Drumul de la om la deținut. „Unde am ajuns aici, în iad?”

La câțiva kilometri de Ploiești, pe un panou ruginiu de pe marginea șoselei, abia se mai poate citi ,,Penitenciarul Ploiești – secția exterioară – Movila Vulpii”. Drumul spre închisoare este unul de pământ, plin de hârtoape, care par a duce spre nicăieri. În mijlocul pustietății se zăresc câteva construcții, care seamănă cu grajdurile pe care le foloseau în trecut boierii pentru a-și ține animalele la adăpost. Gardul de sârmă ghimpată și tăblițele pe care e scris cu pensula și vopsea albastră ,,Zonă interzisă” dau de înțeles, însă, că acolo sunt oameni.

Curtea penitenciarului este plină, câteva zeci de oameni se uită curioși, prin porțile de fier, la echipa de filmare a agenției MEDIAFAX. Rutina zilnică a penitenței e tulburată și cum este una din puținele ocazii în care presa are acces în interiorul unui penitenciar, gardienii sunt cu ochii pe ei, pregătiți să intervină în cazul în care vreunul dintre nelegiuiți ar fi ieșit din ordinul comandantului închisorii.

Camera în care filmăm este mare, are 21 de paturi suprapuse și toate sunt ocupate. Fiecare deținut stă lângă patul său în picioare și așteaptă ordinul comandantului. În mijlocul încăperii, pe o masă de fier, acoperită cu o pânză albă, stau vreo 10 reviste vechi, iar la loc de cinste se află „Cupa libertății” la fotbal, câștigată de deținuți în 2014 la un campionat de fotbal organizat între mai multe penitenciare. Cupa este străjuită de trei găletușe de smântână, transformate în ghivece de flori.

Condamnați pentru fărădelegile lor, oamenii de altădată sunt acum deținuți înlănțuiți, numai gândurile lor având dreptul să treacă dincolo de gardul închisorii, dar și acestea, la finalul zilei, se întorc între pereți scorojiți. Statul i-a trimis în penitenciar pentru a-i pedepsi și pentru a-i face să se reabiliteze ca să revină oameni în societate. Dar există acest drum înapoi ?

,,Cam distruge tot pușcăria… Da, reeducați suntem, ne învață, că avem și psihologi și sociologi și asistenți familiali, dar ne omoară când ajungem la instanțe. Comisia la penitenciar ne pune «liberi» și când ajungi la instanță se uită la tine, mai vede cicatrici, ba că ești blond, ba că ești brunet sau șaten și îți dă amânare trei luni, șase luni, 10 luni, mult… Amânările ne omoară, ne omoară psihic, te îmbolnăvești!”, spune resemnat Jean Stanciu.

Jean este încarcerat la Penitenciarul Ploiești după ce, în 2013, a fost condamnat pentru furt. Nu doar instanța de judecată l-a condamnat, ci și soția, care, împreună cu cei patru copii l-a părăsit. Nu a putut accepta că, dupa mai bine de un deceniu de când și-au întemeiat o familie, tatăl copiilor ei a redevenit un infractor, așa cum era în 1999, când a fost condamnat prima dată, tot pentru furt. Iar asta nici el nu și-o poate ierta, pentru că acum nu i-a mai rămas decât amintirea omului care era odată. Privirea lui rar se ridică.

,,Când eram tânăr, visam să am familia mea, să am unde locui, dar n-am reușit să ajung la… Acum visez doar să mă eliberez, să scap de aici, să fac ceva și să îmi iau copiii. Greu…”, spune Jean, cu privirea spre fereastră și căutând parcă ceva.

Mai are 40 de zile până se va prezenta în fața comisiei de eliberare condiționată. De când a fost încarcerat, a respectat toate regulile, a prestat sute de ore de muncă în folosul comunității și a participat la toate cursurile de calificare pentru ca, atunci când va fi din nou un om liber, să se poată întreține și să își poată întreține familia astfel încât să nu mai fie nevoit, vreodată, să fure pentru a avea ce pune pe masă copiilor.

Nu vrea să vorbească despre problemele din penitenciar, nu vrea să spună care sunt lipsurile și care sunt condițiile de detenție. De câte ori este întrebat, aruncă o privire gardianului care însoțește echipa de filmare, apoi face referire la problemele din justiție. Este de înțeles reticența, în condițiile în care comisia de eliberare condiționată este formată din reprezentanți ai penitenciarului, iar orice critică poate echivala cu respingerea cererii de eliberare înainte de termen.

