#DIZGRAȚIAȚII. Școala după gratii. Elev în clasa I, la 20 de ani: „Sunt analfabet, poate am acum o șansă”

După împlinirea vârstei de 14 ani, toate persoanele care încalcă legea penală sunt răspunzătoare pentru infracțiunea comisă dacă se dovedește că au avut discernământ. Pentru cei care comit infracțiuni minore, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, pot primi o pedeapsă cu suspendare sau pot fi internați într-un centru educativ, așa-numita școală de corecție, pentru o perioadă de cel mult trei ani. Persoanele care au comis abateri grave, însă, înainte de împlinirea vârstei majoratului, cum ar fi tâlhăria, violul sau crima, pot fi încarcerate până la 15 ani într-un centru de detenție pentru minori și tineri.

În această situație este Florin Țârlea, un tânăr de 20 de ani, care a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru furt calificat, iar acum își ispășește pedeapsa la Centrul de detenție pentru minori și tineri din Brăila, Tichilești.

„Poate nu am avut o educație foarte frumoasă pentru că am fost departe de familie și nu i-am ascultat. Dar pe timpul ce am realizat și prin ce am trecut le-am simțit pe pielea mea și uite că acum mă doare. S-a făcut un pic de rană și vreau să o vindec înapoi. Am făcut 20 de ani” spune băiatul, în timp ce privirea lui este ațintită asupra preșului care acoperă gresia din celulă.

ACTUALITATE Spectaculoasele decorațiuni de la Casa MIȚA BICICLISTA au fost deteriorate și chiar doborâte de vântul puternic din Capitală

21:39

ACTUALITATE Ce se întâmplă în organism dacă se consumă câte o linguriță de ulei de măsline, zilnic

21:36

Nici nu mai știe câți ani avea când a comis furturile, 13, 14 sau 15. Cert e, spune el, că a făcut-o fiindcă toți cei pe care îi știa o făceau. Furau din casele oamenilor, din magazine, din curți, din bunurile diverselor instituții publice, furau și vindeau sau dădeau la schimb pe mâncare sau diverse obiecte necesare în casă. Nu a durat mult până să fie prins de poliție, iar pe numele lui au fost deschise mai multe dosare penale. S-a speriat și a decis să nu mai fure, iar timp de peste trei ani a lucrat alături de tatăl său pe șantier. S-a căsătorit și în momentul în care își făcea planuri să se mute împreună cu soția lui în propria lor casă, a fost condamnat. Furt calificat, complicitate la furt calificat și alte câteva infracțiuni conexe, pentru care a primit o sentință de peste 3 ani de închisoare.

„Am fost închis la 18 ani. Am greșit și eu. N-am avut educația foarte bună din familie, dar prin ce am trecut, am realizat singur, am văzut la unul, am văzut la altul, am simțit pe pielea mea, m-a durut și nu aș vrea să pățească și nepoții mei, copiii mei, familia mea, vreau să le dau o educație, să îi învăț și pe alții prin câte am trecut și am suferit”, povestește băiatul.

La școală nu a mers nicio zi cât a fost în libertate. Părinții îl luau la muncă, prietenii la furat, iar frații și mai târziu soția așteptau de la el o bucată de pâine pe masă, nu o notă bună la școală. Este analfabet. Cu toate astea, în acte, el a terminat patru clase.

„Sunt elev în clasa a 5-a la școala de aici, din penitenciar. Cât am fost în libertate, de ce să mint, nu am mers la școală. Trebuia să muncesc pentru familia mea și nu am putut să merg la școală. Dar, uite, că dacă sunt aicea și am ocazia, am zis să merg la școală. Dar, cum să spun, sunt într-a 5-a, dar nu știu să scriu, nu știu să citesc și am zis să mă dea la clasa întâi. Dar nu m-a putut da pentru că am foaie matricolă (n.r. care atestă că a terminat școala primară). Aia e, dar am zis să mă dea și la muncă, să văd ce fac pe viitor ca să nu mai greșesc ce am greșit până acuma. Și aș vrea să nu mai treacă și alții prin ce am trecut eu. Uite, am realizat că am 20 de ani, și ce am făcut în ăștia 20 de ani?! Uite, la pușcărie. Când ies afară, n-am și eu un respect de la lume, n-am nimic”, iar în timp ce spune astea, Florin își freacă mâinile și mai aruncă din când în când câte o privire spre fereastra celulei.

