu penitenciarele.

Administrația Națională a Penitenciarelor oferă posibilitatea încheierii unor contracte de prestări servicii, având ca obiect folosirea la muncă, în condiții avantajoase, a unor persoane private de libertate. Astfel, companiile sunt scutite de obligațiile de plată la bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor de sănătate și fondul de șomaj. Salariul pe care angajatorul îl va plăti deținuților este negociabil, în funcție de complexitatea lucrărilor efectuate, dar în cele mai multe cazuri se plătește salariul minim pe economie. Folosirea la muncă a persoanelor private de libertate nu implică încheierea unor contracte cu acestea, ci doar încheierea unui contract de prestări servicii între beneficiar și directorul penitenciarului, iar la cerere, activitatea se poate întrerupe temporar, fără vreo penalizare.

Pentru deținuți, avantajul de a participa la aceste activități constă în câștigarea de zile libere, posibilitatea obținerii unui atestat de calificare, și a 40% din banii plătiți de angajator pentru munca depusă.

În momentul de față, datele oferite de Administrația Națională a Penitenciarelor arată că peste 40% dintre deținuți revin după gratii.

„Nu există nicio garanție că un om care a comis o infracțiune nu o va mai face încă o dată. Putem astăzi doar să discutăm despre statistici. O statistică ne arată că în penitenciar sunt circa 40/45%dintre cei condamnați anterior care au mai comis infracțiuni, adică recidiviști, a declarat la finalul lunii ianuarie Marius Vulpe, directorul Administrației Penitenciarelor.

Nu există însă un studiu clar legat de cauza care stă la baza acestei statistici negre și dacă programele de reabilitare de după gratii sau stimularea angajatorilor ar putea schimba stituația.