Dintre cele 16 penitenciare de maximă siguranță din România, 12 și-au depășit capacitatea după standardul românesc, iar pe cel european 15 sunt supraaglomerate. Penitenciarul Giurgiu este singura închisoare de maximă siguranță din România care nu este supraaglomerată pe ambele standarde, iar Penitenciarul Arad se mândrește cu aceeași performanță doar la secția Centru, secția exterioară fiind supraaglomerată. Cel mai aglomerat este Penitenciarul Galați cu o ocupare de 200% pe ambele standarde, urmat de închisorile din Miercurea Ciuc, Iași, Craiova și Focșani.

,,Primul impact când am fost în celulă a fost devastator. Nu știam unde să mă duc, ce să fac, pușcăriași tăiați, multe chestii! Eram supărat, plângeam tot timpul, mi-am lăsat familia acasă, copiii, eram dezorientat. Pot să spun că nu mă împac cu mâncarea care se dă aici. Ciorba, în primul rând, nu este cum trebuie. Felul doi, ne dă fasole zi de zi sau varză și nu pot să fac chestia asta pentru că am început de gastrită la stomac și nu am cum să mănânc fasole de aicea, care jumate din ea e cu făină. Din acest motiv, trebuie să îmi chem familia mea o dată sau de două ori pe săptămână să îmi facă un pachet de acasă. Mâncare pregătită de acasă. Am încercat să le spun, dar nu am fost luat în seamă. Am fost la medicul din Jilava și i-am spus asta, asta, asta. Și mi-a zis «du-te bă be-aici că tu n-ai probleme. Câți ani ai, 24?! Păi la anii tăi vii să te vaiți?». Mi-a luat o tensiune și m-a dat afară. Fără alte analize”, povestește Florin Licioiu, un alt deținut de la Ploiești.

El împarte camera cu încă 20 de deținuți, dar se simte singur. Luptă în fiecare zi să reziste regimului de detenție pentru a se întoarce la soția sa și la cei doi copii. Sub pernă ține ascunse două fotografii cu fetița lui, care a împlinit la sfârșitul anului trecut 5 ani și băiețelul, care are puțin peste 3 ani. Noaptea, când poate evada în lumea viselor, se întoarce la familia lui.

,, Ultimul vis a fost cu fetița mea. Visam că mă striga și nu puteam să îi răspund. Parcă îmi încleșta cineva gura. Ăsta a fost cel mai urât vis al meu. Este greu aici, să știți”, iar lacrimile se scurg pe fața sa, în timp ce mâinile încearcă să le acopere.

La televizorul vechi, așezat lângă ușa camerei, sunt știri despre proteste și ordonanțele care ar fi urmat să grațieze unii deținuți, printre care și pe el. După un moment de contemplare, Florin își amintește:

,,La Jilava, parlamentatarii sunt VIP-uri! Cum e tratat un VIP, un om de televiziune, așa sunt tratați ei. Ei nu stau cu noi la un loc, pentru că sunt vulnerabili. Eu nu mai sunt vulnerabil pentru că sunt pentru prima oară la pușcărie? El de ce să nu fie cu noi? A, el e altceva, am înțeles! Sunt multe… Eu aveam o dubă și căram moloz pe diferite locații, mă suna lumea, ia-mi și mie de aici, mă duceam. La 10 ani m-am urcat prima dată, iar pe la 17-18 ani am început să merg cu mașina mai des, restul, până atunci, nu! Nu am avut bani să fac școala. Mă costa 30 de milioane. Eu fiind amărât, neavând bani, sunt multe neajunsuri, am fost nevoit să fac chestia asta. Că sunt la pușcărie pentru conducere fără permis m-a distrus psihic, mental, tot…”.

Și-a asumat vina, dar nu înțelege de ce e nevoie să facă închisoare în condițiile în care nu a vătămat pe nimeni, nu a produs prejudicii nimănui și, mai ales, este la prima condamnare. Cu toate acestea, dacă judecătorul care l-a condamnat i-ar deveni coleg de celulă…

,,N-aș reacționa în niciun fel. I-aș spune «bine-ai venit, ia vezi ce-i aici! M-ai băgat la pușcărie pe mine, acum ai venit și tu! Ia vezi ce-i aici, condițiile, tot!»”.

Din partea opusă a camerei, un tânăr zâmbește și spune ,,dacă vreți să știți adevărul despre condițiile din penitenciare, vi le zic eu, că nu îmi e frică nici de rapoarte din ce altceva”.

Se numește Ionuț Ivan, dar preferă să i se spună ,,Memo”. Este de doar o zi la penitenciarul Ploiești, de aceea gardienii intră în alertă când ne apropiem de el pentru a face cunoștință și sunt reincenți când le spunem că vrem să facem interviu cu tânărul. Obținem, până la urmă, acceptul comandantului închisorii, dar cu o condiție – Memo să vorbească frumos și să pună peste maieul care îi lăsa la vedere tatuajele o bluză cu mânecă lungă.