„Fiecare dintre ei are ceva bun. Nu putem să spune că e foarte rău și nu găsim ceva bun. Unii sunt harnici, unii sunt sufletiști, unii sunt foarte empatici, însă ei nu au reușit să își descopere aceste calități. Vă puteți da seama că noi avem tineri, 20 de ani, 18 ani, 17 ani care au o clasă, sau care nu au fost în viața lor la școală?! Sau au două clase, dar pentru că au fost obraznici au fost exmatriculați și după trei ani nu au mai avut dreptul să se înscrie” încearcă să ne explice psihologul penitenciarului, Camelia Enache, cea care îi cunoaște pe toți acești tineri și care le cunoaște poveștile lor de viață, dar mai ales traumele prin care au trecut înainte de a comite infracțiunea.

Îi pune să deseneze sau să coloreze diverse modele, pentru a le face un profil psihologic. Psihologul penitenciarului spune că de multe ori modul în care trăiesc în copilărie se reflectă în deciziile de mai târziu.

„Practic, eu vreau să văd ce destăinuie ei, ce scot ei la suprafață din ei în timp ce colorează. Manifestă o stare de calm, de liniște și încep să vorbească, să povestească între ei și eu când observ elemente care ar fi semne de întrebare, îi notez și îi iau la consiliere individuală. În spatele acestor criminali, acestor răufăcători sunt niște traume și niște povești de viață foarte triste. Aici avem un tânăr condamnat la 15 ani (n.r. de închisoare), minor, în urma consumului de droguri, pentru omor, incinerare, profanare de cadavre. Și uitați cu câtă migală desenează. Copii care la 15 ani au fost abuzați de proproiul tată, sexual. Au fost molestați fizi de frații mai mari și molestați urât, nu așa că ți-a tras una după ceafă sau te-a tras de păr, ci cu urme, cu vânătăi. Au foarte multe traume. De multe ori, ceea ce au trăit ei explică foarte mult și comportamentul ulterior. Că dacă ai trăit într-un mediu unde nu ai văzut decât abuz, tata o abuza pe mama, pe frații tăi, venea beat, fugea după tine cu cuțitul și dormeai ascuns prin spatele căpiței sau la cine știe ce vecin, vă dați seama că acolo sistemul lui psihic e destul de labil și a fost greu încercat de viață. Dacă așa a trăit până la 14, 15, 16 ani, el consideră că așa e normal”, povestește Camelia Enache, în timp ce pe masa din cabinetul de psihologie înșiră desenele făcute de tinerii aflați în detenție.

Puțini dintre adolescenții și tinerii care se află încarcerați la Tichilești au terminat cursurile unei școli generale. În spatele gratiilor, la primul etaj al penitenciarului pentru minori, este clasa întâi. O clasă unde sunt câte trei sau patru serii de elevi, cel mult 10 într-o serie, cu vârste cuprinse între 14 și peste 20 de ani. Aici învață pentru prima dată literele, învață să facă o înmulțire sau să își scrie numele. Alături de această sală mai sunt încă șapte încăperi, câte una pentru fiecare dintre cele opt clase de gimnaziu, unde învață, în total, aproape 150 de tineri. Iar cei câțiva, care chiar se străduiesc să recupereze în detenție ce au abandonat în libertate, promovează Examenele Naționale, la final de an, și intră în clasa a 9-a de liceu.

„Noi avem și o baterie de programe educative și în cadrul instituției funcționează școala specială gimnazială Tichilești. Profesori care aparțin de Ministerul Educației și care arată ca o școală din afară (n.r. publică) și ca dotări, materie și tot ce are o școală din afară. Ei urmează cursuri în conformitate cu foaia matricolă cu care au venit la dosarul personal. Avem protocol cu un liceu din Brăila, în care, la frecvență redusă, cei care au absolvit opt clase sunt înscriși la cursurile liceale. Dacă au o pedeapsă mai mare, pe parcursul detenției promovează dintr-un an în altul, ajungând de au dat și examenul de Bacalaureat de la noi din penitenciar. Am avut până în 10 tineri care au dat BAC-ul, dintre care doi au și promovat examenul de Bacalaureat. Cei mai mulți tineri sunt înscriși, în prezent, în clasele a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a”, spune comisarul șef Stelian Nicușor, directorul Centrului de detenție minori și tineri Tichilești – Brăila.

Traian Zafir, care a împlinit anul acesta 19 ani, ar fi trebuit să se pregătească acum pentru sesiunea de primăvară în anul întâi de facultate. Dar a abandonat școala la 13 ani, fiind influențat de prieteni care îi spuneau că învățătura nu e decât o pierdere de vreme. I-a crezut pe aceștia, nu și-a mai ascultat părinții, a vrut să demonstreze tuturor cât este de puternic și să-și câștige respectul tuturor cu pumnii. Dar când a realizat ce făcuse, era prea târziu.

„Când ajungi la pușcărie totul se schimbă, se duc toate visurile, se spulberă, nu mai ești aceeași persoană și ușor-ușor te schimbi foarte mult. Visam să ajung să fiu șofer, să ajung…multe visuri. Și când am ajuns aici toate s-au dus așa, de-odată. Mă întrebam singur, oare este adevărat ce am făcut? Am făcut afară 7 clase, termin a 8-a aici și încerc să le termin până la clasa a 10-a, să le fac pe toate dacă se poate, la a doua șansă. Un loc de muncă se poate găsi. Dacă te zbați și vrei să nu mai ajungi aici și îți cauți un drum în viață, să o iei pe alt drum, se poate”, spune Traian.

Fără o familie care să îi educe, fără prieteni care să îi îndemne să urmeze o cale corectă în viață, fără a avea măcar acces la informație. Unii dintre adolescenții condamnați au descoperit computerul abia în momentul în care au ajuns la închisoare. Pentru că până atunci nu îl văzuseră decât în pozele de pe panourile publicitare sau pe afișele promoționale.

„Aici avem sala în care minorii și tinerii desfășoară activități de tehnologia informației și comunicării (TIC). Zilnic, în grupuri, sub supravegherea unui specialist, ei vin și învață lucruri specifice și se si joacă diferite jocuri, conform dorinței lor. Există tineri care în momentul în care au fost încarcerați la penitenciarul Tichilești, atunci au descoperit computerul. Sunt și persoane internate care nu au știut ce înseamnă un computer. Aici au învățat. Nu știau nici măcar ce e ăla «mouse», cu atât mai puțin să îl folosească. Unii nici măcar curent nu aveau acasă. Au fost organizate cursuri de IT, tot prin AJOFM (Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă), iar cei care au urmat cursurile au primit calificare de ECDL, care, în libetate le poate fi de folos” explică directorul Centrului de detenție în timp ce prezintă una din cele două săli de informatică, unde sunt 20 de desktop-uri.

Florin Țârlea este unul dintre tinerii care a descoperit internetul și tehnologia informațională în detenție.