,,Primul impact cu detenția a fost foarte urât! Când m-a băgat pe arest prima oară și am văzut ușile alea mari și cu zăvoarele alea mari am zis «Doamne, unde e aicea?» Pe urmă m-am dus în baie și mi-a trecut un șoarece din ăla mare peste picior, un șobolan. M-am speriat, am bătut în ușă, am zis, «Bă, ce-i aici, murim»?! Și când am văzut că mi-a trecut șobolanul peste picior sau în alte seri când fugea din coșul de gunoi, nu îmi venea să cred. Doamne, unde sunt? Oi mai scăpa de aici?” , povestește Ionuț.

Privirea lui denotă deopotrivă revoltă și suferință. Este încarcerat pentru a doua oară. Prima dată, când încă nu împlinise 20 de ani, a fost acuzat de complicitate la furt și a stat aproape un an în arest prevenitv după ce doi prieteni ai săi au dat o spargere în timp ce el stătea în stradă și se asigura că nu îi vede nimeni. A doua condamnare a fost pentru o faptă mult mai gravă – tentativă de viol, despre care Ionuț Ivan spune că nu s-a întâmplat niciodată, fiind vorba de fapt doar de avansuri făcute unei fete. Tânăra l-a reclamat, însă, iar judecătorul l-a condamnat la doi ani de închisoare și a reactivat și prima sentință, de trei ani de închisoare.

Pe antebrațul mâinii drepte și-a tatuat numele mamei sale, al surorii și al nepotului. Pe gât ,,Dumnezeu e cu mine”, iar în zona coastelor un text care îi amintește în fiecare zi cine este el ,,Nu o să uit ceea ce sunt…O să ajung ceea ce visez…O să iubesc ce-mi place. „. Spune că are momente în care se simte un om ratat, dar nu va renunța la visul său de a se vedea liber și a-și deschide o afacere.

,,Am trecut pe la Rahova, Jilava, Colibași, Mărgineni și Ploiești. Realitatea din sistemul penitenciar este foarte urâtă! Nu sunt condițiile care trebuie. Sunt unele penitenciare în care nu ai cum să trăiești. La Jilava, când mă duceam, vedeam numai mizerii, bidoane cu apă să îți dea la baie să spele pe jos pe acolo, mirosea urât în toate camerele, nu puteai să stai, mulți în cameră, paturi și saltele urâte. Saltelele astea sunt de 50 de ani, mai bine de 50 de ani, nu le spală nimeni. Vine omul, își pune cearceaful pe el, iar a doua zi nu mai miroase a parfum, miroase de la saltea. Mă uitam acum la Mărgineni, mă uitam la penitenciarul ăla, când am venit în 2013 și am ieșit prima oară la baie nu știam unde e baia, nu știam unde e. Când am ieșit să facem baie 50 de inși, într-o cameră cât asta și curgea apă de sus din tavan, din țevile alea, am zis «cum facem noi baie 50 de inși, toți la grămadă acolo?». Ne-am încadrat câte doi-trei la o țeavă, ne-am spălat, «haideți mă, băgați-vă acolo». Dar am zis că nu e adevărat, unde am ajuns, în iad, unde am ajuns aici?! Nu e posibil așa ceva”, spune Ivan.

La finalul lunii februarie, în penitenciarele din România erau încarcerați 27.250 de oameni, din care 171 pe viață, 949 cu pedepse peste 20 de ani, 3.900 cu sentințe cuprinse între 10 și 20 de ani de închisoare, aroape 7.000 au de executat între 5 și 9 ani în spatele gratiilor, în timp ce 13.683 de deținuți au condamnări mai mici de 5 ani.

În condițiile în care fiecare deținut ar trebui să beneficieze de un spațiu de cel puțin patru metri pătrați, Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) admite că, în prezent, gradul de ocupare a închisorilor este de peste 145% și susține că în perioada 2011-2016 au fost înregistrate la nivelul ANP 510 condamnări pronunțate de CEDO prin care statul român a fost obligat la plata a peste trei milioane de euro (3.132. 429 euro) și 10.000 de franci elvețieni.

În plus, reprezentanții instituției susțin că au cerut Guvernului majorarea bugetului, astfel încât să poată realiza lucrări de modernizare a infrastructurii la vechile penitenciare și, de asemenea, susțin inițiativa construirii unor noi spații de detenție, moderne.

Guvernul a decis ca bugetul Administrației Penitenciarelor să fie de aproximativ 1,06 miliarde lei în 2017, în creștere cu 1,36% față de cel din 2016.