„La pușcărie cum e? 10 lei trăiești, 3 lei pierzi. Suferința, la un Crăciun, la un Revelion, la o sărbătoare, ceva, te doare rău. Sau vorbești acasă, «Mamă, ce faci? Uite mamă, sunt pe la spital cu probleme». Te doare foarte rău, te consumi foarte tare, am venit la pușcărie foarte bine și, uite, m-a distrus pușcăria asta. Dar, pe unii îi educă, pe unii îi prostește, pe unii îi face mai rău. Pentru ce e pușcăria asta, să învețe cum să spargă geamuri, cum să stea în gardă, cum să se ia cu lumea? Dacă bagi un copil de la 15 ani la pușcărie și ăla stă până la 25 de ani la pușcărie, ăla nu mai are teroare de tine, ia geamul și ți-l dă în cap. Ce educație este asta cu pușcăria?! Trebuie să ne reabilităm, să fie oameni care să se țină de noi, să ne scoată toate prostiile din cap, să fie ceva bine, să ne învețe ceva frumos. Noi dacă îi jignim pe ei (n.r. pe gardieni), ne fac rapoarte. Dacă ei ne jignesc pe noi, noi trebuie să lăsăm capul jos, să ne băgăm la somn. Asta e ultima variantă la Tichilești. Nu m-a înțeles nimenea cu greșeala mea și ce se întâmplă pe acasă și situația mea. Ei nu știu că seara, când mă pun în pat mă gândesc la familia mea și plâng. Nu se gândesc că și eu familie acasă! Dau amânare 4, 5, 6 luni (n.r. judecătorii), iar la alții le dă drumul acasă. Ce vrea să le dăm? Telefoane, droguri?! N-avem de unde, noi suntem săraci…” spune Florin, care împarte celula cu alți trei tineri, condamnați și ei tot pentru furturi sau tâlhării.

În camera lor, de aproximativ 12 metri pătrați, sunt montate patru paturi metalice suprapuse, două în stânga ușii, două în dreapta. Deasupra ușii de fier este un televizor conectat la cablu, unde, de cele mai multe ori, tinerii se uită la videoclipuri muzicale. În partea din spate a celulei e amenajată baia, care are în dotare un vas de toaletă, un duș, o chiuvetă, un mic raft de lemn și o oglindă.

Cât timp sunt în detenție, acești tineri sunt obligați fie să meargă la școală, în cadrul penitenciarului, sau în afara acestuia, cei care sunt la liceu, fie să învețe o meserie sau să participe la activități de cultural-educative. Niciunul dintre cei încarcerați nu are voie să stea degeaba, iar cei care refuză și munca și școala, sunt sancționați disciplinar prin interzicerea unor beneficii cum ar fi primirea vizitelor, a unor pachete, acces la TV sau la calculator.

„Din păcate, noi încercăm aici, în centrul de detenție, să acoperim cât putem și să încercăm să umplem aceste lacune și goluri pe care le au. Prin școală, prin programe educative, activități psihilogice, însă, se produce o mare ruptură în momentul în care părăsesc instituția. Cei care nu sunt susținuți vor recidiva. Ei nu au o casă, nu are cine să îi aștepte la poartă, cine să îi îndrume, să le dea un sfat. Instanța recomandă, la eliberarea condiționată, să continue școala. Cum să continue el școala dacă nu are părinți? Nu are familie, nu are bani. Pentru că și la școală îți trebuie un pachețel, o eugenie costă 50 de bani. De unde?! Nu are unde să se întoarcă, nu are o vorbă bună, nu are o farfurie de mâncare pe masă. Aici ar trebui societatea noastră să intervină, să îi ajute cumva, printr-un ONG, o fundație, să îi preia”, spune psihologul Camelia Enache.

În lipsa unui sistem de probațiune care să aibă suficienți ofițeri angajați pentru a putea monitoriza fiecare deținut eliberat condiționat sau aflat în perioada de încercare, practic, nimeni nu mai e interesat de soarta acestor tineri. Cei care au suportul familiei, reușesc să se readapteze vieții în libertate, rigorilor sociale și, încetul cu încetul, să își croiască un drum cinstit. Dar, confirmă reprezentanții penitenciarului, cei mai mulți provin din familii sărace, defavorizate, destrămate, pe care oricum societatea le marginalizează. Iar în momentul în care la un tânăr care provine dintr-o astfel de familie mai are la activ și o condamnare penală cu închisoarea, șansele ca cineva să aibă încredere în el și să îi ofere un loc de muncă scad considerabil.